Scrii cu vervă și elan, cu umor și relaxare. Cum ai devenit traducător, respectiv eseist?
Să știi că și eu mă întreb… Cred că am „devenit“ și unul, și altul cumva peste noapte. O lungă perioadă, întrebat fiind ce profesie am, am ezitat să mă definesc într-un fel sau altul. De vreme ce mai mereu croșetam câte o treabă „culturală“, iar Facultatea de Filosofie nu face automat din tine un filosof după ce ai absolvit-o, m-am simțit multă vreme lipsit de identitate profesională. Cel mult puteam spune că sunt un activist sau animator cultural – sau o majoretă culturală, dacă vrei. Traducător nu prea-mi venea să spun că sunt, fiindcă n-am făcut-o niciodată exclusiv sau profesional, ci mereu după pofta inimii, alegând doar cărți care îmi făceau cu ochiul – sau cu vorba. De la un punct încolo, dar nu știu exact când s-a întâmplat asta, mi-am dat seama că mai mereu traduc câte ceva și că, în plus, e mai comod să mă recomand așa. Lăsând deoparte problemele de identitate profesională, simt că am devenit traducător din momentul în care lumea a început să mă vadă ca atare. Cu alte cuvinte, am ajuns să cred ce spune lumea despre mine. Cât privește „eseistica“, nu știu ce să zic. Doar mâzgălesc cuvinte despre subiecte care mă preocupă, în încercarea de a mi le lămuri în scris. E mai mult o muncă de limpezire a gândurilor. Așa au apărut, de pildă, Lecturile olfactive ale pielii. Mă bântuia subiectul și am vrut să-l surprind prin scris. Dar eseist, sincer să fiu, nu prea mă consider. E prea mult.
De ce Grecia? De ce simțul olfactiv?
Dacă mă iau după testul de ADN pe care l-am făcut în joacă pe o platformă care te stoarce de bani și de… informații genetice, se pare că am în sânge grecitatea, ba chiar într-un procent măricel – asta dacă nu schimbă procentele între timp, că îi văd în stare. O altă cale către Grecia s-a deschis odată cu portița Facultății de Filosofie. Atunci am descoperit Antichitatea greacă și am fost fascinat, fiindcă mi s-a părut că, dacă înțeleg ce s-a întâmplat atunci, voi pricepe mai bine ce se întâmplă acum. O iluzie, desigur, dar una plăcută, căci grecii antici nu m-au ajutat deloc să pricep nebunia de azi, dar m-au și ținut departe de ea. Apoi, mai sunt de pus la socoteală fascinația dinaintea unei limbi vorbite neîntrerupt de atâtea mii de ani și continua încercare de a o înțelege mai bine, deși simt mereu cum îmi scapă printre degete, ca un Proteu. Și dacă tot l-am amintit pe Proteu, e un episod interesant în cântul al IV-lea al Odiseei, în care Menelau povestește cum e ajutat de nimfa Eidothea să-l „prindă“ pe Proteu pentru a-i pune o întrebare. E un episod în care mirosul joacă un rol important. Deși fugace și instabil ca Proteu, mirosul ne spune foarte multe despre ceilalți și despre esența lumii. Cel puțin asta credeau înaintașii noștri, care trăiau sinestezic și mai în miezul lucrurilor. Azi, când credem doar ce vedem (sau auzim), mirosul „natural“ e doar ceva de care vrem să scăpăm, culmea, tot prin mirosuri, dar artificiale. E un fenomen și un simț care mereu ne-au pus în încurcătură. Poate de aceea Aristotel așeza mirosul la mijlocul ierarhiei simțurilor – nu prea știa cum să dea socoteală de el. Și mai e ceva care mă atrage la mirosuri: rezistența lor la cuvânt. Ori de câte ori vrei să pui mirosurile în vorbe, simți cum ceva important – esența lor, dacă e să gândim în termenul ăsta desuet pentru mulți – îți scapă. Pentru un traducător, care asta încearcă să facă, și anume să surprindă un sens, o aură semantică sau parfumul unui cuvânt sau al unei fraze în timp ce tranzitează de la o limbă la alta, mirosul e un fenomen captivant și cumva foarte apropiat de meseria lui.
Frunzărindu-ți antologia, m-am gândit că poate fi o selecție prea rigidă alegerea exclusivă a fragmentelor „mirositoare“. Ce crezi?
E posibil ca, lipsite de contextul lor larg, de întregul din care sunt doar o frântură, fragmentele „mirositoare“ să fie amăgitoare, adică să capete o importanță pe care n-o au în sine. Mirosurile pe care le poartă adie – sau, mai bine zis, respiră – în întreg, nu se concentrează doar în bucata aleasă. Însă asta e natura oricărei antologii. La fel e și cu un ierbar (sau florilegiu): planta (sau fragmentul literar) e izolată clinic, scoasă din context. Dacă vedem un trandafir presat, nu știm nimic despre locul din care a fost cules, despre mediul în care a crescut, despre apele care l-au udat și hrănit, nimic despre cel care l-a cules și l-a pus la uscat între paginile ierbarului – sau ale cărții. Apoi, mai e și altă frustrare a antologatorului: că, alegând unele fragmente, lasă altele deoparte și, cel mai grav și mai frustrant, că n-a inclus toate fragmentele posibile pentru a avea… un întreg. Dar asta e, trebuie să ne împăcăm cu gândul că trăim fragmentar, fără să avem acces la tot și toate, și că, în fond, asta suntem noi înșine – un fragment din marele ierbar al lumii.
Ai o carte despre miros, ai antologie, rubrică… Mai sunt multe de spus?
Adică ai de toate, ce mai vrei? Cum știm că omul nu se mulțumește cu ce are, mereu mai e ceva de spus, de făcut. Pe de altă parte, când te gândești că mai toate au fost deja spuse – într-o formă sau alta –, parcă-ți vine să nu mai zici nimic. Dar atunci n-am fi decât niște ființe mute și îmbufnate. Dacă e să ne oprim doar asupra mirosurilor, cred că ar fi multe de spus – la noi, cel puțin. E un subiect prea puțin tratat, asta, poate, și pentru că mulți îl consideră un subiect superficial sau neserios. Adevărul e că, dacă îl pui alături de subiecte sociale sau politice, pălește. Numai că ne afectează în viața de zi cu zi mai mult decât ne imaginăm sau ne dorim. Știm prea puține despre mirosuri și despre felul în care ne ating viețile, nu avem cultură olfactivă, aruncăm pe trup, iresponsabil, arome tari, stânjenitoare pentru cei din jur, alegem să ne conturăm identitatea cu parfumuri produse industrial, pentru mii sau milioane de oameni, clasificăm și judecăm oamenii după mirosul lor… Așa că, da, se pare că ar fi multe de spus…
După cum știm, Grenouille, personajul principal din Parfumul lui Patrick Süskind, „miroase și nu iartă“, ca să zic așa. Tu cum ești la capitolul acesta? 🙂
În ce mă privește, încerc să-mi văd de vârful nasului și să nu mi-l iau la purtare, mă feresc să nu mi-l bag unde nu-mi fierbe oala, mă străduiesc să privesc mai departe de lungul lui și să nu fiu – sau să par – cu nasul pe sus, evit să le dau altora peste nas, pe scurt, vreau să-mi cunosc lungul nasului, căci, oricât am desconsidera mirosurile, nasul nu iartă, cum bine ai amintit. Dar ne și ajută în multe. Mirosim o situație – prielnică sau primejdioasă –, ne mândrim cu flerul nostru, iar amintirile asociate mirosurilor sunt ca niște suflete adânc înrădăcinate în acel edificiu imens despre care vorbea Proust în romanul În căutarea timpului pierdut. Apoi, uităm adesea că mirosul e un simț al intimității, care ne leagă – dar ne și dezleagă – de ceilalți. Dacă nasul ne spune nu, atunci cu greu putem trece de interdicțiile lui în apropierea de semenii noștri. Grenouille e un caz patologic, desigur, dar el vorbește, în fond, despre dorința fiecăruia de a fi iubit pentru ceea ce este – sau nu este – și de voința de a te înstăpâni astfel asupra celorlalți în modul cel mai pervers cu putință: de a le penetra barierele și de a te insinua trupește în ființa lor. E un act de o violență extremă, mai agresiv chiar și decât crima.
Imagine © Cătălina Flămînzeanu
