Traduce din nevoia de a auzi în limba română vocile unor personaje pe care le-a întâlnit la un moment dat și i-au rămas pe retină: Papesa Ioana a lui Emmanouil Roidis, Raraou din Mama câinelui de Pavlos Matesis, militarul fără nume din Misiunea lui Aris Alexandrou, raisonneur-ul felin din Ultima pisică neagră de Evghenios Trivizas. Scrie despre parfumuri cu instrumentele cunoscătorului rafinat și înțelege pielea ca suport pentru sensuri care îmbie la interpretare. Citește și pe față, și pe verso în podcastul cultural cu același nume, pe care îl corealizează din 2019. Uneori, scrie teatru.
Iar cu Loxandra (Curtea Veche Publishing, 2024), debut târziu și un nou început pentru Maria Iordanidou, repertoriului senzorial pe care Claudiu Sfirschi-Lăudat îl transpune în cuvinte i s-a adăugat, luxuriant, și gustul. Pentru traducerea acestui roman – cronică tandră de familie și rezumat plin de culoare al mahalelor grecești din Constantinopolul sfârșitului de secol XIX –, lui Claudiu i s-a decernat la Gaudeamus 2024 Premiul „Antoaneta Ralian“. Așa că l-am invitat la un dialog despre întâlnirea dintre cuvinte, mirosuri, sunete și arome. Pretext, de fapt, să trag cu ochiul în laboratorul alchimic al traducătorului și să văd prin ce retorte, alambicuri și pahare Berzelius își distilează esențele tari înainte să le așeze în pagină. Iată.
Într-un alt dialog al nostru mă jucam de-a cultura olfactivă și te întrebam a ce miroase limba greacă. Acum, că ne-am propus să vorbim mai ales despre Loxandra, nu pot să nu te întreb: ce gusturi are limba greacă?
Pentru mulți, are gust de tzatziki, brânză feta și măsline. Cred că, inconștient cumva, am privit romanul Loxandra ca pe o dovadă de netăgăduit că savoarea limbii grecești e mult mai bogată, că poți să muști din cuvinte și aromele lor să se deschidă spre universuri la care nici nu te-ai gândit. În felurile de mâncare gătite de Loxandra se aglomerează relații sociale și ingrediente a căror istorie reflectă încrengătura marii istorii. Să ne gândim doar la căile condimentelor de-a lungul vremii. Apoi, mâncărurile Loxandrei te fac să călătorești, pe când le mesteci, într-un spațiu balcanic în care a existat un permanent schimb de idei, obiceiuri și rețete, nu doar conflicte. E interesant și faptul că mâncărurile Loxandrei nu sunt, multe dintre ele, propriu-zis grecești, deși un grec însuflețit de patimă naționalistă și le-ar revendica imediat. Bucătăria Loxandrei e o lecție de relativism istoric și etnic și ne îndeamnă la conviețuire pașnică.
Personajul Loxandrei i-a fost inspirat Mariei Iordanidou de bunica ei. Sunt curioasă: când traduci, faci asocieri cu persoane din realitate sau cu figuri din literatură, ai surse de inspirație proprii al căror ecou te ajută să interpretezi partitura autorului?
Ar fi o contaminare. Personajul trebuie gândit, cred, din interior, cu resursele pe care ți le oferă textul. Sigur că i se pot suprapune figuri cunoscute, dar e bine să lași câmpul de lucru cât mai curat. Când începi să traduci, senzația este de aruncare în necunoscut. E ca și cum ai intra într-o încăpere întunecoasă. Ușor-ușor, ochii încep să ți se obișnuiască, prinzi să deslușești contururi, forme, auzi și glasuri (știu, sună un pic patologic), iar spre sfârșit spațiul se luminează și îi vezi întreaga așezare – sau rostuire, ca să citez un cuvânt drag lui Noica. E un spațiu în care se poate locui, în care poți invita cititorul la o șuetă, fără ca el să se sperie de întuneric sau să se lovească de mobila din încăpere.
Ești și dramaturg. Când lucrezi la o traducere, ți se întâmplă să-ți pui personajele să joace pe o scenă personală, într-o montare intimă, subiectivă? Dacă da, ne lași și pe noi să tragem cu ochiul?
Mare lucru nu am să-ți dezvălui. Dramaturg am fost oarecum accidental, așa că nu dețin toate instrumentele unui profesionist. Dar da, personajele prind să-și joace rolul dinaintea ochilor minții și, mai important, poate, pentru mine, să glăsuiască. Câteva traduceri au apărut tocmai din nevoia asta: de a auzi personajele vorbind și în limba română. Privind în urmă – că și lungă carieră de traducător am, ce să spun! –, observ o preferință pentru cărțile scrise la persoana întâi, cu o figură centrală care ocupă întregul spațiu de joc (pagina) și își spune povestea atât de convingător, încât nu-i poți rezista. Așa că rămâi până la final țintuit în scaun – sau pe unde mai citește lumea.
Loxandra e contemporană cu războaie, masacre și răsturnări dramatice de la cumpăna secolelor XIX și XX. Totuși, dovedește o dulce inapetență pentru istorie, privindu-i grozăviile de la fereastra bucătăriei. A trecut mai bine de un secol de la evenimentele din carte. Tu cum simți că s-a schimbat (sau nu) simțul critic față de istoria care ni se consumă sub ochi?
Eu împărtășesc cumva inapetența asta a Loxandrei față de istorie. Cu alte cuvinte, lumea arde și eu continui să-mi pieptăn traducerile, ignorând – de fapt, neavând timp pentru – evenimentele care îmi trec pe la urechi. Și mă simt cumva vinovat. Dar cred că nu s-au schimbat prea multe. Și atunci, și acum, realitatea era/este filtrată prin intermediul mijloacelor de informare în masă. Atunci se citeau ziare, acum ne uităm pe net. Suntem la fel de creduli acum ca și contemporanii Loxandrei atunci. Lumea nu s-a înțelepțit prea mult între timp. Dacă da, atunci îi cer scuze și mă întorc la ale mele.
Apropo de bucătărie, e plină cartea de midii umplute, găină fiartă în sos, măsline zdrobite, dolmades, malebi, burec cu carne de vițel, gavanoase cu dulceață, rață cu bame și fel de fel de mezelicuri. Ai gătit cât traduceai?
Când să mai și gătești?! Abia dacă mai ai vreme să ieși la o plimbare sau să mai vorbești cu prietenii. Traducerea e una dintre cele mai cronofage îndeletniciri. E suficient să te prindă, că nu-ți mai dă drumul. Păcat că timpul obiectiv n-are savoare, dar noroc că n-are nici grăsimi. Ai vedea numai traducători rotofei. Cum nu sunt un mare gurmand, n-am sărit la cratiță și tigaie, ci doar am plescăit stoic și mi-am văzut de treabă.
Câtă cercetare ți-a cerut restituirea acestui tablou gastronomic oriental atât de luxuriant și cum ai desfășurat-o?
A fost ceva de muncă și de cutreierat pe urmele cuvintelor, mai cu seamă că era vorba despre unele care au călătorit de la turci la greci și de acolo la noi. Am consultat rețete, am scotocit după cuvinte și în traducerea în limba turcă a romanului și m-am bucurat de fiecare dată când am descoperit că un cuvânt grecesc sau turcesc din carte există și în limba noastră. Așa că, în loc să gătesc, am scotocit prin dicționare, ca să văd ce băgau oamenii ăia în gură. Cu alte cuvinte, m-am uitat în gura altora.
Așa cum spui în Nota traducătorului, cartea e plină de „turcisme care colorează lexicul“. Ba, mergând pe linia „frazării constantinopolitane“, ai mai și inventat cuvinte. Fiind vorba despre tine, eu îmi imaginez tot procesul desfășurându-se ca într-un fel de laborator de parfumier. Cum găsești dozajul optim în redarea atmosferei, ca să nu pui în licoarea traducerii nici prea mult, nici prea puțin?
E ca la gătit. Deși nu am mare experiență în arta culinară, asta nu înseamnă că nu pot recurge la metafora ei. A făcut-o și Platon. Cu alte cuvinte, pui ingrediente și apoi guști. În funcție de ce gătești – un desert, o ciorbă sau o mâncărică de nu știu ce –, te asiguri că nu e nici prea sărat, nici prea dulce. Și în nici un caz prea acru, să nu i se strepezească gura cititorului.
N-am încotro, trebuie să aduc vorba și despre premii: pentru Loxandra, ți s-a decernat la Gaudeamus 2024 Premiul pentru Traducere „Antoaneta Ralian“. Lucru întâmpinat cu aplauze de lumea literară, și pe bună dreptate. Simți că s-a schimbat ceva odată cu el?
Să știi că da. Mă simt (încă și) mai responsabil. Se creează o așteptare și trebuie să te ridici la nivelul ei. Sigur, de fiecare dată lucrezi cu sentimentul că trebuie să dai tot ce ai mai bun, că trebuie să fie totul perfect – deși știi că nu e posibil. Dar când știi că sunt alții care așteaptă perfecțiunea de la tine… ei bine, te poate bloca un pic. Lecția este că nu trebuie să te culci pe-o ureche, că fiecare traducere își are mizele ei și că, dacă ai reușit cu una, nu înseamnă că și următoarea o să-ți iasă la fel de bine.
În lumea noastră mică ești cunoscut ca traducător care nu abordează decât texte de care se îndrăgostește. Mai precis: le descoperi, se întâmplă acolo ceva misterios, apoi le traduci și le pui frumos la sertar. Abia după începe căutarea unui editor și, de cele mai multe ori până acum, s-a și sfârșit cu bine. Povestește-mi un pic despre cum se aliniază stelele când te îndrăgostești așa, literar vorbind.
Păi, ți-ar putea spune cineva lovit de trăsnetul iubirii ce i se întâmplă? Lăsând gluma deoparte, e vorba, cred, despre un fel de rezonanță. Simți că ești mediul potrivit pentru personaje, pentru vocile lor și, la fel de important, pentru aceea a scriitorului. Cum ziceam mai devreme, e un spațiu în care îți place să locuiești și să huzurești o vreme. Un locus amoenus.
Mie-mi miroase că acum pregătești o licoare ceva mai complicată.
E o revenire la dragostea dintâi, la greaca veche. Tot ce pot să-ți spun – fiindcă sunt superstițios, dacă tot ai vorbit despre astre – e că miza este diferită, iar actul traducerii, mai complicat decât în cazul unui text modern sau contemporan. În primul rând, textul în sine, care, în cazul ăsta, e destul de corupt. Are multe lacune, cuvinte nesigure, cu diverse lecțiuni. Nu te mai lași călăuzit de text, ci trebuie să iei frâiele și să-l interpretezi. Cumva, înainte de a traduce, trebuie să ai deja interpretarea textului. Altminteri, nu poți intra în el. Un alt indiciu: e un text plin de mirosuri. Așa se îmbină, în sfârșit, două iubiri: traducerea și parfumurile.
Imagine © Cătălina Flămînzeanu
