Am fost prima dată în Cluj-Napoca acum exact zece ani, doar pentru câteva ore, cât să-mi fac o impresie superficială și, desigur, greșită. Am revenit anul acesta pe Someș în mai, aflându-mă în drum spre Tabăra de literatură de la Sângeorz-Băi, dar n-am zăbovit nici măcar cât data trecută. Vechile zicale nu-s întotdeauna valabile, dar în cazul meu a treia oară chiar a fost cu noroc, pentru că am ajuns aici cu ocazia TIFF.25. N-a trebuit să treacă prea mult ca să constat că orașul era transfigurat. Timp de zece zile în fiecare an din 2002 până azi, Clujul trăiește și respiră TIFF. Peste 1500 de invitați, sute de proiecții, concerte, dezbateri și masterclassuri, ca să nu mai vorbim de legendarele petreceri tematice. Peste 130 000 de vizitatori. Nici că se putea un loc mai potrivit pentru un festival – să nu uităm că Cluj este orașul de care au fost legați Jenő Janovics, Alexander Korda și Michael Curtiz.
În 2015, în cadrul TIFF.14, The Exile (A tolonc), unul dintre cele aproximativ 50 de filme regizate de Curtiz (născut Mihály Kertész) înainte de a pleca în SUA (în 1926), filmat în vara lui 1914 în Cluj, Rimetea și Turda, descoperit din întâmplare în subsolul Institutului Maghiar din New York și restaurat la Budapesta, a fost proiectat la Opera Maghiară din Cluj, cu orchestră live, la o sută de ani de la prima proiecție în prezența regizorului care avea să rămână în istoria cinematografiei nu doar, dar în special pentru Casablanca, unul dintre filmele mele preferate all-time, pe care-l revăd periodic din adolescență încoace.
Cu atâtea lucruri de făcut, atâtea filme de văzut, atâția oameni de întâlnit și de ascultat, ai zice că e un act de frondă să-ți rupi câteva ore pentru a hoinări pe străzi. Și totuși am făcut-o. Din Piața Unirii până pe Podul Horea (încadrat de cele patru palate: Széki, Berde, Babos și Elian), de la Casa TIFF (găzduită de o clădire din secolul al XVI-lea) până la Centrul de Cultură Urbană Casino, unde se desfășura Bookfest Cluj-Napoca, de la Babeș-Bolyai la Academia de Muzică, de pe aleea Stadionului până pe strada Fabricii. Am (re)descoperit un oraș fermecător, cu arhitectura lui maiestuoasă, de la gotic, renascentist și baroc la brutalism și modernismul boomului IT, cu străduțele, gangurile, curțile interioare și grădinile lui, muzeele și galeriile, librăriile și anticariatele (cămăruțele labirintice ale unei case construite în 1795, cu culoare înguste cât să treacă un om printre teancuri de cărți de la podea la tavan, arătau întocmai cum mi-am imaginat casa lui Abel din Silex), compactoriile și atelierele de recondiționat cărți vechi, cu cultura cafenelelor (încă din secolul al XVII-lea), cu rațele de pe Canalul Morii și huhurezii care se aud noaptea din Parcul Central.
Am mai povestit în articolul „Hans Christian Andersen și Jules Verne intră într-o cafenea“ despre faptul că am copilărit în laboratoarele farmaciilor unde lucrau părinții mei, așa că nu puteam să nu beau o cafea la Laboratorium, o cafenea deschisă într-o fostă farmacie neogotică la parterul Palatului Széki, și să nu vizitez Muzeul Farmaciei din Casa Hintz (încercasem și în 2016, dar atunci era închis), cu vreo 7000 de exponate care țin de istoria farmaciei în Transilvania. Prima apotecă clujeană a fost deschisă în jur de 1550 și a funcționat până prin 1700 într-o clădire (demolată între timp) din apropierea Bisericii Sf. Mihail (finalizată în 1390). În 1760, Tobias Mauksch a mutat-o aici – pe lângă oficină, laborator și depozit, a folosit pivnița pentru păstrarea substanțelor sensibile la lumină și temperatură și podul pentru uscarea plantelor medicinale –, unde a ființat până în 1949, când a fost naționalizată și apoi închisă. După restaurarea din 2023, poate fi admirată pictura baroc de pe tavanul boltit, șerpii lui Esculap, Pomul vieții, Cornul abundenței, mesele de receptură, dulapurile cu inscripții în latină, o multitudine de vase și ustensile farmaceutice, precum și aparate medicale (de la electrocardiografe la tuburi Röntgen), un fond de carte veche, multe altele.
Unul dintre highlight-urile acestor zile a fost întâlnirea cu Marius Bercea (personalitatea culturală de pe coperta Matca #11), în atelierul său, prilej de a intra în lumea și în mintea unui pictor spectaculos, printre cei mai cunoscuți artiști români peste hotare (să-i amintim aici și pe Adrian Ghenie, Mircea Suciu, Șerban Savu și Victor Man). Un om cald, cu o bonomie rar întâlnită, care vorbește cu plăcere despre artă, destăinuie originea ideilor sale și explică în detaliu metodele și procesele tehnice din spatele tablourilor care se găsesc pe pereții colecționarilor din întreaga lume (printre mulți alții, pentru a face o legătură pe filieră fantastică cu ceea ce urmează, Orlando Bloom deține un tablou de Bercea).
Apoi, masterclassul lui Aidan Gillen, un actor excepțional, cu o vastă și impresionantă carieră de peste patru decenii pe scenă, pe marele și micul ecran, de-a lungul căreia a jucat în seriale emblematice pentru deceniul lor, The Wire, Game of Thrones, Peaky Blinders. Sigur, atât noi cât și restul lumii îl știm pentru rolul lui Petyr Baelish, supranumit Littlefinger, din Game of Thrones, un fenomen care a ținut în suspans întreaga planetă timp de opt ani. Am descoperit un om nu doar carismatic, ci și cu o naturalețe, o modestie și un umor ieșite din comun, o impresie care nu avea decât să fie confirmată și întărită de interviul pe care mi l-a acordat a doua zi, când am vorbit mai bine de o oră în Salonul Englez de la Radisson Blu, povestind despre asemănările dintre irlandezi și români, Dublin și Londra, Joyce și George R.R. Martin, Steven Knight și Ivana Mladenović.
Book to Screen, ajuns la a V-a ediție. După Bookfest București, Les Films de Cannes à Bucarest, American Independent Film Festival (AIFF) și cineMAiubit, soldate cu șase cărți intrate în procesul de adaptare, pentru întâia oară la TIFF, după trei ani în care am perseverat în tentativa de apropiere a acestor două industrii necomunicante, cea literară și cea a filmului, o sesiune de pitching cu șase autori, culminând cu acordarea premiului oferit de PRO TV și VOYO – Greu de pătruns în pădurea de mesteceni de Ruxandra Burcescu – și premiul oferit de Dacin Sara – Tot ce i-am promis tatălui meu de Ioana Maria Stăncescu.
Revin astfel la TIFF. Am fost la multe festivaluri culturale în ultimii ani – literat fiind, preferatele mele rămân FILIT și, bineînțeles, NOD, fiecare cu o personalitate proprie, cu un feel aparte, cu un vibe unic, inimitabile, cu trăiri pe care nu le poți trăi altundeva sau altcândva decât în Iași și în Brașov, de-a lungul câtorva zile de toamnă, dar trebuie să recunosc că Transilvania International Film Festival, cu nenumăratele sale evenimente – dacă vii, ai alegeri grele de facut, la ce să iei parte și de la ce să lipsești –, cu toate experiențele pe care le ocazionează nu doar pentru cinefili, cu atmosfera sa efervescentă de centru al unei lumi, are o grandoare, aș îndrăzni să zic, inegalabilă în colțul nostru de mapamond. Bucureștiul, teoretic punctul focal al culturii mioritice și, de mai bine de douăzeci de ani încoace, orașul meu adoptiv, rămâne restant.
Foto ⓒ TIFF
