Sayaka Murata, Pământeni, traducere de Iolanda Prodan, Polirom, 2023
Cel de-al doilea roman tradus în limba română al scriitoarei de origine japoneză Sayaka Murata, Pământeni, reia temele din Femeia minimarket (2016, traducere română în 2018), distins cu premiul Akutagawa și devenit roman-cult: alienarea în fața imperativului conformismului social, cultura muncii în Japonia, obsesia statutului social și condiția femeilor în societatea contemporană japoneză. La fel ca în Femeia minimarket, aduce în prim plan perspectiva feminină a neadaptatei. Din punct de vedere tematic, Pământeni poate fi deci citită ca o continuare a romanului Femeia minimarket, în care Sakaya Murata reia și testează, prin schimbarea dozajului, formula conjugării dintre alienare, mecanisme de supraviețuire și încercarea de eliberare din capcana imperativului conformismului social, într-un joc al negocierii cu acceptarea ideii de „a deveni un instrument util societății” (prin renunțarea la propriul corp) și negarea ei violentă.
Spre deosebire de Femeia minimarket, Pământeni nu este un roman al tonurilor subtile, din contră, abordarea on the nose, simplitatea ideatică și cea a stilului scriiturii te păcălesc să lași garda jos, cu atât mai mult cu cât începutul romanului se deschide într-o notă inocentă și aparent benignă invocând un univers fantastic al copilăriei. Spre deosebire de murmurul ecosistemului minimarketului din primul roman, cântecul jocului copilăresc din Pământeni este de la bun început un strigăt de luptă.
Romanul urmărește, folosindu-se tot de nararea la persoana întâi precum în cazul Femeii minimarket, povestea tinerei japoneze Natsuki în vârstă de 11 ani și a lumii sale imaginare ce capătă contur având ca fundal vacanțele anuale la bunicii săi, în Akishina. Aici începe o poveste de iubire cu verișorul său, Yuu, cu care împărtășește taina identității sale, cea de „magiciană”, a cărei menire este de a proteja Pământul de forțele răului, pe care oamenii obișnuiți nu le văd. Natsuki-magiciana nu este însă singură, ci este secondată de către Piyyut, un arici alb de pluș care este totodată, în realitate, și emisarul Poliției Magice de pe planeta Popinpobopia. La rândul său, Yuu îi mărturisește un secret: propria sa origine extraterestră, „Mitsuko îmi spune mereu că sunt extraterestru (…) Cică am fost aruncat în munții Akishina dintr-o navă extraterestră. Iar ea m-a găsit…”, iar laitmotivul alienării își găsește traducerea foarte explicită în cadrul acestui joc, planeta Popinpobopia devenind în imaginarul copiilor adevărata lor casă. Mai mult, ceremonia secretă prin care cei doi se căsătoresc și jurămintele rostite, în aceeași cheie naivă, îi leagă și situează pe aceeași parte a baricadei, cea a non-Pământenilor.
Alienarea resimțită față de oraș („Orașul în care trăiesc e o fabrică de făcut copii”, afirmă Natsuki) și identificarea Popinpobopiei cu acasă (un acasă definit instinctiv doar prin opoziție cu Pământul și „Fabrica”) pare un răspuns firesc celui care citește universul fantastic și puterile magice ale copilei ca mecanisme de adaptare în fața respingerii pe care o resimte dinspre propria familie și mai apoi a întregii societăți, respingere care ia forma abuzului. „Mereu mă lovește în cap. Odată mi-a spus că, fiind mult prea proastă, o zgâlțâitură îmi face bine la minte”, povestește Natsuki despre mama sa, „Când nu-mi folosesc puterile magice, sunt o cauză pierdută. Sunt neîndemânatică și urâtă de când mă știu. Din punctul de vedere al oamenilor care lucrează în Fabrica de făcut copii, prezența mea e o povară”, se conturează și raportarea la întreaga societate.
Formula articulării și asumării de către personaje a identității de neadaptați prin apel la construcția unui univers fantastic se dovedește a avea implicații cu bătaie lungă pentru construcția romanului. Devoalarea rapidă prin intermediul diverselor indicii a funcției universului imaginar ca mijloc de procesare a traumelor protagonistei pare a promite cititorului o anume siguranță dată de înțelegerea „regulilor jocului” și o complicitate completă și empatică la subiectivitatea narațiunii lui Natsuki.
„De câte ori îmi văd părinții stând pe lângă Kise, îmi amintesc de o expresie pe care am citit-o cândva într-o carte de la biblioteca școlii: o familie unită. Fără mine, ei sunt imaginea familiei perfecte, și tocmai de aceea vreau să-i văd împreună cât mai mult timp. Piyyut m-a învățat magia invizibilității. Nu dispăream fizic, dar dacă îmi țineam respirația era ca și cum aș fi dispărut. Când foloseam magia invizibilității, mama, tata și sora mea erau o familie fericită și plină de afecțiune. Uneori folosesc puterea asta doar de dragul lor”, explică vocea naratoarei.
Universul fantastic capătă rapid texturi din ce în ce mai întunecate într-o tensiune crescândă odată cu devoalarea unor amenințări și mai mari cărora Natsuki le răspunde prin învățarea unor noi vrăji precum ieșirea din corp. Relația acesteia cu propriul corp suferă rupturi din ce în ce mai brutale odată cu vânarea ei de către un prădător al cărui statut social îi asigură nu doar imunitate, ci și acces nestingherit la ținte vulnerabile. Scenele abuzului sunt de o directețe șocantă și cu atât mai greu de digerat cu cât sunt dublate de abandonul la care este supusă Natsuki atunci când cere ajutor, abandon din partea familiei și a societății care devine recurent de-a lungul romanului. Singura șansă de supraviețuire a acesteia rămâne apelul la lumea fantastică a Popinpobopiei și la puritatea iubirii cu Yuu. Însă, într-un mod sfâșietor, cei doi sunt despărțiți de către familiile lor.
În cea de-a doua parte a romanului o regăsim pe Natsuki la vârsta de 34 de ani, aflată într-un mariaj contractual de conveniență, lipsit de sex, cu soțul său Tomoya, găsit de pe siteul scapă.com. Intrat în mariajul contractual pentru a scăpa de controlul și presiunea familiei, Tomoya are la rândul său un istoric de abuz, iar statutul de inadaptat social nu-l face decât să își dorească scăparea din „Fabrică”. Singurul gând care îi oferă alinare și față de care dezvoltă o obsesie este cel al casei din Akishina unde a copilărit soția sa, așa cum îi este aceasta relevată prin intermediul amintirilor povestite de către aceasta. Când șansa le oferă posibilitatea de a merge într-o călătorie în Akishina, iar Natsuki află că Yuu, iubitul său din copilărie, având acum statutul de șomer, încă locuiește acolo, lucrurile iau o serie de turnuri a căror registru întunecat lovește drept în plex.
Dacă fiecare dintre cele trei personaje, Natsuki, Tomoya și Yuu oferă o perspectivă asupra strategiilor de supraviețuire în Fabrică (supunere, mimare cu speranța asimilării ca „piesă a mecanismului” sau nesupunere fățișă), trioul acum reunit într-o dinamică bizară ce pune sub semnul întrebării perspectiva lui Natsuki asupra trecutului decide construirea unei noi societăți extraterestre în afara „Fabricii” prin apel la transgresiune ca formă ultimă a nesupunerii. Păstrând narațiunea la persoana întâi, tonul acum complet plat și aproape chirurgical a lui Natsuki exacerbează atmosfera stranie și neliniștitoare a ceea ce devine un rollercoaster al fantasticului transformat în grotesc. Ritmul alert al scriiturii este țesut cu accente neașteptate de umor negru și chiar parodie (scena în care Tomoya afirmă cu naturalețe că vrea să experimenteze incestul devine comedică și pare a lua peste picior o întreagă tradiție a transgresiunii în literatura „grea”).
Astfel, căutarea transgresiunii este îmbrăcată într-o experiență psihotic-cinematografică cu accente de S.F. și body horror care forțează limitele realismului și testează nu doar o ecuație a dez-umanizării ca eliberare de o societate deja dez-umanizată de convenții arbitrare, ci și stomacul și poziționarea afectivă și intelectuală a cititorului. Ce face cu adevărat spectaculos romanul este tocmai această viscerală și neașteptată experiență a lecturii, care deturnează încercările de a prevedea următoarea mutare. Cum poate fi recuperat un corp care înmagazinează trauma abuzului și devine un instrument? Cum îmbracă trauma instinctul supraviețuirii cu orice preț si cum este acesta raționalizat? Prin intermediul unui experiment literar riscant, Sayaka Murata propune o investigare a strategiilor de supraviețuire și a impactului devastator al traumei, problematizând însăși esența umanității și a pierderii sale atât la nivel individual cât și sistemic, într-o lectură pe cât de indigestă, pe atât de captivantă și greu de uitat.
