Împotriva orbirii, pentru a împrăștia întunericul Rațiunii.
Neo-hiper-pictorialismul falselor fotografii IA constituie de fapt emanația, fantoma, „duhul“ vizual al adevărului statistic, al prelucrării statistice, întruchiparea, la propriu, a normei devenite imperativ. Nu mai e vorba de imagini, aspectul, „fața“ de imagine este „spatele“, reversul matematizării la lucru, în curs, a realului, a totalei lui transpuneri în calculabil și programabil, în „designabil“). Nu imagini, ci fețe ale normelor: abstractul și abstractizarea înseși, „făcute om“.
Trebuie să articulăm lucrurile pentru a le descoperi și dezvălui logica. Saltului și asaltului disruptiv trebuie să i se opună un contra-salt nu doar epistemic, ci epistemologic: ambele economice, adică politice. Război.
Nu ne uităm unde trebuie ca să vedem. Aspectul de imagine, de falsă fotografie, al IA ne ia, literal, ochii, ne ține ochii captivi, ne blochează mințile.
Avangardele artei moderne, urmate de filosofia postmodernă (de fapt, poststructuralistă) și-au bătut joc, la toate nivelurile și în toate domeniile, de mimesis, de reproducere, de reprezentare, de copie, de imitație. Totuși, criticându-le, le mențineau ca ținte-suport, conform logicii încă greu acceptabile potrivit căreia abia deconstrucția ferește de distrugere, de „destrucție“. Acum, ca post-adevăr și falsă fotografie, IA ține să se prezinte ca un triumf al deconstrucției, ca deconstrucția în sfârșit la putere, când de fapt ea este tocmai distrugerea fără deconstrucție. Deconstrucția încerca să reconstruiască, să contrabalanseze fragilitatea construcțiilor amenințate de distrugere, acum trebuie să combată direct distrugerea care se prezintă drept construcție. În momentul de față, critica a fost așadar amuțită, „depășită“: nu mai dispune de nicio țintă, de niciun suport critic; ne-am pierdut cu totul reperele negative.
Actualele imagini sunt pe cât de fals fotografice, pe atât de afectat artistice, picturale. Fotografia a oscilat dintotdeauna între artă și știință, între pictură și tehnică. Acum, tocmai știința supremă, matematica, se maschează prezentându-se drept artă, producând un frumos desprins de realitate și mai cu seamă de viață, supremă disociere a esteticului de viu, deci supremă critică (implicită) a frumosului, a esteticului artistic. Numai tehno-știința poate produce o astfel de falsă artă, de artă-minciună. Pe gustul publicului însă, care dintotdeauna vrea înfrumusețare, aspiră la o viață mai bună și mai frumoasă doar prin estetizare de suprafață.
S-a ajuns deja la un consens: actualele imagini, fals fotografice, dar urmând panta unei automatizări care a marcat istoria fotografiei – de unde capcana falselor analogii și înțelegeri actuale –, nu mai reproduc, nu mai „copiază“ nimic (nu au făcut-o niciodată, dar știința se insinuează în locul criticii), nu mai pot fi acuzate de un mimesis deja criticat ca fals, imposibil, mincinos, ele nu mai sunt re-productive, ci direct productive în sens de cuvinte de ordine și de emanații imaginale ale adevărului statistic. Nu reproduc, ci produc, „generează“ (deși nu zămislesc), imaginea devenind simplă interfață. IA produce imagini a ceva ce nu există, produce un real acceptat ca fiind mincinos, fals, simulat, mimează cinic critica și deconstrucția și le instrumentalizează și operaționalizează. Suprem truc, supremă lovitură de forță.
Imaginile IA – IAginile – nu sunt fotografii, sau sunt fotografii într-un sens suprem metaforico-epistemic, acela de a vizualiza nu concretul, ci tocmai operația, abstractizarea și abstragerea datelor din real ca resursă ultimă, matematică, de putere. Impersonalizarea, dubla față a imaginilor de recunoaștere și control menite a se suprapune realului, a-l dubla și a-l căptuși, conform dublei logici foucaldiene, potrivit căreia puterea individualizează tocmai pentru a capta și depersonaliza, subiectivează tocmai pentru a putea să obiectiveze, insinuându-se în noi ca descriere, date și metadate.
Că imaginile IA nu au de-a face cu realul fotografic decât pura aparență o mai demonstrează ceva, suprem paradoxal: dependența lor de descriere, adică de „legendă“, adică de text, de non-vizual, ceea ce confirmă caracterul nu doar non-fotografic sau post-fotografic a ceea ce voi numi de-acum, sintetic-contras, în loc de Imagini, IAgini (agenți cu înveliș imaginal: I(m)Agine), ci caracterul lor pur și simplu an-imaginal și a-vizual, dacă nu chiar, mergând și mai departe, contra-vizual și anti-vizual: împotriva imaginilor.
Asta trebuie să vedem în falsele fotografii și chiar falsele imagini generate de IA, sau împreună cu ea, în „combinație“ și concubinaj cu ea: „chipul“ anti-imaginii, „fața“ normei statistice, constativ-performative, dedus-imperative. Fața lipsei de față. Oroarea! Ceva ce nu se poate, tocmai, vedea, și care tocmai de aceea „se îmbracă“ în imagini și apare, se „traduce“ ca imagini.
Imagini ale unei frumuseți automate, automatizate, la comandă („prompt“), false și mincinoase, care depinde (numai) de noi, care stă (doar) în puterea noastră (de a ne minți, de a ne amăgi), și care ne va mântui (superficial, „de formă“).
Imaginile produse de/prin IA sunt matematic-onirice, divulgând post-imaginal utopia minții umane, visul de a matematiza realul, deci, implicit, caracterul pur fantasmatic și fantastic, oniric, al acestui vis.
În fața acestei „fotografii fără fotografi“ și „fără privitori“ (dar cu beneficiari, tocmai, invizibili) care sunt falsele fotografii și chiar falsele imagini (imagini ale ce?) generate de/prin IA, replica trebuie deci dată, literal-metaforic, nu în termenii IA înseși, care sunt norme dedus-imperative, ci, tocmai, re-teritorializant, suveran, în termenii fotografiei: trebuie „să fotografiem hors-champ-ul IA“1. Și nu, nu este vorba doar de niște cuvinte, de „simple cuvinte“, câtă vreme captarea și sintetizarea IA a imaginilor – trans-vizualizarea lor – depinde, cum spuneam, de descriere, de „legendă“, de text, de cuvintele pe care le folosim. (De)generarea vizualului depinde de o alianță transvizuală ad-hoc,de tranziție, de un temporar compromis lingvistico-matematic.
Dintotdeauna, tehnica rezolvă probleme intervenind pentru a schimba problemele însele, creând alte probleme, trans-punând irezolvabilul în rezolvabil. Tehnica nu rezolvă propriu-zis, ci schimbă problema cu o nouă problemă, „soluția“ însăși: transformă realul, îl transpune în „rezolvabil“, nu îl „soluționează“: îl „metabolizează“ transformându-l din referință externă, străină, în auto-referențialitate internă capabilă de „auto-reglare“. „Rezolvarea“ înseamnă deplasarea, mutarea, trans-punerea problemei.
La fel, în continuitate, și în cazul IA, în cazul „învățării profunde“ există straturi succesive de „neuroni“ care prelucrează informația în sensul că, simulând-o și „traducând-o“, i se substituie, adică o „rezolvă“. Rezolvarea, soluția nu rezolvă problema, ci îi ia locul, îi substituie o „soluție“.
În generarea „imaginilor“ IA, se procedează prin esențializarea unor trăsături considerate distinctive. IA este o metafizică (împlinind și dezvăluind, astfel, esența heideggeriană a tehnicii), este de esență metafizică – ca toată tehnica – și, metafizică fiind, are o esență și procedează esențialist, tendința fiind „idealizarea“, dematerializarea pe cheltuiala materiei înseși (sinucidere impusă și „asistată“). În IA, auto-encodorii capturează aceste caracteristici esențiale sub formă de reprezentare comprimată, encodorul și decodorul fiind antrenați simultan pentru ca datele de intrare să coincidă cu cele de ieșire. De la exo-referință se ajunge, prin captare, „traducere“ și transcodare, adică prin medieri reductive, la auto-referențialitate și abstractizare-esențializare instrumentală. Realul (referentul) este, astfel, încet-încet, eliminat, mașina fiind, după formula lui Emily Bender, un „papagal stocastic“2: informații probabiliste fără nicio referire la semnificația lor.
Dar totul depinde de cuvinte: la vedere, pentru noi, pe exo-față, de comenzile-descrieri, așa-numitele „prompts“, pe care noi le dăm, și care ne creează iluzia unei facilități (vezi mai jos) și a unei supra-puteri lenifiante și deresponsabilizante, până la urmă de-cerebrante; și în amonte și în ascuns, hors-champ, de descrierile date imaginilor de cohorte de muncitori-fantomă (ghostworkers) umani exploatați ca „resursă umană“ în paralel cu enormele cantități de energie și de alte resurse materiale – „pământuri rare“, inclusiv, azi, în sens de teritorii propriu-zise: pământurile ca atare devin tot mai rare –, care nu doar secătuiesc Planeta, ci literalmente, dar în mult mai multe sensuri, de-materializează materia pe cheltuiala materiei înseși (problemă „rezolvată“ prin transpunerea ei ca „resursă“), materia volatilizându-se, auto-„spiritualizându“-se.
Așa se fotografiază anti-fotografiile care sunt falsele imagini IA, ceea ce am numit IAgini, asta, începând de aici trebuie să vedem în acest false imagini: abstractizarea și abstragerea realității.
IA: a matematiza imaginile realului prin cuvinte, a înlocui realul prin „traduceri“, codări și transcodări, asemenea capitalului însuși. Matematizarea văzului și a văzutului este corelativă financiarizării capitalului. Cum memorabil spune Hito Steyerl, piața este algoritmul. Iar imaginile IA tocmai asta și numai asta arată, denunță implicit: falsificarea și înlocuirea resurselor prin transubstanțierea lor divină în imagini-monedă și post-monedă, „fenomenologia spiritului“ capitalului spre dematerializarea-lumină ca în cazul unui instantaneu fotografic: blitz orbitor.
Să fotografiem pseudo-fotografiile IAginilor.
(Facilitatea nu e putere. Ci semnul că faci parte din dispozitiv, că participi la el, că îi ești integrat facilitându-i automaticitatea, adică invizibilitatea activă și activantă. Dar poate că tocmai asta dorim: să facem parte din lumea-dispozitiv, să stea cineva de vorbă cu noi3.)
Ni se oferă, ca unor copii bătrâni cărora alți copii bătrâni, dar șmecheri și avizi, unilateral deținători de cunoaștere-putere, le promit regăsirea copilăriei, ni se oferă, deci, falsa, aparenta putere de a comanda imagini, de a porunci fast, „prompt“ niște imagini ca de vis, ale visurilor noastre, credem noi, sau ale unui inconștient colectiv, zic unii binevoitori, dar care în realitate sunt imagini a nimic, imagini ale altor imagini, dar imagini-sinteză, nu fotografii ale unor fotografii, ci abstractizări matematice, statistico-predictive ale unui, cel mult, tehno-inconștient colectiv cultural „formatat“. De fapt nu, nu imagini a nimic, ci, dacă nu chiar imagini ale nimicirii, atunci false imagini, imaginarea, proiectarea, iconicizarea, transpunerea în imagini și ca imagini a unor stereotipuri și prejudecăți, acumulate și stratificate social-cultural asemenea depozitelor de petrol și gaze (adevărate resurse de combustibili pentru capitalismul fosilizat contemporan care se relansează abstractizând abstragerea însăși), reimaginate și reîntoarse ca normă portretizată devenită imperativ: normă-icoană.
Ca în întreaga tradiție occidentală, văzul ține de captare, capturare, captivare, captivitate. E o capcană și o viclenie, un truc: privitorul captat de ceea ce capturează și îl captivează.
Greci: a vedea = a ști. Azi: a vedea pentru a nu ști.
Falsă noutate, salt prin acumulare: dintotdeauna căutăm automatizare și generativitate.
În fotografie (vreau să spun: în cazul fotografiei), camera este la vedere, se arată ea însăși, se declară pentru a vedea și a arăta, vizatul vede, în cele mai multe cazuri, că este fotografiat (deși se poate face că nu vede, importantă e însă poza, adică pre-fotografia). În cazul IA, nici măcar nu mai există cameră pentru că nu mai există „priză“, camera este invizibilă, „cameră ascunsă“. Non-cameră = non-ospitalitate. Camera obscură este întreaga lume, realitatea fiind în același timp materia expusă.
Camera obscură a dispărut cu totul, dar a devenit prin urmare cutie neagră. Noile imagini nu mai developează și nu mai revelează realitatea, ci stocul de imagini transcodat, non-imaginal însă. IA oferă cel mult meta-imagini de sinteză (în toate sensurile acestui cuvânt).
Imaginile IA – IAginile – înseamnă reteritorializare permanentă, drastică, regresie în ideal, în idealitate „oniricizată“, de ordinul visului și al fantasmeelor reificate, nu de ordin intelectual.
Pe când fotografia produce și propune „înstrăinări“ imediate, deci posibilitate de dublă obiectivare, a subiectului și a realității-obiect(iv), de cunoaștere (întâlnire, confruntare, comunicare) așadar. „Înstrăinare“, desigur, în sensul lui Viktor Șklovski, ca „ostranenie“, tradus prin „insolitare“. Fotografia: mediatul imediat, efect de cunoaștere blitz și instaurare a unui cadru (ca) de cunoaștere. Aparatul de fotografiat ca aparat de înstrăinare împotriva înstrăinării, de insolitare împotriva alienării.
IA: populism tehnologic, invitație la regresie asistată, infantilizare, dubla regresie, onto-filo-genetică, în „istoria“ personală și în istoria comună, colectivă. Oglindă magică.
Pe când fotografia este brechtian-șklovskiană. Suntem expropriați de posibilitatea de-familiarizării imediate prin/ca fotografie prin intermediul unor imagini regresiv-represive de fapt a nimic și ale nimănui, performativ auto-descriptive: mega-spectre, emanații pur „spirituale“, duhuri matematice care nu se arată decât pe ele însele, și care doar așa trebuie privite, văzute, decrise, „fotografiate“ – monstrate: ca „monștri“, invizibilul devorând și „asimilând“ fără rest realul, imaginile, și scuipându-le ca dejecție „sublimată“. Monstruozitatea o constituie nevăzutul drapat în imagini-emanație.
Se poate face o analogie (aceasta ar trebui să fie contra-regresia noastră: re-analogizarea, re-materalizarea) între fotografie și traducere: la fel ca traducerea, fotografia produce ceva nou, nu dublează, nu copiază realitatea, ci o re-prezintă. Or, dacă se poate face o astfel de analogie, ar trebui să avem în vedere o replică, o recuperare prin retro-versiunea falsei traduceri, de fapt a transcodării lingvistico-matematice operate de IA ca esențialism metafizico-matematic (matematicile ca vis suprem al metafizicii: formalizarea și programarea realului).
Mă întreb, deci, nostalgic-ironic, ce ar spune azi Walter Benjamin, de exemplu, cel care, în „Scurtă istorie a fotografiei“, apărută în 1931, deplângea deja pierderea originilor și înstrăinarea fotografiei de sine, propunând, implicit, o regresie la aură. Fotografia a fost mereu regresivă, s-a întors periodic la origini (sau a visat să o facă), a simțit întotdeauna că și-a pierdut originile și s-a întors să le caute, cei care cad – ca mine acum – în plasa fotografiei, în capcana de a scrie despre fotografie, îi devin captivi, nu se mai opresc din scris, revin la nesfârșit asupra fotografiei (Susan Sontag și Roland Barthes, ca literați scriind despre fotografie, sunt cele mai elocvente exemple în sensul acestei inerții înapoi-înainte, al acestei captivări-captivități în câmpul, în plasa imaginii fotografice).
Dar ce legătură între această permanentă regresie progresistă, propulsivă, la propriu avangardist-revoluționară, a fotografiei, și regresia infantilizantă instaurată și impusă acum de IA? Niciuna, dar posibilitatea unei foarte periculoase confuzii și analogii pripite, facile. Între cele două regresii, una consubstanțială istoriei, cealaltă anti-istorică, sintetic-istorică, există nu doar diferență, ci și conflict. Deocamdată, lupta e declarată doar de o singură parte. Noi încă mai credem că facem parte din tabăra celor puternici, adică a dușmanilor noștri, dat fiind că ni se concede falsa putere de a porunci „prompt“-uri, de a ne comanda imaginile „după chipul și asemănarea“ fantasmelor noastre, de a da „trup“ fantasmelor pe care le credem „ale noastre“, dar care țin de fapt de codul cultural, făcând-o însă prin vorbe scrise (pe care încă mai trebuie, vai, să le scriem, dar „se rezolvă“ și asta), nu prin imagini, cuvinte care maschează și activează calcule, socoteli, cifre: matematica algoritmică a capitalului. Și de asta suntem (încă?) propriii noștri dușmani.
Pe lângă analogia fotografică cu traducerea, mi se pare și că fotografia este la fel ca istoria, fiind prin asta consubstanțial istorică, adică analogică (material vorbind), atât fotografia, cât și istoria – ca traducere – sărind din aproape în aproape, „îmbrățișând“ și „domesticind“ hăul, abisul, căderea, distrugerea. Istoria este fotografie, este ca fotografia: nici nu „curge“, fals flux montat, ca filmul, dar nici nu „stă“ (ca pictura și artele plastice), ci constituie o succesiune de stări, de „staze“ și hipo-staze, de opriri și „trepte“ istorice (trepte fără scară), o succesiune de cadre istorice (și, la nivelul cunoașterii, încadrări): din aproape în aproape, salt pas cu pas, pasul ca salt controlat. Diaporamă (actualitatea acestui „format“, a acestui tip de montaj, în rândul fotografilor).
Fotografia este prin urmare, în mai multe sensuri, istorică.
IA mimează, simulează, înlocuiește profunzimea istorică prin straturile sale de rețele de neuroni artificiali. Profunzime plată, aplatizată. Repetăm, copiem, dar pentru a produce diferențe (Deleuze).
Fotografia azi: 1) accent pe singularitatea reală (locul, momentul, istoricitatea, refacerea indexicalității, adică o indexicalitate transversală, abisală, vertiginoasă); 2) ce face omul nu doar cu aparatul, ci în mediul existențial-tehnologic, în câmpul-plasă de capturare-captivare de imagini i-reale, tehno-subconștient-ideale, cu aparatul în dispozitivul-lume științifico-tehno-cratică de imagini.
Dacă realul este astăzi mai ales din imagini sintetice, fotografia nu poate face, astăzi, decât să încerce, ca și până acum, să fotografieze acest real, să-l decupeze și să-l arate cu degetul, punând degetul pe răni ca să simțim (de) unde ne doare4.
Fotografia trebuie să fotografieze IA.
În falsele fotografii, și poate chiar, oricât ar putea să intrige o astfel de afirmație, în falsele imagini, ale nimănui și a nimic – auto-monstr(u)are literal monstruoasă (doar nevăzutul mâncând imaginile vizibilului pentru a le înlocui cu imagini „în sine“, și de sine,este cu adevărat monstruos), vizualizare, emanație-proiectare a procesului întunecat de abstractizare-distrugere –, produse-propuse-impuse de IA („la comanda noastră“: o vreme, pentru asta, mai e nevoie să scriem, dar foarte curând vom regresa și aici la stadiul oral, ORL, al civilizației: gură, urechi, nas), în aceste IAgini este întuneric, lumina e falsă, nu există de fapt lumină, „spiritualitatea“ luminii IA este spiritualism, iar idealitatea ei, irealism, fantasmagorie.
Ce se poate vedea, ce trebuie să vedem, adică să fotografiem ca să arătăm în „imaginile“ IA este tocmai umbra luminii, nu umbra rezultată din proiectarea luminii, ci umbra internă luminii, umbra din lumină, iraționalul din raționalitate, lumina neagră, căderea Luminilor și a Luminării în Iluminare și Iluminism (cum încă fundamental greșit se spune). Umbra nu mai este în urmă, după, ci înainte, în prim-plan, peste tot: materializări ale umbrei depuse de straturile de rețele de neuroni artificiali peste real. În „imaginile“ IA se vede, și trebuie să fotografiem pentru a arăta ceea ce se arată, adică razele de beznă ultrarațională ale așa-numitului, cinic, Dark Enlightenment5. Separarea totală, „independența“ Intelectului de lume (Intelectul fără trup, fără carne devenind, astfel, mașină, Mașina: mecanicismul nu este, până la urmă, cu timpul, al animal[ic]ului, Descartes, ci al Spiritului decolat, decalat).
Falsa maturitate, e-maturitatea, infantilismul politic actual, aflat mondial la putere, al credinței fantasy (Musk-Asimov-Tolkien, de exemplu; și, desigur, Ayn Rand) în Vieți de Apoi pe Marte sperate prin monoteism tehno-cratic, copilărismul maturilor conducători e-maturi în fața cărora trebuie afirmată, tocmai, copilăria, prospețimea descoperirii și a inventivității, „prosteala“ împotriva prostirii. Aceasta nu mai este o utopie, nu mai este un vis. Este o recădere într-o religiozitate care își poate alipi orice monoteism al supraomului închipuit nietzschean. Noua ideologie cuceritoare, dominantă.
În epoca întunericului orbitor (radicalizare, definitivare, desăvârșire a „întunericului la amiază“ koestlerian6), IAginilor (falselor imagini IA) trebuie să le opunem, prin urmare, contra-blitz-ul, contra-flash-ul unei imAGON: fotografia (ca gen) de război, o fotografie de epocă și a epocii.
„Ceea ce contează este ce vor face artiștii în jurul IA. Am văzut artiști utilizând IA, dar nu aceasta este soluția. Dacă nu vor să îndure IA, artiștii vor trebui să găsească un mijloc de a o lua în răspăr, de a se juca cu ea, de a lua act de ea, dar fără a i se preda, fără a se lăsa în voia ei. Abia atunci vor deveni lucrurile cu adevărat interesante“, pentru că, „atunci când o mașină poate să facă totul, trebuie să căutăm ce nu poate ea să facă. Iar mașina nu poate să facă pe proasta [i. e. este întotdeauna inteligentă, are răspunsuri la toate, e premianta clasei – sociale] sau să gândească ilogic [oare? Am văzut că deja fură sau minte, « uman, prea uman»]“7.
Un flash în bezna luminată dark, un contra-flash împotriva orbirii, dopării și îndopării cu tehnologie, al cărei interior întunecat se expune și se proiectează în/prin imaginile pe care le „generează“ ea însăși. Fotografii intestine: așa arată tehno-ștințele în lăuntrul pe care nu-l au, dar pe care-l propagă.
Pentru a încerca să le văd (nu doar să mă scald amniotic în ele), ceea ce am încercat să fac aici este doar o fotografie „vernaculară“, „brută“, de amator. Cu diverse scule la îndemână.
Nu mă pot opri, totuși, aici. Câteva ultime (de fapt, prime) precizări se impun.
Este clar că am forțat, că am (supra)dramatizat, poate, lucrurile, dintr-un irepresibil impuls didactic (și chiar dialectic) potrivit, însă, momentului, adică inevitabil. Am forțat, poate, distanța, am dat, poate, (cu) ușa de perete, dar tocmai pentru a deschide discuția și a răspunde atacului. Și poate chiar imposibilei senzații de trădare, de colaboraționism intern cu „dușmanul“ (vorbesc de IA), care deși acum, când încă mai putem crede că lucrurile sunt la început, pare un extraterestru care ne-a declarat, dacă nu un război, cel puțin o preluare ostilă, s-ar putea să provină, cel puțin potențial și tendențial, tocmai sau măcar și din sânul „prăzilor“ sale de azi, care îl vor fi (potrivit metaforelor convenite) „hrănit la sân“ sau îi vor fi îngăduit creșterea, mai mult sau mai puțin în umbră și în secret. Greu de formulat, voi spune totuși așa: visul sau invidia științifico-tehno-crată a „umanioarelor“, care au ținut să „fugă“ și să se separe istoric, dar care sunt ajunse, astăzi, din urmă pe dinăuntru, irațional, „oniric“.
Mă refer, evident, în special la fotografie, dar și, în paralel, la traducere, domeniile cele mai expuse, „prăzile“ cele mai ușoare pentru IA.
Este clar, altfel spus, că există complicități, filiații, continuități, „comerț“, puncte comune mai mult sau mai puțin ascunse între fotografie și IA. De exemplu, un anumit cult al negativității, adică al morții (sau ceea ce am putea numi realismul, analogismul sau chiar emanaționismul „funebru“ barthian, specific acelui „ça a été“din La Chambre claire), sau înclinația (inevitabilă, „structurală“) spre teatralizare și artificialitate, poza-pauză și devenirea-text a imaginii, care, la propriu, sar în ochi în cazul imaginilor produse de IA, a ceea ce am numit IAgini, dar a căror identificare apăruse mai întâi, inițial, în discuțiile despre fotografie.
Mai pe scurt, în cazul paralelelor dintre fotografie și IA, impuse de simularea de către IA, în mare de infracțiunea prin efracție, față de fotografie, a acesteia, este vorba de latura „neagră“, întunecată, a artificialității filonului tehnic ca suport al esteticului, comun atât fotografiei, cât și IAginilor.
Dar dacă, asemenea multora și pe urmele multora, am forțat diferențele este, cum spuneam, o dată pentru a răspunde trădării fotografiei din partea IA, adică loviturii pe la spate (dar tocmai, poate, dinăuntru sau măcar de aproape) și, a doua oară, pentru a preveni falsele apropieri dintre ele, adică cedarea și defetismul deja îngrijorătoare.
Imaginile fotografice și IAginile nu au în comun decât cadrul tehnocratic al unui proiect modernist reluat și „rafinat“ prin disocierea lor, în sfârșit, adică prin debarasarea capitalismului „științific“ de democrație, care pune fulgerător, adică orbitor (blitz, flash), în lumină caracterul dark al Luminilor emancipate.
Foto și IA nu au nimic în comun, tocmai de aceea a insista asupra diferențelor dintre ele poate părea a forța uși deschise și a presupune o apropiere preliminară care de fapt nu există. Important, decisiv, în cazul IA, este că simulează parazitar, pentru a prelua și a (în)locui intestin, pe dinăutru, în mod integral realul, adică și „suportul“ sau „referentul“, și imaginile, ființa-imagine.
Fotografiile sunt fotografii ale realității, în sensul că sunt imagini detașate a ceva care este deja imagine, a unei poze-pauze ontologice, a unei pre-fotografii imanente lucrurilor. „Ochiul este în lucruri“, repeta Gilles Deleuze. De-asta IA amenință acum integral realul, și ca „lucruri“, și ca „imagini“, ambiția corespunzătoare pericolului fiind, cum am relevat deja, ontologică.
Fotografiile: imagini ale realității și din realitate, în același timp mimesis și sinecdocă, icon și indice. Aceasta ar fi, larg spus, definiția barthian-peirceană a fotografiei. Dar nici tendința „anti-naturalistă“ anti-barthiană (sau a unui Barthes încă structuralist, pre-La Chambre claire, așa cum foarte atent și pătrunzător atrage atenția Joan Fontcuberta în eseul deja amintit8) nu are – deși poate părea – ceva de-a face cu „imaginile“ generate de IA, deși în ambele intervin coduri cultural-sociale.
Fotografia însăși e mult prea puțin stabilizată, chiar dacă tocmai cu asta se ocupă – dar tocmai aceasta este și enigma ei, care determină impulsul, pulsiunea și compulsiunea de a fotografia.
Nu se poate, totuși, măcar cu titlul de ipoteză secundă de lucru (prima, de bază, fiind, distanța, prăpastia din ele deja menționată) ca IAginile și imaginile foto-grafice, artă și tehnică în același timp, în balans, să nu aibă nimic în comun, problematic fiind, de aceea, tocmai raportul dintre ele, care deocamdată pare unul de parazitism, de invazie (fie și internă), de rapt și de simulare în vederea unei „Mari Înlocuiri“, IAginile ambiționând să ia locul fotografiei și ca tehnică, și ca artă.
Vor reuși? Față de impurele și dubios-enigmaticele fotografii, mereu în balans și în contradicție productivă, creatoare cu ele însele (de unde și atât de bogata lor istorie, la doar, în 2026, un Bicentenar de la naștere), IAginile sunt imagini „perfecte“, adică imagini sărace, imagini curățate CA ȘI „etnic“ și purificate CA ȘI „rasial“: acesta le e principiul și aceasta le e, omologic,paradigma.
Imaginile generate de IA, IAginile, sunt imagini „albe“, dar tocmai de aceea „dark“, imagini-lipsă sau, tocmai, imagini „fotografice“ ale unei realități expurgate, imagini cărora le lipsește nu doar realitatea, ci și (tocmai de aceea) caracterul de imagine; minus-imagini, imagini „augmentate“ fals hiperrealist (efort de contrabalansare nevrotică) ale unei scăderi, ale unei diminuări, ale unei împuținări.
IAginile sunt imagini ale capitalismului contemporan, non-imagini în care se arată, se „monstrează“ și trebuie să vedem și să arătăm – adică să fotografiem, mai exact să skotografiem – tocmai noul Non în acțiune.
Căci dacă numele istoric al fotografiei (sau numele fotografiei „istorice“) a fost dat de la grecescul φῶς (phos), lumină, numele actualelor IAgini nu poate fi dat decât de la skotos (σκότος),termenul antic-grecesc cel mai general pentru întuneric, care se poate referi atât la întunericul fizic, precum absența luminii, cât și la întunericul metaforic, precum ignoranța sau obscuritatea (definiție generată de IA).
Să botezăm deci imaginile generate de Inteligența Artificială skotografii. Dacă nu chiar, prin sinecdocă, adică prin contiguitate indicială propriu-zis fotografică, skatografii.
Și să le contra-meta-fotografiem, vizualizând trans-vizibilul, punctum-ul istoric care găurește „negru“ imaginile istorice.
- Florian Ebner și Olga Frydryszak-Rétat, „Photographie et IA“, L’Art au temps de l’IA. Générer, critiquer, créer, Centre Pompidou, Paris, 2025, p. 120. ↩︎
- Bender, Emily M.; Gebru, Timnit; McMillan-Major, Angelina; Mitchell, Margaret (2021). “On the Dangers of Stochastic Parrots: Can Language Models Be Too Big?”. Proceedings of the 2021 ACM Conference on Fairness, Accountability, and Transparency. „Această expresie, popularizată de Emily Bender, este utilizată în mod critic pentru a sugera că LLM-urile [Large Language Mondel] se mulțumesc să asambleze în mod aleatoriu secvențe ale unor forme lingvistice observate în vaste date de învățare, respectând informațiile probabiliste care caracterizează felul în care se combină ele, fără însă nicio referire la semnificația lor“ (L’Art au temps de l’IA. Générer, critiquer, créer, op. cit., p. 186). ↩︎
- Recent, Sam Altman, CEO OpenAI (un „erou al timpului nostru“, supraom, ce mai!), vorbea, compătimitor surprins, de faptul că mulți oameni privesc și folosesc ChatGPT ca „sprijin emoțional“. ↩︎
- Vezi Joan Fontcuberta, Barthes reset. L’œil et l’index (Barthes reset. Ochiul și arătătorul), traducere din spaniolă de Matthieu Bameule, Actes Sud, Arles, 2025. ↩︎
- https://en.wikipedia.org/wiki/Dark_Enlightenment ↩︎
- Arthur Koestler, Darkness at Noon, 1940; Întuneric la amiază, traducere de Sanda Aronescu, Humanitas, București, 2002. ↩︎
- Kenneth Goldsmith, „Prendre l’IA à revers“, convorbire cu Pierre Saint-Germier și Pierre Thévenin, in L’Art au temps de l’IA, op. cit., p. 136 și p. 135. ↩︎
- Barthes reset. L’œil et l’index, op. cit. ↩︎
Imagine reprezentativă: Daniel Boudinet, Polaroid, 1979
