Cornel Ilie este vocalistul trupei pop rock VUNK, fondată în 1994, sub numele VANK. După o serie de inovații în spațiul artistic românesc – primul videoclip 3D, primul concert multimedia, primul afiș realizat exclusiv din GIF-uri și primul videoclip filmat live pe Facebook –, pe 4 martie 2026, la Sala Palatului, va avea loc spectacolul manifest „Suflet digital“, care îmbină muzica live cu o poveste vizuală și emoțională despre viitor, omenire și reconectare.
Cornel, îmi pare foarte bine să ne vedem din nou. Eu profit de orice conversație cu orice artist pentru a aborda tema AI-ului. Înțeleg că subiectul următorului vostru spectacol tocmai acesta e, așa că sunt extrem de curios să aflu gândurile tale.
Albumul și spectacolul nostru „Suflet digital“ atinge și subiectul AI, pentru că în acesta e vorba despre tot ce înseamnă tehnologie digitală și cum simțim că aceasta ne invadează. Unora ne aduce mai multă teamă, altora mai multă inspirație. Mie mi se pare că suntem foarte norocoși că trăim în aceste vremuri atât de fascinante și aparent ireale, vremuri excepționale care nu știu dacă se vor repeta vreodată în istoria omenirii. De ani de zile suntem martorii unor descoperiri decisive pentru întreaga umanitate.
Deci ești la fel de fascinat ca mine de evoluția fulminantă a tehnologiei care ne-a adus până aici.
Da, mai cu seamă că am prins atâtea schimbări, trecerea de la casetă audio la CD, de la CD la DVD, de la DVD la streaming, de la telefonul fără fir la mobil. Știu cum este să trăiești fără internet. Am copilărit fără net, o bună parte din viață am stat fără net. Așa că pe mine schimbările astea nu mă sperie, ci mai degrabă mă încântă, pentru că îmi dau seama cât de utile sunt, de fapt, pentru toți. Depinde însă și de cum le folosești.
Cred că și tu o vezi ca pe o schimbare radicală, adică nu e chiar același lucru cu un telefon mai performant.
Nu, e mai degrabă similar cu apariția curentului electric. Sunt de părere că va schimba absolut tot. Dar nu cred că ar trebui să privim asta ca pe ceva rău. Ca la orice început, nu știm la ce să ne așteptăm, dar face și asta parte din fascinația pe care o exercită un astfel de progres. Avem tendința de a vedea mai întâi ce se poate întâmpla mai rău, pericolele, faptul că am putea rămâne fără locuri de muncă, faptul că ni s-ar putea fura identitatea. Vedem mai greu cât de mult ne poate ajuta.
Mai ales pe cei care au joburi cu sarcini repetitive, mai potrivite unui robot decât unui om.
Aceeași teamă a fost și când au apărut fabricile automatizate. Sau, în muzică, atunci când au apărut samplerele sau synth-urile și toate orchestrele și filarmonicele se temeau că li se va lua pâinea pentru că oricine cu un set de clape le poate ține locul. Dar uite că s-a întâmplat exact opusul. Orchestrele și oamenii care le compun sunt și mai valoroși, și mai importanți. Dar e firesc ca orice transformare radicală să vină și cu o doză de teamă. Evident, există și pericole. Depinde și la cine ajunge o putere atât de mare, care poate transforma tot și care poate evolua atât de repede. Nici nu apucăm să învățăm ceva despre AI, că deja a mai evoluat puțin.
Și pe mine mă sperie viteza și urgența cu care sunt dezvoltate toate acestea.
Bulgărele se rostogolește la vale.
Înțeleg fascinația pentru inovație, dar s-au investit în AI niște sume atât de mari încât PIB-ul Americii este susținut de aceste companii.
Marea necunoscută e cum va fi folosit. Principial vorbind, mie nu mi se pare nimic de speriat.
Mulți muzicieni intră în fibrilații când aud de Suno.
Suno poate fi un instrument de lucru foarte bun pentru un artist. Atât timp cât știi ce să-i ceri și ce să faci cu informația pe care ți-o dă. Dar e complet greșit să te aștepți ca acesta să creeze în locul tău. Dacă ești un artist care vrea să exploreze, e ca și cum ai lucra în studio cu cei mai buni instrumentiști din lume, cărora le poți cere să cânte orice vrei tu, ai ocazia să te inspiri de la ei ca să-ți duci ideea mai departe. Ce e nici măcar periculos, ci de-a dreptul trist, e când artiști mediocri cred că deodată pot fi mai valoroși pentru că cineva scrie în locul lor.
Prin asta oricum scoți producția din joc. Practic toată lumea va putea produce.
Forma de entertainment oferită de AI în muzică, video, foto e foarte OK câtă vreme rămâne o formă de entertainment, o joacă. Întrebarea e ce pretenții ai apoi de la produsul ăla, la cine vrei să ajungă, cât succes să aibă și cât de credibil să fie. Eu cred că un artist care apelează la AI ca să scrie în locul lui nici măcar nu-i interesat de ce vor crede ceilalți și ce va rămâne din creația lui. Vrea doar să ajungă la cât mai mulți oameni în fața cărora să se dea un mare artist.
Și să monetizeze. Ca artist, tu n-ai vrea să renunți fix la ceea ce îți place, la ceea ce ține de pasiune, cum e să compui o melodie.
Tocmai ce ține de pasiune și ce implică creația reală a unui artist e ceea ce nu ai cum să înlocuiești. Și, până la urmă, la aia reacționează lumea – la cuvinte, la ordinea lor, la energia lor.
La amalgamul personal al artistului, nu la statistica generată de AI.
Uite, un prompt pe care nu ți-l poate rezolva niciun AI: să-i ceri un cântec ca atâtea care ating oameni și generații, scris din perspectiva unui om care este beat de supărare de două zile, pentru că a fost distrus de iubirea lui. Cum scrii chestia asta? Cum scoți din asta ceva adevărat, sincer? Noi, ca oameni, suntem fanii unor artiști, dar nu căutăm perfecțiunea la ei. AI-ul tot timpul va tinde, dacă nu spre perfecțiune, măcar spre corectitudine. AI-ul caută să fie corect. Tot ce transmite e ceva corect. Dar oamenii caută altceva.
Ziceai de samplere, când au apărut și aveau drum machine-urile care îți băteau beat-ul perfect, iar bateriștii ziceau „stai puțin, totuși eu am un swing, 0,2 milisecunde mai în stânga, mai în dreapta“.
De-asta a apărut apoi funcția de „humanize“, să nu mai bată egal. Cred că oameni caută, atât în ceea ce ascultă, cât și în alți oameni, defectele. Să aibă ceva stricat.
Dar asta vom face. Vom da „humanize“. Eu fac gluma asta când scriu un treatment la regie și-l trimit fără să mă mai uit după typos. Le zic colegilor că dacă găsesc greșeli, așa își vor da seama că n-am scris cu AI-ul. Pe vremuri era opusul. Te simțeai în ultimul hal dacă îți scăpa vreo greșeală. Dar acum e o dovadă clară a umanității tale. Dar asta vom ajunge să cerem de la AI, să greșească puțin melodia perfectă – gen Rihanna – pe care a compus-o.
După toate schimbările prin care am trecut, eu sunt antrenat să mă adaptez.
Eu am simțit o tensiune conștientizând scurtarea continuă a duratei de atenție. Melodia a ajuns să fie un minut și jumătate. Înainte, pentru radio, se cerea să fie scurtate la două minute și jumătate. Dar acum și două minute și jumătate a ajuns să fie mult.
Se ajunge la jingle. Păstrezi doar refrenul.
Aici e ceva un pic îngrijorător. Nu e vorba doar de muzică. Cred că malaxorul ăsta schimbă modul în care gândim. Dăm vina pe social media, pe viteza de comunicare și pe cât de repede se fac astăzi lucrurile. Sincer, nu știu dacă mai revenim la melodia de cinci minute.
A apărut o reacție la asta. Au început să fie mai căutate articolele lungi, bine documentate. Și filmele mi se pare că sunt mai lungi decât erau înainte. Și în muzică unii artiști au experimentat cu întoarcerea la piese mai lungi. Noi, de exemplu, am lansat acum doi ani un album cu 24 de cântece, printre care erau și spoken words, ca niște intermezzouri. Aveam și un cântec de șase minute, o doină, o doină SF, cam așa aș descrie soundul. Tocmai asta am vrut, să fim în contra direcției cântecelor care se duc într-un format de genul strofă-refren, strofă-refren.
Prima dată am observat asta în podcasturi, când l-am văzut pe Lex Fridman stând trei ore cu un invitat. Sper să se revină la genul acesta de creații.
Da, pe de-o parte ai viteza cu care se întâmplă toate, apoi, intrepretând din punct de vedere psihologic, oamenilor le e frică de liniște. Dacă rămân în liniște, oamenii au timp să se gândească și încep să-și pună întrebări.
Asta e cea mai mare spaimă a omului, să rămână singur cu el însuși. E un challenge care revine: stai 15 minute singur, fără nimic. Unii o iau razna. Nu rezistă nici 15 minute.
Sunt puțini cei care spun că e foarte sănătos să te plictisești. Ajută enorm. Repornești altfel apoi, cu un alt drive. Cam în direcția asta m-am dus eu cu „Suflet digital“, care se întâmplă în 2088. Mi-am imaginat a doua zi după ce lumea a devenit o ruină digitală. Aparatele se închid, pur și simplu nu mai merg. Întrebarea-pălărie pentru toată povestea asta este ce rămâne aprins în oameni după ce se sting toate ecranele. Cum construiești după momentul ăsta? Nu o iei de la zero, nu e niciun Big Bang, nicio apocalipsă, e mai degrabă ceva frumos.
Tu ce crezi că ar rămâne aprins în noi? Crezi că omenescul ne va reconecta?
Cred că tot timpul deraiem, rătăcim, dar într-un final căutăm să nu ne mai simțim singuri. Și asta nu poți regăsi decât printre alți oameni.
Sunt multe articole despre epidemia de singurătate care-i afectează pe toți, tineri, bătrâni, femei, bărbați. Pur și simplu toată lumea e din ce în ce mai singură, deși conectivitatea crește.
Toate ecranele au chipuri, tot timpul ești live cu cineva. În cazul meu, asta mă ajută. Copiii mei nu locuiesc în același oraș cu mine și mă văd cu ei în fiecare zi pe video. Dacă n-aș fi avut posibilitatea asta, ar fi fost mult mai greu, ar fi fost mult mai greu să mă conectez cu ei.
Asta mi se pare insidios. Faptul că toate tehnologiile astea pornesc de la niște lucruri foarte importante pentru noi. De la relațiile între copii și părinți la a avea un diagnostic medical cu o acuratețe de 80% în timp ce-ți aștepți programarea peste două luni să te vadă un doctor. Sunt niște lucruri senzaționale, dar care vin la pachet cu această corupere.
Nu mai putem trăi fără telefoane, dar dacă ar fi să repari ceva, ar fi să faci fără telefon toate lucrurile pe care le poți face fără telefon, acelea pe care doar alegeai să le faci folosindu-te de telefon, de toate aplicațiile care te țin ocupat când ai putea să realizezi ceva.
Da, pe lângă beneficiile pe care ți le aduc, platformele de social media creează o mare dependență, așa sunt gândite. Ecranul în sine creează dependență. Văd asta la copilul meu.
Cred că noi suntem și mai dependenți decât copiii. Abordăm tema asta și în musicalul Invizibilii, pe care l-am scris după cartea Ioanei Pârvulescu, o carte care, deși e foarte bună, nu avea un personaj negativ, așa că am inventat noi un personaj negativ pentru spectacol, Scrollina, care este opusul bibliotecarului jucat de mine sau Adi Nour și întreabă „de ce cauți în cărți când tot ce-ți trebuie e într-un telefon?“. Am pus însă problema și dintr-o altă perspectivă. Este un moment în care copiii îi ceartă pe adulți pentru că le dau varianta asta. „În loc să vă jucați cu noi, ne lăsați în fața ecranelor. Poate noi n-am fi vrut, dar dacă a ajuns să ne placă, nu e doar vina noastră, ci și a voastră“. Ideea de a interzice e greșită din start. Tu trebuie doar să le dai o variantă mai bună.
Cititul și muzica.
De acord, dar cine ne crede?
Eu cred că roata se va întoarce spre citit. În afară, cititul a reînceput să fie cool. Poate peste zece ani va fi din nou cool și la noi. Cititul se întoarce cum s-a întors vinilul. Actul creativ în sine va trebui să continue. Până și pentru hrănirea AI-ului tot va trebui să creăm ceva nou, să-i dăm ceva făcut de oameni. O să ne ceară chiar AI-ul: „puneți-vă și scrieți și voi o carte nouă!“. Opusul Skynet-ului. Să-ți dea teme ca un profesor.
Am văzut că în curând o să iasă un film nou de Spielberg, în care cineva își pune întrebarea dacă nu cumva oamenii sunt cea mai rea specie și toți ceilalți se tem să vină aici.
Serialul omonim nu mi-a plăcut, dar romanul Problema celor trei corpuri e senzațional. Și Spielberg îmi place, pentru că păstrează în SF-urile lui această umanitate cu toate întrebările aferente.
Pe lângă Întâlnire de gradul trei, care-i emblematic, sunt convins că puțină lume știe de filmul A.I., care-i din 2001.
Filmul ăla trebuia să fie făcut de Kubrick, dar a murit și producătorii au considerat că Spielberg e singurul care-l poate face.
Tot în perioada aia, Minority Report.
Chiar trăim vremuri pe care le-am văzut în SF-uri.
Eu sunt născut în 1976 și am trecut prin niște schimbări fantastice, cu o viteză uluitoare. Câte s-au schimbat în 50 de ani! În 2004, am făcut niște demouri în limba engleză ca să le trimitem în străinătate. Și din 72 de label-uri pe care noi le-am găsit în reviste – în fiecare lună mergeam în Piața Universității și cumpăram revistele sau aveam câțiva prieteni în afară care ni le trimitea –, doar vreo două sau trei aveau adrese de e-mail. Totul trebuia trimis prin poștă.
Revenind la spectacol, crezi în reconectare și că ne vom regăsi drumul.
Eu sunt optimist. Spectacolul e și un fel de manifest pentru artă și pentru artiști, toate artele, toți artiștii – pentru a accentua și nevoia noastră de public, dar și a publicului de artă, de emoția pe care i-o dă arta. Cred că un artist trebuie să spună ce are nevoie să spună, pentru că nu știe niciodată la ce public va ajunge și cine va avea nevoie de ceea ce oferă el. Cifrele au afectat foarte mult arta. Nu știu dacă era mai greu înainte, când nu te puteai promova, sau acum, când oricine se poate promova.
Eu mă bucur că am întâlnit oamenii importanți din viața mea în viața reală, nu pe rețele sociale, înainte să înceapă toată nebunia asta când, de exemplu, 80% dintre cupluri s-au cunoscut pe internet, și când nu poți să mai intri în vorbă cu un necunoscut fără ca acesta să se simtă hărțuit. Realitatea asta a schimbat nu doar cultura, ci și obiceiurile de consum. Nu ne-am fi imaginat că am fi putut avea căști high-quality și toate versurile în buzunar, să poți asculta oricând orice trupă. E o opulență ieșită din comun.
Toate astea au condus la ieftinirea muzicii, a produsului, dar și la scăderea calității. Înainte depuneai un efort pentru a asculta muzica preferată. Trebuia măcar să ieși din casă. Acum nu mai depui niciun efort. Și nici nu mai ai simțul proprietății asupra produsului, nu mai simți că e al tău. Acum nu mai ai artiști preferați, ci playlisturi, nu mai asculți un album cap-coadă.
Dar și albumul în sine acum de multe ori nu mai are o poveste, ci e un amalgam de single-uri.
Sigur, pleacă și de la artiști. Dar sunt unii care fac foarte bine ce fac și de aceea se distanțează de restul. Cine-mi place cel mai mult acum, ca talent, energie, capacitatea de a crea o comunitate, e Yungblud. Are un grup de WhatsApp cu sute de mii de oameni. Orice mesaj pune ia instant 80 000 de like-uri. Și-a făcut propriul festival, doar ca să poată ajunge toată lumea.
Cum a început și Coachella cu Pearl Jam, care-au zis să meargă într-un câmp, ca să poată veni toți rockerii. Mie mi-e doar de energia aia old school. Mi se pare că s-a pierdut. Rapperii și traperii au încercat, dar nu mi se pare că le-a ieșit la fel. Să sperăm că, totuși, influențați digital sau nu, ne vom regăsi ca ființe umane.
Eu mă întreb ce aș putea face încât să fie mai bine în 2088. E un exemplu bun de generozitate, să investești în ceva de care tu nu vei avea parte.
Foto © Barna Némethi
