O pisică în ploaie
râvnește la tandrețea din casă,
la mocheta călduță, oala cu lapte.
Nu mai miaună, nu mai plânge,
de câte ori a reușit să se strecoare printre picioarele
vreunui norocos, au alungat-o afară,
unde e din ce în ce mai greu să te întorci.
Acum doar stă, privește,
încă tânjește, adulmecă mirosul laptelui
dat în clocot cu miere,
dar nu mai cere, nu mai crede.
Am moștenit și eu noaptea,
luna și ploaia, rănile lăsate
să se usuce la soare în imperiul frigului.
Privitul prin vitrine la meseni îndrăgostiți și lacomi.
Oamenii de știință japonezi
au inventat mașinăria care înregistrează visele.
Ca-ntr-un film de Wim Wenders
aș sta conectată la aparat toată noaptea,
pentru ca apoi, ziua întreagă, să te privesc
abstractizat pe un ecran și să numesc asta viață.
Stăm amândouă în noaptea de octombrie
și parcă începem să ne bucurăm –
poate că într-o zi, când se va deschide ușa,
nici nu vom mai dori ceva dinăuntru.
Doar de aici, de afară, putem vedea cometa
care nu se mai întoarce în timpul vieților noastre,
și creștem flori, le udăm, îngrijim rădăcinile bolnave,
mâncăm fructe coapte direct din copac.
Corpuri luminoase în calea cometei,
așteptând ca oamenii de știință japonezi
să inventeze, în sfârșit, leacul.
Imagine: Sam Francis, Shining Back, 1958
