Oameni ca Radu Cosașu nu se mai nasc și la Moldova astăzi. Nu l-am întâlnit niciodată față în față, dar am vorbit de mai multe ori la telefon, prima oară când m-a onorat citind Telenovela socialistă și apoi având doar cuvinte de apreciere despre Pălăvrăgeala vagabonzilor, scrisă la două mâini cu Péter Demény.
Cu Radu Cosașu mă leagă o prietenie „din cărți”. O prietenie care s-a născut înainte ca el să știe că eu exist. În anii ’80 îl „cunoscusem” citindu-i rubricile de film din revista Cinema și mai ales rubrica „Telecinema” din România literară. De altfel recitesc și acum Viața în filmele de cinema (1972), care a reprezentat pentru mine un model, folosesc în continuare conceptul său de „film de cinema”, care nu este nicidecum desuet, așa cum nu sunt nici cronicile sale, o parte adunate în O viețuire cu Stan și Bran (1981). Am învățat de la Radu Cosașu că poți avea preocupări multiple, că poți fi și gazetar (el a fost și gazetar sportiv), dar și cronicar de filme, și prozator, și dramaturg și multe altele. M-au legat de Radu Cosașu sarcasmul și autoironia, pe care le consider instrumentele unui intelect superior, dar și faptul că mă simt, ca și el, un „extremist de centru”. Am învățat din Supravieţuiri, ciclul de proze autobiografice, în care personajele sunt ușor de recunoscut printre poeții și criticii contemporani, despre importanța autobiografismului, dar mai ales am deprins tehnica autodenunțului amuzat și autocritica zglobie, pe care le puteți găsi acum, prin grija editurii Polirom, în Operele sale, în 6 volume (plus cele câteva cărți „autonome”, cum sunt fermecătoarele Anti-damblale). Viața lui Radu Cosașu poate că s-a încheiat, dar „viața ficțiunilor” sale (ca să-l parafrazez) va continua să ne amintească de acest suflet liber, de un adevărat căutător al adevărului așa cum e el.
Imaginea reprezentativă: Asociația Presei Sportive din România
