Volumul Elogiu eșecului a fost unul dintre succesele majore ale pieței de idei din ultimul timp. Cartea, apărută la Editura Spandugino în condiții grafice excelente, urmărește soarta unor personalități marcante ale culturii universale: filosoafa franceză Simone Weil, politicianul Mahatma Gandhi, Emil Cioran și scriitorul japonez Yukio Mishima. Scris cu nerv și inteligență, bine adus din condei, eseul ne inspiră o abordare diferită a eșecului, care a fost discutat în ultima vreme numai în termeni – mai ales – peiorativi. Mai jos, puteți citi un interviu cu eseistul-filosof, filosoful-eseist, Costică Brădățan.
Credeți că pentru a scrie volumul acesta ați avut nevoie de experiențele dvs.? Dacă ați fi avut 25 de ani, ați mai fi putut să-l scrieți?
O carte pe o astfel de temă e prin natura ei un proiect de maturitate. La 25 poți scrie bine despre eșec numai dacă ai geniu. Altfel scrii teribilist sau habarnist. Am scris destule prostii – atât teribiliste, cât și habarniste – când aveam 25 de ani, deși nu-mi amintesc să fi scris despre eșec ca atare. Cu vârsta vin nu doar experiența repetată a eșecului și a căderii, dar mai ales cicatricile, vizibile si invizibile, pe care această experiență recurentă ți le lasă. Or tocmai cicatricile astea ne fac să fim cei ce suntem – ne individualizează, ne dau o fizionomie proprie. Fără ele am fi „curați ca lacrima“, cum se spune. Curați și perfect banali, de nedistins unul de celălalt. Tot ce pot să sper acum, ca să revin la chestiunea maturității, e că aceasta e și o carte matură – scrisă, gândită, concepută matur – dar despre asta îi las pe alții să se pronunțe.
Dacă vă gândiți la cărțile scrise de dvs. anterior, „ați zărit“ oare apropierea acesteia? A fiert acolo în atelierul de lucru, era deja pe un șantier interior?
Pentru mine exista o mare ruptură între ce am scris în românește, înainte să plec din România, și ce am scris după aceea, în engleză. Ce am scris în românește mi se pare acum slab și nereprezentativ. Nu tot ce am scris după aceea e bun, dar mă reprezintă mai bine, mai ales începând cu Dying for Ideas (n. red. – volum publicat în 2015) și cu publicistica culturală de limbă engleză în care m-am lăsat prins cam din 2010. Cel mai important eveniment din viața mea exterioară de până acum a fost plecarea din România, iar din viața mea intelectuală, schimbarea limbii. Faptul că a trebuit s-o iau de la zero, să mă reinventez complet, în cu totul alte circumstanțe și în cu totul altă lume, mă definește acum. Sunt ca o clădire care s-a prăbușit la cutremur și a fost reclădită după aceea, cu materiale vechi și noi.
Mi se pare uneori, ca să răspund în sfârșit la întrebarea dvs., că unele teme, obsesii, stări interioare cu care mă confrunt acum și despre care scriu îmi sunt oarecum cunoscute, ca și cum m-am mai întâlnit cândva cu ele. Dar e ceva foarte vag și imprecis. Ca acele lucruri de care nu ești niciodată sigur că le-ai trăit cu adevărat sau doar le-ai visat.
„Cercurile umilinței“ amintesc și de Dante, iar în carte sunt multe trimiteri culturale. La ce „ne trebuie“, la ce ne folosește cultura în contextul eșecului?
Ce întrebare simpatică – în același timp provocatoare și subtilă! Ne trebuie „cultura“ (în sensul în care folosiți termenul aici), căci așa știm că nu suntem singuri: că au trecut și alții pe unde trecem noi acum. „Cultura“ aceasta îți dă un anumit sentiment de comunitate și de solidaritate chiar și într-o situație de completă solitudine. Ești singur și în același timp cu alții – ambele la modul optim: singur, dar fără alienare, și cu alții, dar fără efectul de turmă. Ne mai trebuie „cultura“, mai ales când scriem cărți, ca să nu fim ridicoli: să nu credem (și să dăm impresia) că tocmai noi am inventat roata. Pe de altă parte însă, mă întreb dacă putem face ceva serios – orice – fără „cultură“ în sensul în care folosiți acest cuvânt: dacă putem pune o întrebare, formula o idee, desfășura un gând, fără a ne plasa, prin chiar asta, într-un anumit context cultural, fără a face uz de anumite instrumente care vin cu o anumită limbă și fără a ne supune gândirea anumitor calapoade și restricții care vin tot de acolo. Orice limbă vine deja nu doar cu un anumit mod de a vedea lumea, dar și cu un anumit bagaj cultural, cu un întreg sistem de referințe care e mereu acolo, în subtext, chiar dacă noi nu facem nicio trimitere explicită la un autor sau altul, la vreun loc sau la vreo situație istorică. Nu poți vorbi japoneza, să zicem, fără să fii într-o anumită măsură japonez, chiar daca nu ești japonez de fapt. Devii japonez vorbind japoneza.
Acum, că volumul a apărut, credeți că știți mai bine cum să vă comportați în fața căderii?
Nu sunt sigur că știu. Am scris cartea tocmai din cauză că nu știam și nu cred că scriind-o am învățat chestia asta așa cum se cuvine – admițând că așa ceva se poate învăța vreodată. Ce știu, însă, e că am început să mă gândesc mai serios și cu bătaie mai lungă la tema asta. Poate că, drept urmare, și comportamentul mi se va schimba, dar rămâne de văzut. Nu sunt însă deloc singurul în situația asta: oamenii se gândesc la cădere începând chiar cu Căderea și nu mi se pare că s-a ajuns la vreo soluție – că și-au schimbat decisiv comportamentul, de exemplu. O fi și o plăcere perversă la mijloc: e mult mai interesant – mai picant, mai excitant, mai dramatic – să te afli în starea de cădere decât în afara ei.
Volumul e scris foarte eseistic, e bine adus din condei. Credeți că vremea filosofilor ermetici – una dintre pildele cărții, Cioran însuși e mare scriitor! – a trecut?
Nu, n-a trecut nicidecum. Cele două modele – „eseistic“ si „ermetic“, cum le numiți – au existat de când lumea și vor continua să existe. Asta din cauză că alegerea unui mod sau a altuia nu depinde în ultimă instanță de „vremuri“, de meteorologie, ci de psihologie: de temperamentul celor ce scriu, de preferințele lor stilistice, de cât de „disciplinați“ simt nevoia (sau sunt capabili) să fie sau, dimpotrivă, cât de mult vor să dea frâu impulsului de a improviza si „literaturiza“.
Ce a câștigat sau a pierdut eseul în procesul traducerii? Mie munca lui Vlad Russo mi se pare deosebită, dar nu am confruntat-o cu originalul. Ați fi scris-o altfel?
A câștigat poate un spor de limpezime – cel puțin în capul meu. Cu fiecare traducere se întâmplă asta. Căci fiecare limbă aduce cu sine o anumită înțelegere a eșecului, a căderii, a ratării. Cartea s-a lansat deja în mai multe locuri (Italia, Croația, Polonia, Brazilia, Irak, România, Coreea de Sud) și mă fascinează să văd cât de neașteptat reacționează lumea și cât de diferite sunt reacțiile ce le stârnește. Sunt foarte puține întrebările comune care mi se pun – țin de obicei de structură, metodă, scriitură etc. În schimb, cele mai multe și mai pasionate întrebări sunt cele „localizate“, colorate cultural, născute din temerile și angoasele celor ce întreabă. Engleza are de obicei un singur cuvânt atât pentru ratare și eșec, cât și pentru cel ce ratează sau eșuează – failure – și e fascinant să lucrezi cu traducători care trebuie să traducă acest cuvânt în moduri diferite, prin cuvinte diferite, în funcție de context. Vlad Russo este de neegalat în această privință și mi-a făcut o mare plăcere intelectuală să lucrez din nou cu el. La fel și cu traducătoarea italiană, Olimpia Ellero. Cele două limbi funcționează foarte apropiat, iar unele soluții găsite de cei doi – de exemplu, perdant si perdente pentru loser (în toate cele trei cazuri cuvântul venind de la verbul „a pierde“) – au fost și ele în mod corespunzător, apropiate. Nu cunosc atâtea limbi câte aș vrea, dar în cazul celor pe care le cunosc m-a fermecat să urmăresc îndeaproape modul în care funcționează textul cărții într-o cu totul altă limbă decât în cea în care a fost scris și gândit.
Dacă vă gândiți la literatură, cine vi se pare cel mai înfrânt personaj literar? Dar cel mai simpatic? Cu care dintre ei ați bea o cafea?
Asta e o întrebare atât de grea! Căci orice poveste bună are cel puțin un dram de eșec în ea. Și e foarte greu să găsești personaje reușite care n-au cunoscut eșecul, ratarea, căderea, înfrângerea. Cum ar arăta, de exemplu, Ivan Karamazov, Raskolnikov sau prințul Mîșkin în absența eșecului? Unele dintre cele mai frumoase romane ale secolul XX sunt de fapt romane ale ratării: Castelul, Deșertul Tătarilor sau Stoner. Ca și cele ale secolului XXI: God of Small Things de Arundhathi Roysau Wolf Hall de Hillary Mantel. Cine e cel mai „înfrânt“: K, Drogo sau Stoner? Există cineva care nu e „înfrânt“ în romanul lui Arundhathi Roy?
Cât despre cafea, nu știu ce să zic. Sunt mare băutor de cafea, să nu mă înțelegeți greșit, dar mă sperie un pic ideea de a amesteca atât de ușor registrele: cel al ficțiunii și cel al realului. Ce mă fac dacă, după cafeaua cu pricina, mă zăpăcesc și în loc să mă întorc de unde am plecat, mă rătăcesc în celălalt registru? Lost in fiction, cum ar veni.
Imagine: Robert Danieluk
