Apariția în 2025 a filmului Cravata galbenă, regizat de Serge Ioan Celebidachi, a provocat discuții aprinse în lumea culturală românească. Un lucru benefic. Păcat că se întâmplă atât de rar ca un produs cultural să stârnească asemenea pasiuni. De regulă, discuțiile devin intense când la mijloc e măcar un pui de scandal. Cravata galbenă nu a provocat un scandal în adevăratul sens al cuvântului, dar faptul că a avut parte de o mare vizibilitate și de reacții entuziaste din partea multora, bașca faptul că a beneficiat de un buget de aproximativ 20 de milioane de euro, i-a făcut pe unii elitiști, acei elitiști care, în mod paradoxal, vituperează împotriva elitismului, spunând că se situează de partea maselor, să dea de pământ cu filmul, considerându-l fără substanță, un film mainstream, deficient din punct de vedere regizoral etc.
Dacă era un film românesc obișnuit, făcut cu resurse modeste și lansat fără tam-tam, probabil că ar fi avut parte de mult mai puține critici. Din nefericire, nu deținem în cinematografia românească, când e vorba de biografii ale unor oameni de cultură, nicio peliculă care să se apropie de nivelul unei capodopere. Dacă nu sunt sabotat de un lapsus colosal, cred că Luchian (1981) și mai ales Un bulgăre de humă (1989), ambele regizate de Nicolae Mărgineanu, sunt cele mai izbutite, având momente excelente, dar și neajunsuri. Însă nu pot să nu menționez faptul că partitura lui Dorel Vișan din Un bulgăre de humă mi se pare excepțională, actorul, în rolul lui Ion Creangă, având o prestație formidabilă. Din păcate, pe celălalt taler al filmului se situează un Mihai Eminescu, jucat de Adrian Pintea, viciat de percepția epocii, un Eminescu de-un patetism greu de suportat, nemuritor, geniu absolut, cu pletele-n vânt, cutreierând pădurile, în timp ce copacii foșnesc înfiorați. Cam așa.
Da, lungmetrajul Cravata galbenă este accesibil unui public larg, regizorul mărturisind încă dinainte de lansare că un astfel de film și-a dorit să realizeze. Nu mi se pare nimic rău în asta. Și da, filmul este schematic, dar nu este nici pe departe cel mai slab din categoria despre care am vorbit. Unele detalii au fost aduse din condei în așa fel încât să se potrivească în scenariu, dar fără a fi denaturat fundamental adevărul. De exemplu, în film există o scenă în care Celibidache îi declară unui profesor german că nu i-a plăcut concertul cu muzica acestuia, iar profesorul îi spune: „dacă ești atât de talentat pe cât ești de obraznic, o să ajungi departe!“
În realitate a fost vorba nu despre un profesor german, ci despre Ionel Perlea, care tocmai dirijase la Berlin. Discuția este însă autentică și felul în care este inclusă în film nu-i poate supăra decât pe cei care caută acuratețea totală a evenimentelor. Cum nu avem de-a face cu un documentar, astfel de mici neadevăruri inofensive sunt scuzabile. Personal, cel mai tare m-a nemulțumit faptul că nu se spune nimic despre conflictul pe care Celibidache l-a avut cu Furtwängler. E adevărat că acest conflict ar putea face de unul singur obiectul unui film, dar nici să-l ocolești în totalitate nu e admisibil. În paranteză fie spus, a fost tradus în românește un volum care tratează într-un mod impresionant această chestiune: Celibidache și Furtwängler. Marele conflict de la Filarmonica din Berlin, de Klaus Lang[1].
Un alt lucru despre care nu se vorbește în film este felul în care Celibidache s-a raportat la Enescu de-a lungul vieții. Cred că în România, înainte de apariția filmului Cravata galbenă, publicul larg îl cunoștea pe Celibidache în special datorită înregistrării urcate pe YouTube a „Rapsodiei Române nr. 1“ dirijate de acesta în 1978, moment prezentat și în film, dar fără ca regizorul să insiste, din fericire, prea mult asupra lui. Puțini știu însă, mai ales dintre cei tineri, de indignarea produsă în țară de Celibidache, într-un interviu acordat în martie 1995 lui Victor Eskenasy pentru Radio Europa Liberă. Iritat de faptul că Iosif Sava l-ar fi acuzat în Jurnal pe portative[2] că îl disprețuiește pe Enescu, Celibidache a declarat: „Eu niciodată n-am spus – cum citeam în cartea lui – că îl disprețuiesc pe Enescu. În viața mea nu l-am disprețuit, a fost un mare compozitor; n-a fost cel mai mare compozitor român, după părerea mea. Și n-a făcut ce putea să facă cu influența pe care a avut-o asupra straturilor muzicale europene. N-a făcut pentru România, după părerea mea, nimic. Or, astea sunt lucruri care se pot pune într-un buzunar și se pot uita“.
Așadar, nu l-a disprețuit pe Enescu, dar considera că nu e cel mai mare compozitor român și că nu a făcut nimic pentru România. Cine ar fi, după părerea lui Celibidache, cel mai mare compozitor român nu aflăm, dar aflăm imediat că Enescu nu este nici măcar pe locul doi: „cunosc compozitori români mai profunzi decât Enescu. Mă feresc să spun care sunt ăia fiindcă îți dai seama ce probleme se creează dintr-o afirmație ca asta!“ Și uite-așa, dând-o pe după cireș, ceea ce nu era stilul său – să nu uităm, pentru a da doar un exemplu, ce a spus despre Karajan: „Și Karajan: da, știu, el entuziasmează masele. La fel și Coca-Cola“ (AZ, 23 iunie 1973) –, Celibidache îl aruncă pe Enescu printre compozitorii de pluton, chiar și afirmând că este un mare compozitor – dacă sunt alții mai profunzi decât el, iar el este totuși un mare compozitor, vă dați seama ce compozitori uriași a dat țara asta? – și nici nu ne spune care sunt de fapt cei mai valoroși compozitori români.
Apoi, să-l acuzi pe Enescu că nu a făcut nimic pentru România, mi se pare o nedreptate greu de îndurat. Dacă Enescu nu a făcut nimic pentru muzica țării sale, mă întreb ce a făcut Celibidache. De unde să fi pornit aversiunea dirijorului pentru Enescu? Am citit zilele trecute cartea lui Stejărel Olaru, Spațiul Celibidache[3], o lucrare captivantă, excelent documentată și scrisă într-o limbă clară, și am aflat de acolo că tânărul Celibidache a compus un cvartet pentru instrumente cu coarde și, după ce primise reacții nu chiar favorabile din partea anumitor dirijori și compozitori, a dorit să afle și părerea lu Enescu, însă acesta nu l-ar fi primit, ținându-l la ușă. Să fi fost acesta momentul nașterii acestei aversiuni? Pe de altă parte, am aflat tot din cartea lui Olaru, că, după cum scrie Klaus Weiler în Celibidache. Musiker und Philosoph[4], în ianuarie 1947, Celibidache ar fi dirijat „Rapsodia Română nr. 1“ la Berlin, în Palatul Titania, înregistrând un succes răsunător, mulțimea cerând în delir: „Repetați! Repetați!“, o dată și încă o dată, astfel că rapsodia a fost cântată de trei ori.
Prin urmare, Celibidache s-a raportat oarecum paradoxal la Enescu, din a cărui operă nu a dorit, totuși, să dirijeze decât lucrarea cea mai populară, iar de aici se poate trage încă o dată concluzia că Sergiu Celibidache nu prețuia muzica lui Enescu, compozițiile sale mai importante. Nu știu cum s-a comportat Celibidache în 1947, când a dirijat rapsodia, dar în 1978 a apelat la bufoneriile cunoscute, care au sedus pe aproape toată lumea, simpli melomani sau muzicieni profesioniști (în decembrie 1989, Leonard Bernstein avea să ofere un show similar, dirijând uvertura „Candide“). Poate că va deranja ce voi spune, dar pentru mine comportamentul lui Celibidache a fost o lipsă de respect la adresa lui Enescu. Știu, par un ultranaționalist vexat, dar vă asigur că nu despre asta e vorba. Cred că Sergiu Celibidache aprecia în primul rând folclorul prezent în lucrarea lui Enescu, dar și felul în care compozitorul a reușit să îmbine toate acele bucăți într-o lucrare coerentă, simfonică.
Prin urmare, cred că Sergiu Celibidache l-a văzut pe Enescu, cel al „Rapsodiei Române nr. 1“, mai puțin ca pe un compozitor, cât mai ales ca pe un aranjor care a reușit o sinteză fascinantă. Dar asta e doar părerea unui biet meloman, nu a unui specialist. Și încă un lucru care mie mi se pare relevant: în 1978, Celibidache nu a inclus rapsodia enesciană în programul principal, ci a păstrat-o ca supliment. Altfel spus, care a fost programul oficial ales de Celibidache în 1978? Ravel, Stravinski și Brahms. Enescu a fost doar pentru a mulțumi publicul românesc, public care în 1970 fusese dezamăgit de faptul că dirijorul, la pupitrul Sveriges Radios Symfoniorkester, nu prezentase la Sala Radio nicio compoziție românească, fapt reproșat, am aflat din aceeași carte a lui Olaru, de Cella Delavrancea în România literară.
Celibidache s-a apărat în paginile aceleiași reviste, într-un interviu: „am vrut să cânt o bucată românească. N-am avut. Îți închipui! Nici măcar un bis n-am găsit. Am întrebat. Erau pe vremuri niște bucăți de Rogalski, dar cine știe unde sunt…“ Dispăruse toată muzica românească bună, nici măcar bucățile acelor compozitori mai profunzi decât Enescu nu mai existau. În februarie 1990, la București, în timpul unei conferințe de presă, întrebat de ce nu a inclus lucrări de Enescu în programul orchestrelor pe care le-a condus, Sergiu Celibidache a răspuns astfel: „pentru că, după părerea mea, Enescu nu a fost un compozitor reprezentativ“.
Închei prin a dezvălui un amănunt poate mai puțin sesizat. În Cravata galbenă există o scenă în care tânărul Celibidache este încurajat de părintele său muzical, Heinz Tiessen, să dirijeze, spunându-i să nu țină niciodată palmele în sus pentru că devine vulnerabil în fața orchestrei. Ei bine, tot în film, când dirijează la București „Rapsodia Română nr. 1“, Celibidache are un moment în care face exact ce îl sfătuise magistrul său să nu facă. Mi s-a părut un detaliu emoționant. Sergiu Celibidache era acasă, dirija o lucrare care vorbea atât de puternic despre patria sa, patrie pe care, fără doar și poate, o iubea, și a renunțat la armura din cauza căreia adesea a fost văzut ca un dirijor care-și teroriza orchestrele, fiind numit „despot“.
[1] Traducere din germană de Vlad Nicolau, editura Humanitas, 2015.
[2] Vol. 1, 31 octombrie 1989 – 1 aprilie 1990, editura Roza Vânturilor, 1994.
[3] Editura Omnium, 2025.
[4] F. Schneekluth, 1993.
Imagine: Michael Alford
