E o zi caniculară, și totuși Zeruya Shalev are un zâmbet molipsitor. Glumește că Bucureștiul îi aduce aminte de casă, și nu doar din perspectiva căldurii. Se află aici pentru lansarea celui mai recent roman al ei, Destin (traducere de Ioana Petridean, Humanitas Fiction), care împletește poveștile a două femei, Rahel și Atara, și pierderile lor comune, pe fundalul unei istorii zbuciumate. Literatura, spune ea, i se pare un mediu extraordinar pentru a reexamina rănile trecutului fără a judeca și fără a fi judecat.
În Destin, Atara este o arhitectă care crede în protejarea clădirilor vechi, în reconsolidarea lor și în conservarea moștenirii trecutului. Asta este și intenția dvs. în literatură, să salvați părți din trecut?
E o întrebare frumoasă. Nu m-am gândit niciodată la perspectiva asta, dar da, exact asta fac. Mi s-a părut întotdeauna foarte important să salvez părți din Biblie și să o fac relevantă pentru viața modernă, să o aduc în literatura modernă, în cărțile mele. Trecutul e foarte important în toate romanele mele.
Rabinul nostru vede uitarea ca pe un avantaj, spune fiul lui Rahel, căci cel care își amintește prea multe devine confuz și nu mai poate face lucrarea Domnului. Pentru că ați amintit de Biblie mai devreme, cum v-a influențat religia?
A avut o influență puternică, încă de când eram foarte mică. Tatăl meu era academician și ne citea pilde din Biblie în fiecare seară înainte de culcare. Tata o știa pe de rost. Eu și fratele meu o cunoșteam, de asemenea, în amănunt, ne plăceau poveștile ei, însă niciodată nu am tratat-o din punct de vedere religios. Aveam toți o atitudine complet diferită față de Biblie, pe care am tratat-o întotdeauna ca pe o comoară a literaturii și a istoriei. Nu am simțit niciodată că trebuie să fii credincios ca să citești Biblia sau ca s-o înțelegi. E foarte important ca, acum, să arătăm cititorilor din Israel că iudaismul are atât de multe fațete și că Biblia ne este deschisă tuturor, chiar dacă suntem seculari, sau nu mergem la shul [sinagogă], sau nu ne rugăm. E o atitudine complet diferită, iar asta e crucial în scrisul meu, dar și în viața mea: să fim conectați cu rădăcinile noastre într-un mod secular, nu religios. E foarte important să nu renunțăm la Biblie, să nu renunțăm la iudaism. Asta, dimpotrivă, ne poate ajuta să dezvoltăm o societate seculară mai bună, conectată în continuare la Biblie și la iudaism.
Uneori, când scriu, versete din Biblie apar foarte natural în text. În opinia mea, e un lucru necesar pentru literatură – nu neapărat să apară Biblia, cât povești din trecut. Nu avem prea multe povești cu adevărat noi. Toate poveștile s-au spus deja. Și e foarte frumos să le urmărim, să rămânem în legătură cu trecutul.
M-a impresionat în special ideea că tații sunt geloși pe copii pentru că fură atenția mamei, a soției lor, pentru că e un lucru pe care mi l-a spus recent chiar mama mea. Cum vă găsiți inspirația pentru poveștile acestea dintre soți, soții și copii?
De oriunde. Sigur, mă inspir și din propriile experiențe, dar și din trăirile prietenelor mele și din poveștile pe care le aud, caut și adun impresii de peste tot. Am fost dintotdeauna foarte curioasă în legătură cu relațiile din familii, încă de când eram mică. Eram un fel de mică spioană în casele prietenelor mele. Am simțit devreme asta, competiția dintre părinți și copii și gelozia. Toate acele conflicte nespuse, toate sentimentele neieșite la suprafață. Nici un tată n-ar spune deschis că e gelos, dar chiar asta se întâmplă. Sau uneori mama e cea geloasă, nu doar cu tații se întâmplă.
Părinții pot să facă multe greșeli, chiar și cu cele mai bune intenții, iar noi apoi repetăm acele greșeli cu copiii noștri. Însă există mereu acea dorință de a corecta lucrurile, de a face ceea ce e bine pentru copil. În Destin, Atara e rănită profund de părinții ei, așa că ajunge să-și dorească să creeze o copilărie cu totul diferită pentru copiii ei. Cu toate astea, nu prea reușește.
Sunt femeile vreodată libere? Căci soțul Atarei, Alex, era dependent de ea, iar fiica ei la fel, chiar și aflată la studii la mii de kilometri depărtare.
Da, cred că da. Părinții sunt ambivalenți, cred. Pe de o parte, sigur, vrem să avem copii independenți, cu propriile vieți, dar, pe de altă parte ne e dor de acea relație simbiotică în care încă putem să-i controlăm sau să ne simțim importanți pentru copii. Atara e și ea ambivalentă în privința libertății, ca multe femei, bănuiesc.
Dar spre finalul romanului este eliberată.
Da, își câștigă libertatea. Mi-aș dori totuși ca femeile să-și găsească libertatea într-un mod mai simplu.
Care e cea mai mare putere a femeilor, în opinia dumneavoastră?
Cred că noi, femeile, suntem extraordinar de puternice, dar ne e și puțin teamă de puterea noastră și de aceea nu o folosim îndeajuns. Poate e o generalizare că femeile au multe talente și multă putere, dar eu cred că e adevărat. În urmă cu câțiva ani, m-am alăturat unei mișcări numite Women Wage Peace din Israel, prin care am putut să discutăm cu toată lumea, cu femeile palestiniene, cu femei beduine, cu femei din zona rurală și cu femei din marile orașe. Putem să creăm prietenii și comunicare. Cred că femeile se pricep mai bine decât bărbații la comunicare. Sper și mă rog ca femeile să preia un rol mai mare în conducerea acestei lumi teribile. Cred că o putem face o lume mai bună. Cel puțin în privința comunicării dintre oameni.
Pentru Atara, o dramă generală – rata mare a sinuciderilor printre soldații israelieni – devine o dramă personală. În ce fel vă influențează conflictul israeliano-palestinian scrisul?
Chiar dacă încerc să nu-l las să mă afecteze, nu reușesc mereu… Toată viața mea a fost o luptă de-a găsi cum să trăim în Israel fără a fi foarte afectați sau consumați de situația politică, de conflicte, de atacurile teroriste, de tot ce se întâmplă aici. Uneori, își dorești să scrii într-un loc pașnic, calm, nu mereu într-o atmosferă turbulentă, cu atât de multe probleme.
Nu scriu despre asta în mod direct, însă cred că se simt conflictul, tensiunea și, desigur, teroarea în scrisul meu. Așa că mă afectează în multe moduri. În romanul meu anterior, Durere, am scris despre un atac terorist, aici se găsește reflexia unora dintre lucrurile cu care ne confruntăm.
Cum s-a schimbat relația dintre maternitate și scris pentru dumneavoastră, în timp? Și mai ales acum, când copiii dumneavoastră sunt mari.
Aș putea vorbi despre asta la nesfârșit! Maternitatea m-a influențat mult. Nu din întâmplare, primele mele cărți au fost scrise cât eram în concediu de maternitate. Am început Viața amoroasă după ce abia născusem. Pe de o parte, înainte să am copii, mi-era foarte teamă și mă întrebam cum o să mă descurc și cu scrisul, și cu crescutul celor mici. Apoi mi-am dat seama că, desigur, lucrurile se cam contrazic, căci, pe de altă parte, maternitatea îți oferă inspirație, îți deschide inima și face sentimentele să fie mai profunde. Să fiu mamă mi-a permis să cresc și mi-a ajutat enorm scrisul.
Sigur, e dificil să te descurci cu timpul, timpul nu e niciodată suficient. Cred însă că am fost norocoasă și nu am simțit atât de puternic dihotomia asta. Sau poate că acesta a fost unul dintre motivele pentru care am fost mereu o scriitoare lentă, pentru că mare parte din atenția mea mergea și către copii, scriam numai când ei erau la școală sau la grădiniță. Nu mi-am dorit niciodată să fiu deconectată de la această viață. Iar copiii – ei ne conectează cu viața. Pentru mine, scrisul și maternitatea și-au găsit un echilibru.
Acum, când fiul meu cel mai mic are 16 ani și e aproape adult, am mai mult timp pe care să-l folosesc pentru scris. E un sentiment atât de frumos, știi, după atâția ani în care mă opream din scris la ora una sau două, când ei se întorceau de la școală. Acum pot să scriu de dimineața până la miezul nopții. Sigur, nu fac asta în fiecare zi, dar de obicei pot să scriu până la opt seara. Acum încep să simt ceea ce scriitorii bărbați au trăit toată viața.
Acum aveți acea „cameră doar a ei“ despre care vorbea Virginia Woolf.
Exact. În cazul meu, a durat mai mult să o pot avea, dar n-o să regret asta niciodată. Mă bucur de ea însă, sunt foarte fericită să am mai multă libertate și mai mult timp pentru mine.
Spre finalul romanului, Atara își amintește că Alex, soțul ei, o tot îndemna să construiască ceva de la zero, să ridice o clădire nouă în loc să conserve una veche. Ne ajută asta să vindecăm rănile trecutului, să clădim ceva nou din nimic, din rămășițe?
Cred că Alex are dreptate în privința Atarei. Și am vrut să arăt că lui îi pasă cu adevărat de ea, că nu este doar soțul narcisist. Pentru Atara, să construiască ceva nou e un simbol al progresului – aici, Alex o îndeamnă sau își dorește ca ea să înceapă ceva nou, să se elibereze de trecut, de poveștile trecutului. E o decizie importantă cea pe care o ia ea și cred că este una bună, care îi deschide perspectivele.
Atât Rahel, cât și Atara sunt consumate de trecut. Vreau să cred că ambele vor fi eliberate de poverile lor, de poverile trecutului, atunci când se întâlnesc cele din urmă. Simțiți la fel?
Da, și eu cred asta. Cum mai spuneam și în alte interviuri, nu știu mare lucru despre finalul cărții atunci când o încep, ci abia când mă apropii. M-am gândit mult la finalul acestui roman și am simțit tot mai puternic că Rahel și Atara au enorm de multe să-și ofere una celeilalte. Rahel poate fi ca mama pe care Atara n-a avut-o niciodată. Își pot oferi una alteia un fel de recunoaștere, ceva foarte important pentru oamenii care trec peste o traumă. Pentru că lui Rahel nu i-a fost niciodată recunoscută suferința, și nici Atarei. Iar sentimentul acesta cred că le poate vindeca. Sigur, poate că nu e cel mai bun happy ending, dar cred că oferă multă speranță pentru creștere, pentru schimbare, pentru iertare. Le văd petrecându-și multă vreme împreună, oferindu-și genul acela de iubire de care n-au avut niciodată parte.
Eu îmi imaginez că simt pace.
Exact, pace.
