Pe scurt, titlul de mai sus se referă la un anumit tip de comunicare între gemeni – care se pare că pot comunica fără să rostească sau să scrie toate cuvintele sau codificând termenii. În Femei la graniță. Ce ne scriem când nu ne citește nimeni, la pagina 177: „Un mic limbaj al surorilor, al gemenelor, nu chiar secret, dar nici inteligibil pentru restul, în sensul că ce se pierde e chiar poanta. Criptofazie se numește la gemeni păsăreasca asta, limbajul bicefal care se formează în absența părinților, dar nu în absența lor totală, caz în care nu se mai formează niciun limbaj.“
Am citit ușor fascinat dialogul acesta tăcut dintre Alexandra Rusu (pe care o cunosc vag) și Maria Tănăsescu (pe care nu o cunosc), atent nu atât la ce se spune în carte, deși temele sunt fascinante (una o voi relua mai jos) și umorul sec al celor două corespondente nu e chiar de colea. Fascinat, pentru că întotdeauna par să rămână foarte multe lucruri nespuse în dialogul scris, pentru că din când în când se fac trimiteri la o imensă conversație pe Whatsapp care ar putea conține adevăratul conținut al cărții, ceea ce se spune în privat, acolo unde cititorul nu are acces. Cartea despre care îți scriu azi e deci produsul rafinat al unei conversații, o joacă în prietenia dintre cele două autoare, având un dublu rol: de clarificare a unor lucruri despre care de cele mai multe ori nu știm absolut nimic și de fixare a prieteniei (aș zice a iubirii, dar mă tem să nu înțelegi alte prostii) în scris, pe coală, în afara memoriei volatile a oamenilor. Pentru că memoria scrisă e, orice am vrea să spunem, un soi de în afară al nostru, un soi de proiecție-punct de sprijin la care apelăm de fiecare dată când uitarea, acest dușman al frumuseții, ne aruncă fără niciun ocol în tăcere. Așa am citit eu cartea, sigur că tu poți să o citești cum vrei și dacă le cunoști mai bine pe autoare s-ar putea chiar să fie obligatoriu să citești altfel. Am încercat să urmăresc memoria prin carte, iată:
„Probabil că tot ce creștem și tot ce pierdem sunt creaturi îmblânzite de timp și temperatură. Așa cum e și memoria, un aluat care se expandează nefiresc și dezvoltă zone fosforescente sau care rămâne la nesfârșit umbrit, necrescut, ca o turtă uitată pe o vatră fără jar.“ (p. 110)
sau:
„Ce părere ai tu, sis? Cu ce ar trebui să se ocupe memoria? Cu detaliile, cu precizia? Cu lucrurile esențiale? Cu întregul sau cu fragmentul? Cu aburul sau cu adevărul?ׅ“ (p. 114)
Sau:
„Pentru că e fix ce cred și eu: că memoria e mai aproape de natura improvizației și a stand-up-ului decât de vreo săpătură arheologică făcută cu metodă. Iar în instanțele ei aproape religioase, cele care îți ard retina, e un hazard, o suprapunere întâmplătoare de imagini, un colaj al Marelui Gif.“ (p. 117)
Sau:
„Ce recuperează memoria din teritoriile cele mai vulnerabile, pe care le traversezi mereu cu ochii închiși, devine materia predilectă a scrisului. Manipulează fragmente, schițe, fantasme și croiește din ele arhitectură, minciună, șerbet. Forțează logica, topica și cronologia.“
Iar această memorie – pe care nu o comentez mai departe, pentru că au comentat-o autoarele pentru mine – scrie istorie și într-un alt fel, în relația cu un alt concept central pe care îl găsim în toată cartea (de astă dată nu mai citez, cauți singur), numele. Aș putea propune aici o întreagă arheologie filosofică a conceptului, sigur că aș putea să scriu și eu o scrisorică pe care mai apoi cele două corespondente să o insereze într-o a doua ediție a cărții, o scrisorică pe care să o pornesc dinspre Diseminarea lui Derrida, de exemplu, și să o opresc brusc în numele și locurile lui Proust, dar momentan mă abțin și subliniez doar frumosul dublu excurs în Istoria Numelor Femeilor din Două Neamuri, cum ar putea să se numească schimbul epistolar care face istoria femeilor dinaintea celor două autoare, scurt parcurs marquezian care m-a fermecat nițeluș.
Ce vreau să spun: deși nu se spune aproape nicăieri, cartea despre care scriu aici e în fond un soi de palimpsest final din care autoarele au șters intenționat referințele culturale enorme și în care au pus povești aparent simple care să ne fure ochiul și – cel mai probabil – să nu ne lase să citim imensa bibliografie din spatele textului. Îmi place asta. E o ghicitoare cu care sunt dispus să mă joc la infinit, e un joc intelectual mult mai plăcut decât lectura uneori plictisitoare a jurnalelor de idei sau a cărților în dialog intelectual care de cele mai multe ori mă gonesc și mă fac să renunț la lectură. E mai bine așa, jocul memoriei poate fi jucat și invers, cititorul poate să pună singur semne de carte și referințe într-un text care pe lângă toate lucrurile de care vorbesc mai conține și imense ambiguități, nu întotdeauna fiind foarte clar cine scrie o scrisoare sau alta, jocul numelor prelungindu-se și aici, în faptul că nu știm bine cine scrie și cine citește, cine vorbește și cine ascultă, cele două nume devenind astfel un fel de Singur Nume, o continuitate criptofazică în multe sensuri, mult mai multe decât pot cuprinde eu într-o cronică ce încă nu se vrea un eseu filosofic despre memorie și nume.
De aici încolo citești singur, înțelegi la fel, sper că am deschis o discuție utilă, dar nu pot încheia fără unul dintre puținele pasaje care trimit la actualitatea noastră culturală:
„Spune-mi ceva ce nu lasă urme și îl mănânc. Criticii literari lasă urme? Mai există critici literari – sau sunt doar o ficțiune cu care își controlează mamele copiii, ca să nu se facă scriitori? Între criticii literari și grupurile de lectură de pe Facebook aleg mijlocul, miezul, însingurarea.“ (p. 141)
