Criptomaterialismul dialectic

Start

Dragi locatari,

Dacă doamne ferește sosește momentul cheie, e clar că trebuie ca imediat după să apară și un moment broască. Și în dulcele stil clasic se face trecerea de la materialism la criptomaterialism dialectic. Adică cum? Ete, depinde. De exemplu: dacă nu s-ar mai printa bani și s-ar investi într-un număr finit de monezi fungibile… plm; sau în orice caz, când va veni timpul, când nu vom mai fi suprapopulați (Gates, 2009) ne vom putea deconecta de la VR și încălecându-ne membrele într-o orgie multilateral dezvoltată o să facem iar copii, consensual, nu pentru întruparea spiritului național, ci de dragul de a ne fute fără prezervativ, să simțim și noi ceva, să nu mai existe boare de teamă, dubii, numărători, limite de timp. Ne vom fute cu toții ca chiorii; bărbați cu bărbați, femei cu femei, femei cu bărbați și vice versa, ne vom fute în afara spectrelor de gen și abia atunci se va alege neghina, când homofobii o vor rupe la fugă speriați, urlând coaie ăștia și-o dau la ochiu maro fără nicio jenă se fut în toate părțile ca un teseract și nimeni nu va izbucni într-o criză de râs pentru că va fi prea puțin important, printre toți stimulii mediatici care vor fi început să plutească șerpuind peste trupurile transpirate, ca reclamele la lubrifiant sau la baterii de duș care se derulează pe retina noastră înainte să ne dăm drumu’, supunându-ne fie la câteva secunde de orgasm prelungit în cazul în care, bineînțeles, nu ne-am plătit serviciile premium, fie nelăsându-ne să terminăm, să putem să o luăm de la capăt, să ne clădim un viitor stabil, lipsit de mitologii, de narative, de uzuri și abuzuri ale trecutului, să facem deci împreună un criptomaterialism dialectic, să ne cunoaștem momentul T.0, adică să punem mâna pe big bang și să-l frecăm ascendent și descendent, lipsit de bufferul pe care l-am suferit în anii 2000 la videourile de pe YouTube și la final să lăsăm, când vom muri, să ni se scurgă din capete terabiți de amintiri pe care îi vom ține ascunși pe cd-uri groase, îngropate sub Pentagon. Sunt tânăr, doamnă, not assuming your gender sau ceva, normal că mă situez pe partea stângă din cadranul ăsta cu patru cadrane mai mici, acolo nu se muncește, acolo individul are valoare, el a apărut înaintea comunității, el este borna kilometrică a generației mele, eu sunt deci o delimitare clară, între mine, ceilalți, traumele mele, banii primiți de la părinți, sunt masca ieftină luată de la Valea Cascadelor dată la o parte de pe chipul răufăcătorului din Scooby-Doo care bineînțeles că e simbol al încercării perpetue de gentrificare. Lumea va deveni un safe space imens, frica va putea fi cumpărată din piețe de desfacere libere, fairtrade cum s-ar zice, iar singurul neajuns va fi că nu va mai exista small talk. Când ne vom uita la aproapele nostru vom înțelege totul și cuvintele vor fi inutile, singura lor funcționalitate constând în monologul interior de care putem oricând beneficia via motorul de căutare fondat printr-un parteneriat bănos între RDS-RCS și Bing. Dorințele noastre se vor materializa literalmente. Exemplul cel mai nefericit este acela al unui copil de 7 ani (o singularitate) care s-a gândit cu ardoare că și-ar dori să fie președinte (în naivitatea ierarhizărilor de odinioară pe care însă le-ar fi putut aboli prin educație) lucru care s-a și întâmplat, dar care în lipsa specificității, l-a adus la conducerea unei comunități insulare din Polinezia. Acolo a înțeles destul de repede raportul stăpân–servitor și a fost nevoit să demisioneze sau mai degrabă să depășească acest dualism luând frâiele propriei existențe. Acel copil era Iancu Guda.

Lăsând însă la o parte toate prostiile astea, când ne vom trezi cu adevărat și vom deschide ochii, în fața noastră se va desfășura lumea asta minunată, o lume groaznică, de o grozăvie nemaiîntâlnită, o lume a blândeții, o lume a șmirghelelor, o lume în care toți avem șanse egale și în care există căi prin care să eșuăm, o lume care încurajează, o lume care nu vrea să reușim. Și în centrul ei, care se plimbă de colo-colo ca o particulă plină de magie sau ca un TIR pe o autostradă interminabilă, un Uroboros al călătoriilor de neînțeles, acolo, în mijlocul ei vom găsi un apartament, pe Ștefan cel Mare, cu fereastră triplu panoramică de unde miop vom începe să producem o hartă de dimensiunile trupului lui Borges. Un unchi de-ai mei mi-a și zis că l-a văzut și că actul recunoașterii nu a putut fi reciproc din motive lesne de înțeles. S-a mulțumit să intre într-o cofetărie de unde și-a luat o savarină. Când să iasă, însă, a putut observa clădirile unduindu-se ca într-o animație psihedelică la Cinemateca Eforie. Anul era ’77, același în care artistul Kanye West s-a născut și dacă asta nu e o coincidență să ne uităm la versurile sale, în special la:

Okay, drop it to the floor, make that ass shake (shake, shake)
Woah, make the ground move, that’s an ass quake
Built a house up on that ass, that’s an ass-state.

Ne-am putea gândi la semnificațiile oculte, dar pentru cititorul de rând care trebuie să cumpere versurile astea și să le înțeleagă, traducătorul român e nevoit să vină cu o traducere isteață, șugubeață, ba chiar sprințară: „Bine-bine, pune-l pe covor, haide-hai dă din curișor ca pe vremuri (ușor, ușor)/ Meamă, mi se clatină podeaua, tremur, este sigur vorba de-un curtremur/ Construiești o formațiune statală peste fundul dur, ai făcut deci-iată înc-un stat-în-cur.” De aici traducerea pleacă spre editură. Odată ajunsă e preluată de doamna secretară care o transmite mai departe editorului arondat. Editorul verifică și editează textul după care el trece prin mâinile redactorului. Uneori rolurile sunt inversate sau suprimate, însă în mare școala editorială din București funcționează. Când însă apar defecțiuni, momente de restriște, există oameni care să poată oferi consultanță. Unul dintre aceștia este Dumitru D.R. Pop, inginer de profesie, care a făcut armata la Movilița în timpul regimului ceaușist. Și el ține minte cum dacă deschideai manualele pe prima pagină îl puteai observa pe președinte, la fel și dacă deschideai televizorul, unde îl puteai observa mirosind flori, sărutând pionieri, vizitând întreprinderi, ș.a.m.d., D.R. Pop având și o rezolvare glumeață la această problemă; nu mai deschideam nici măcar conservele de frică să nu ne surprindă președintele RSR și să apară de sub capac. Cert e că acum lucrurile stau altfel. În următorii zece ani, Bucureștiul se va transforma în Berlinul de acum 30. Problemele însă nu încetează să apară. Orice soluție aduce de la sine noi complicații. S-a fondat într-un final un club (o platformă) în care femeile și persoanele cu orientări sexuale nonstandard/care nu sunt în conformitate cu norma morală prerevoluția franceză să se poată simți bine fără să le fie teamă că vor fi judecate/i și/sau agresate/ți etc. Odată cu asta s-au infiltrat în club drogurile, în special GHB, confundat adesea cu MD-ul, care în cantități mari cauzează leșinul, urmat de contactarea autorităților, internarea, drumul la dezintoxicare dacă familia găsește de cuviință, concediul fără plată la Obregia, reintegrarea în societate, articolul Vice (Schiop, 2022).

Oamenii de peste 40 de ani s-ar grăbi să denunțe obscenitatea vremurilor în care trăim. Într-un delir naționalist vor întreba unde sunt patrioții noștri, unde e știința, nu se mai face școală ca pe vremuri, valorile ne pleacă peste hotare, ne părăsesc. De exemplu Ion Barbu, a.ka. Dan Barbilian, a.k.a plecat la Berlin e dat afară din gazdă pentru că l-a văzut madame cum făcea sex cu o damă ușoară, nu o singură dată, nu de două ori, poate de mai multe, în proximitatea spațiului în care era domiciliat. Un important matematician, bun cunoscător al algebrei liniare, știa să traseze dunga de cox cu precizie, crezându-se că folosea raportorul pentru a face reglaj fin. Conform unor detractori, zenitul și nadirul se întâlneau la Orizont unde făceau tranzacția și prizau apusul într-un trip nebun de ucenic. În stilul acesta, cineva povestea că la Dana într-o seară cineva avea pe masă un munte de cox și trăgea de zor. Coxul nu e un drog care să te facă să vrei să porți conversații euristice sau să faci maieutică în club, dar e un drog care te face foarte receptiv, ba chiar îți dă puterea de a vedea adevărul ascuns din spatele privirilor celorlalți. Știi că privirea îngrijorată e de fapt a omului slab, care nu poate să facă bani, care nu e în stare să agonisească și care speră că jucând la Loto va reuși sau că va moșteni ceva de la prințul petrolului care-i dă insistent mail cerându-i conturile bancare pe care nu le dă decât personal, că doar n-o fi prost să-l vadă anafu. Și privirea aia îngrijorată ori va fi ajutată, i se va recomanda să nu mai fie analfabetă financiar, să investească în active, să facă banii să lucreze pentru ea, fie va fi dată-n pizda mamii ei, că doar cine te crezi tu să te uiți așa la mine, ă? Ce morții mă-tii te uiți așa la mine? Da’ eu nu mă uit. Ei nu te uiți. Te uiți dă-te-n pula mea de ratat. Și schimbul de replici transformă privirea îngrijorată într-o privire demnă, care e conștientă de puterea pe care statul o are și pe care și-o împarte în cele trei puteri: administrativă, executivă și judecătorească. Privirea anunță că va suna la cea de-a doua. Fals! Spune căutătura omului de pe munte: Ia sună să vedem ce se întâmplă. Păi sun acuma. Vărul meu este șef la secția X. Da? Ia să vedem ce face. Eu sunt șef la regională. Ah, da! Că după revoluție toate s-au privatizat. Ne-am vândut țara pe bucăți.

Discuția e similară cu una pe care o purtasem cu un părinte la ședința de săptămâna trecută la care nevastă-mea a fost nevoită să se ducă, grație activităților extracurriculare ale fiului pe care-l împărtășim și pe care l-am făcut nu din greșeală, dar pe neașteptate. La vârsta lui de 12 anișori a fost prins că fuma în fața școlii. Se vede naivitatea specifică băieților de clasa a patra. Dacă era mai bine orientat ar fi fumat în baie sau în spatele clădirii unde nu sunt parcate toate mașinile profesorilor pe trotuar. Problema oricum se va rezolva curând, odată cu instalarea parcometrelor și a stâlpișorilor. Ei bine, tatăl ăsta, tatăl colegului de bancă cum ar veni, mi-a zis că el când lucra la CEC înainte de revoluție avea părul scurt. Doar ce se angajase în ’88 și după ce a venit revoluția și-a lăsat plete. La el a venit o doamnă într-o zi și i-a zis: Ce mă bucur că nu mai lucrează aici colegul dumneavoastră. Care coleg? Cel cu părul scurt și cu ochelari. Semăna cu dumneavoastră da avea o față așa… mai de om rău. Desigur că persoana despre care doamna pomenise era aceeași cu interlocutorul ei. De aici ne dăm seama că quid pro quo-ul italienesc încă funcționează. Că oricând poți fi luat drept prost sau din contră poți fi însuși prostul care se arată a fi deștept.

Și dacă ne întoarcem privirile spre credință vom vedea că românul nu mai crede. Cred. Poate doar cei ce dau acatiste. 20/30 de lei, o nimica toată, păcatele celor păcătoși sunt repede iertate, am rezolvat, aprindem și o lumânare plus-bonus. Recent am întâlnit în pronaos o doamnă de cca. 55 de ani, cu batic, pioasă și cu un acatist printat (denotă apetențele sale și adaptabilitatea la epoca digitală) pe care nu m-am putut abține să îl citesc. Odată citit m-a șocat răutatea pe care generațiile tinere o poartă celor ce îi preced. Fraza care m-a convins că ăsta e un adevăr a fost de fapt mai multe fraze: „ptr sănătate, dor și dragoste de țară, dor de mama ei singură, fără rude pe care a părăsit-o, a lovit-o în suflet cu brutalitate, a desconsiderat-o, pentru angajare în România în anul 2022, luminarea minții că e în cursa vrăjmașului, singură printre străinii olandezi, că e nevoie să fie alături de mama ei, de neamul ei. Pentru despărțirea de străinătate, refacerea matricei identității ei românești, a codului genetic și refacerea legăturii cu mama ei, să conștientizeze atitudinea gravă față de mama și bunica ei care au crescut-o toată viața. Amin.”

Și în fond cel mai important e să ne simțim noi bine. Fiecare cu pizda mă-sii. O să ne ducem ca epoca blogurilor, pierduți în aura cețoasă a interneților, cu tot potențialul nostru irosit, fără ca nimeni să știe că în noi se ascundea ca în OTV cel mai tare experiment postmodern din lume, o realitate la scară care nu făcea ca la Borges schemă, să rămână nealterată, ci una care se sclerozează cu zâmbetul pe buze. Slavă nouă deci, cu toate șirurile noastre de substantive, adjective, conjuncții și.

Și vreau să mulțumesc pe această cale mamei mele care m-a crescut, de fapt bunicii care m-a dezmierdat nu o singură dată, ci poate chiar de fiecare dată când m-am mierdat, bunicului care m-a învățat că oricât de bun ești… dar mai dă-l, de fapt, în morții lui de boșorog. Și mai duceți-vă toți dracu, ce, nu mai poate omul să înșire în cuvinte niște mulțumiri că hop, ca niște iepuri stranii săriți de după pârleazul gândului că voi fi bogat, voi avea apartament central, cu aer condiționat, cu nuc în curte, cu iederă pe fațada clădirii interbelice de peste drum unde s-au descoperit niște picturi, un mural apocaliptic în care sunt descrise fratricide sau un cor de violoniști arzând pe Cladova, scurgându-se mârlănește peste secolele de istorie ce vor urma și care fără să mai pieptene mintea tuturor cu nesiguranță vor acoperi la loc acea descoperire de care eu mă voi bucura, cu prietenii mei bogați, degustând vin roșu, poate chiar un cabernet-sauvignon blanc, un vin de casă din beciul domnesc al lui Ștefan cel Mare, toate sub stricta supraveghere a lui garçon, același care ne va fi păzit de secătuirea gurii, care cu stil va turna în pahare busuioacă de Bohotin sau țuici de Huedin de la 15cm la 2 metri față de buza paharului într-un fir lung ca de pișat cristal, concentrație mare de uree și se vor auzi discuții despre politică, despre filosofie, ba chiar despre femei și printre invitații mei se vor număra chiar fotomodele, nu stereotipice, ba chiar fotomodele plus size și chiar vor fi fost toate la Harvard sau la Ocsfort sau la UCL unde au văzut capul lui Bentham la o ședință cum îi curgea din gură mir și a intrat Papa pe ușă să fie martor la miracol și au văzut că Bentham ar fi vrut să facă cu ochiul doar că nu mai avea pleoape, ei comedie! Și în fine, vor veni chiar scriitori și inclusiv reprezentanți de rang înalt ai scenei locale, chiar oameni care știu ce înseamnă darkwave și care nu se sfiesc să manifeste sentimente în fața situațiilor limită, beți, cu ochii învolburați de lacrimi la auzul glasului Loredanei Groza, deci mai dă-te-n morții tăi tu, tataie, că știu foarte bine că tu speri să îmi dau doctoratu’, eu vreau doar să stau degeaba să nutresc idei, să vină caii mari ai culturii să se adape din mine, să bea din creierii mei ca dintr-un pocal plin cu flăcări și împreună să cutreierăm cerul mă-tii ca Sfântul Ilie, noi, cu tot neamu’ nostru, că vorba aia: copiii spun lucruri trăznite. Și nici nu-s așa rupt în cur pe cât zici tu tataie, morții tăi de boșorog cum am menționat mai sus. Nici nu știi măcar de câte ori am tras și eu de unul singur linie. Adică e important să existe niște granițe clare, niște limite. Tu, de exemplu, ești limitat pentru că habar n-ai că boșorog vine din bursa din latină care combinat cu șontorog care era un cuvânt care te-ar fi descris excelent, asta dacă nu optam pentru un altul și care s-a transformat în boșorog, adică ești și creț și ți-a și crescut păr prin urechi, pe umeri, râd nepoții de tine, adică și fiu-miu care deja fumează, deci nu știi niciodată mâine-poimâine se-nsoară și după se trezește cu familia în casă că trebuie să facă liniște, popa la ușă cu Boboteaza, anunțat în prealabil, cine-i dă drumu? Nimeni. Deci tataie, la urma urmei și tu ai o poveste de viață, eu am una, el are una, ei, ele au și important e să fim noi sănătoși că sănătatea e mai importantă decât toate. Vă pupăm cu toții și eu și Angi și Nicoleta Nelu și-a rupt picioru și nu mai poate să vină la cârciumă cică nici n-o mai bate pe nevastă-sa asta s-a făcut rea că ea vrea să se ducă la vot și Ionela a născut un bebeluș mic de trei kile doăsute cu puțica mică mică da a zis dondoctor că e foarte bine că ea o să crească și vă așteptăm la mare aici toate bune numai ce am mai avut probleme cu șoldul cu tanti Aneta și în rest toate bune eventual tea rugat Iulia sa idai și ei osuta dojda mi sa sia tigari si ti da ea la salar o primăvară frumoasă vă orez!

Cu drag,
președinte scară
adj. Mircea Buchiseanu!

Imaginea principală: Kurt Schwitters, En Morn, 1947.

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×