Maestre Cristian Măcelaru, se apropie o nouă ediție a Festivalului „George Enescu“, al cărui director artistic ați fost, în premieră, acum doi ani. Există, după experiența de-atunci, niște lecții învățate? O greșeală care, cu siguranță, nu se va mai repeta?
Ce am învățat că trebuie să facem mai bine este să ducem această veste a existenței festivalului și a importanței lui într-un context global. Pentru că nu mai există un alt festival în lume care atrage așa un număr mare de artiști de acest nivel. Bun, sunt alte festivaluri care poate că au un număr similar de concerte. Dar nu ating toate aceste criterii pe care noi ni le impunem. Și ar fi păcat să nu avem abilitatea de-a spune publicului din România, din București, din lume, ce eveniment unic este Festivalul Enescu. E ca și cum ai fi invitat să mergi la premiile Oscar și nu te duci din cauză că nu ți se pare suficient de important.
Nu cred că există un meloman din toată lumea care, uitându-se bine la festival, nu ar găsi măcar un eveniment care să i se pară extraordinar de atractiv. Dar dacă noi nu ajungem la acești oameni, să le spunem că existăm, e foarte greu pentru ei să știe.
Asta am învățat: nu putem să ne relaxăm pe ideea că festivalul Enescu este bine cunoscut în lume. Trebuie să continuăm și local, și global, să le spunem oamenilor despre existența lui.
Pe de altă parte, de ediții întregi, sunt concerte la care biletele se epuizează în timp-record și mă întrebam dacă nu cumva, cu o promovare mai agresivă sau mai susținută, festivalul nu ar deveni victima propriului succes.
De-abia aștept acest lucru! În momentul în care vom ajunge la punctul în care nu sunt destule evenimente pentru câți oameni există, vom crea mai multe evenimente.
Perfect, iată soluția! V-aș ruga acum să vorbim despre evenimentele deja create, până să le creați pe cele viitoare pentru „hoardele“ de melomani care vor lua cu asalt festivalul. Ce v-ați propus să nu lipsească din programul festivalului de anul acesta și ce v-ați dorit să evitați? Există lucrări, zone, genuri, compozitori pe care i-ați pune un pic pe pauză?
În primul rând, menirea festivalului – din 1958, când s-a creat și s-a format – a fost de a promova muzica și geniul lui Enescu. Ca la fiecare ediție a festivalului, muzica lui Enescu este și anul acesta în prim-plan, interpretată de foarte mulți muzicieni diferiți. E mult mai interesant decât dacă am avea un ansamblu sau o orchestră care să vină să interpreteze toată muzica lui Enescu. Și de aceea sunt peste 45 de evenimente în care este reprezentată compoziția lui Enescu. Ca în fiecare an, desigur, există feluri noi în care o prezentăm: avem chiar colaborări în care e prezentată și într-un immersive experience la muzeu.
Anul acesta prezentăm și opera lui Kurtág, care împlinește 100 de ani. Născut la Lugoj, deci pe teritoriul actualei Românii, un compozitor incredibil, care a schimbat atât de mult felul în care ascultăm și înțelegem muzica în secolul XX. Apoi opera lui Șostakovici, Lady Macbeth of Mtsensk,o compoziție care i-a provocat atât de multă durere din cauză că a fost prea avangardistă și a fost foarte criticat pentru ea. De un sistem politic care încerca să impună norme și valori false.
Am căutat modalități în care să prezentăm ceva extraordinar pentru toată lumea. Veți descoperi în multe concerte de la Ateneu că dirijorul sau liderul orchestrei va cânta ca solist. E foarte rar întâlnit în lume acest lucru. Pentru că un dirijor cum e Lahav Shani, de exemplu, foarte rar cântă în public ca solist. Dar, pentru noi, o face. La fel András Schiff sau Jan Lisiecki. Deci, sunt multe evenimente care nu se întâlnesc altundeva în lume.
Referitor la ce aș lăsa pe dinafară, sincer să fiu, nu există compozitori care să nu mă intereseze personal. Desigur, a fost o mișcare destul de puternică împotriva compozitorilor ruși după invazia Ucrainei și mă gândesc că la asta ați făcut referire. Dar pentru mine, exact cum nici eu nu mi-aș dori să fiu criticat pentru deciziile pe care o clasă politică le ia în țara mea natală, la fel se întâmplă cu cei care nu au fost de acord cu războiul. Pentru că mulți din compozitorii ruși care sunt valoroși astăzi au criticat, de fapt, sistemul politic în care au trăit.
Și atunci, cum putem noi să eliminăm aceste voci atât de importante, care fac parte dintr-un patrimoniu global, Șostakovici, Ceaikovski, Prokofiev? Pentru faptul că, după ce s-au născut acolo sau după ce au decedat, sistemul politic din acea țară a continuat să facă prostii. Din păcate, și noi am avut parte de sisteme politice care au creat daune, au comis atrocități. Și, de aceea, cum nu pot să-l critic pe Enescu pentru faptele guvernelor românești din ultima vreme, nu-l pot critica nici pe Ceaikovski pentru ce se întâmplă acum.
Sunt destui melomanii al căror program nu le permite să ajungă la concertele de după-amiază sau chiar la cele de seară. Pentru ei există întotdeauna concertele de la miezul nopții. Ce le face speciale, în afară de ora începerii? Cum anume a fost gândit repertoriul pentru ele?
Da, concertele de la miezul nopții sunt concerte care au trecut prin foarte multe schimbări. Pentru că e necesar la miezul nopții să facem ceva ce e puțin ieșit din comun.
Prin definiție, deja, concertul la miezul nopții ține de un anumit număr de ani necesari, ai celor care participă la concerte. Pentru cei sub o anumită vârstă va fi imposibil să fie prezenți. Dar sunt concerte concepute astfel încât publicul să fie mai intim cu artistul de pe scenă. Asta a fost ideea de la care am plecat: să creăm intimitate, Ateneul e perfect pentru asta.
Ce îmi doresc eu este ca, după fiecare concert de la miezul nopții, când se iese iarăși afară, să se redescopere o noapte schimbată, pur și simplu. Cu un alt sentiment al celor care au fost la concert. Și, cum veți vedea, focus pe artiști speciali, pe un proiect care este, cum am spus, mai intim, care necesită o ascultare diferită. Ca și în anii trecuți avem artiști extraordinari, care sunt foarte cunoscuți, apreciați în România, care prezintă și o lărgire a muzicii clasice tradiționale. Nu neapărat un crossover, dar cu elemente care duc la stiluri diferite, la genuri diferite de muzică.
Ați pomenit mai devreme de eventualii spectatori foarte tineri, care nu vor sta treji până la miezul nopții. Și acum mă întrebam: de la ce vârstă ați recomanda unui părinte să-și aducă propriul copil într-o sală la un concert de muzică clasică?
Să știți că depinde foarte mult de maturitatea copilului. Eu am doi copii care vin la concerte de când s-au născut. Normal, pentru ei, și la o vârstă de 7-8 ani, era ușor să stea la un concert.
Acolo cred că-i vorba și de ADN, dacă e să mă întrebe cineva…
Să știți că ritualul este foarte important! Și cred că fiecare copil are capacitatea de a asculta un concert, dar nu fiecare copil are capacitatea să o facă, pentru prima dată în viață, la 8 ani. De aceea și concertele pentru familii pe care le-am introdus au fost tocmai cu acest scop: să-i obișnuiască pe copii cu ritualul de a fi prezenți la un concert. În care e OK dacă spui un cuvânt sau dacă șoptești părintelui. Deci un ritual care se învață.
Părinții mei iubeau muzica, toți frații și surorile mele cântau la instrumente și am fost la concerte de foarte mic. Dar la început mă plictiseam, vă spun sincer. Și am învățat, din nevoie, că dacă stăteam la balcon, vedeam exact când se termină piesa, pentru că puteam citi partitura de la contrabas. Și-atunci așa reușeam să stau la concert cuminte, pentru că știam exact când se va termina piesa. Iar când eram la un concert unde nu puteam sta la balcon, atât de greu mi-era, pentru că nu știam cât de mult va dura până se termina concertul.
Fiecare părinte trebuie să decidă când își duce copilul la concert pentru prima dată. Multe dintre sălile de concert impun o limită de 7-8 ani, sub care copiii să nu intre. Dar am întâlnit copii foarte maturi la 6 ani, care pot să stea la un concert de două ore, pentru că deja cunosc ritualul. Sunt jocuri pe care le pot face: să identifice fiecare instrument, să vadă ce face dirijorul. Am fost la concerte în care aveam spectatori de 5-6 ani, care stăteau în fața mea la balcon și dirijau exact cu aceleași gesturi pe care le făceam eu, în oglindă! Lucru absolut superb! De aceea recomand fiecărui părinte să se uite și să înțeleagă ce fel de concert este, cât de lung, să-și pregătească copiii și să le spună exact la ce să se aștepte. Pentru că numai așa experiența va fi pozitivă. Și în cel mai rău caz pot pleca la pauză. Dacă va ceda cel mic, se poate face acest compromis. Iar promisiunea unei înghețate după concert e superbă. Am folosit-o des!
Cât de departe suntem astăzi de acea concepție, poate deja preconcepție, conform căreia muzica clasică este pentru un grup mic, de inițiați, inaccesibilă maselor, un gen care pune distanță între sălile de concert și omul obișnuit?
Să știți că este un sâmbure de adevăr în ceea ce spuneți. Pentru că, într-adevăr, muzica clasică e diferită de alte forme de muzică. E diferită pentru că este mai complexă. Iar orice lucru care este complex necesită timp, pentru a fi apreciat.
Chiar și o mâncare, una care nu este… eu știu… hai să spunem merdenele, că toată lumea le știe. Deci o mâncare care este sofisticată, prima dată când o guști poate că nu te atrage. Dar dacă știi cum să te pregătești și să cunoști ce a intrat în acea mâncare, să o înțelegi, altfel o apreciezi. Muzica clasică este așa.
Muzica clasică ne înalță la un alt nivel. E decizia noastră dacă vrem să fim la acel nivel sau nu. Muzica în sine nu ne separă, să știți. Noi suntem cei care luăm decizia: vrem să fim înălțați sau nu de ceea ce ascultăm. Iar ca să fim înălțați este necesar un singur lucru: timpul. Timpul pe care ni-l oferim nouă, lăsându-ne înălțați de muzica clasică, ajungând la o înțelegere profundă a ei. Nu există persoană care, fără să fi petrecut mai mult timp, poate aprecia muzica clasică. Johannes Brahms, pentru a scrie prima simfonie, a petrecut 16 ani. Păi cine sunt eu să mă simt ofensat de faptul că nu o înțeleg în 5 minute?
Trebuie să existe un soi de paritate…
Exact! Iar muzica pe care, între ghilimele, o înțelegem în 5 minute e muzica aceea compusă printr-o formulă foarte bine gândită, pe care oamenii care o ascultă o înțeleg sau o apreciază, fără să știe că e o formulă. Este o formulă care a fost inventată de compozitori cum sunt Bach și Mozart. Formulă pe care noi astăzi o ascultăm și spunem „A, păi de ce nu poate să fie muzica clasică așa?“. E ceva ce acești compozitori au inventat și atâția ani au trecut de-atunci, încât în muzica lor a devenit natural să înțelegem acel gest muzical. Pentru gestul muzical al unui compozitor cum e Brahms sau Mahler, vor mai trece 200 de ani până când să devină o chestie atât de naturală în viața noastră de zi cu zi, încât să o înțelegem imediat.
Asta îmi amintește de celebrul banc cu gazonul englezesc. Un român se duce, vede acolo iarba aceea minunată și foarte nervos întreabă: „Dar noi de ce nu putem să avem așa un gazon?“. Și englezul răspunde: „Așteaptă și tu 600 de ani“. Cam așa e și cu înțelegerea muzicii.
Maestre, vă mulțumesc pentru trimiterea gastronomică de mai devreme la merdenele, la rețete, la preparate, pentru că se potrivește foarte bine cu analogia din următoarea mea întrebare.
La merdenele, de ce nu? Ne putem întoarce oricând!
Mă gândeam că în ultimii ani românii s-au educat în varii direcții, au învățat să mănânce, iată, au învățat să aprecieze un vin bun, experimentează tot mai mult întâlnirile cu alte culturi la diverse niveluri. Din păcate, lipsește aici, acasă, educația muzicală și artistică în general, de care să beneficieze tinerii. De unde ar trebui început? Cum s-ar putea rezolva situația asta sau măcar ameliora?
Întrebarea e foarte bună, răspunsul e dificil. În trecut, dacă ne uităm cu 50 de ani în urmă, România a produs o serie de muzicieni extraordinari, de care tot globul beneficiază și a beneficiat. Dar, din păcate, sistemul politic din România de atunci, cum cu toții știm foarte bine, a forțat acești oameni să plece din țară. Împreună cu ei plecând și ceea ce au învățat în România. Și suntem într-un lapsus acum, destul de profund, în care nu s-a mai pus un accent atât de mare pe un sistem de educație, care să aibă un accent nu neapărat comparativ cu ceea ce e în afara României, dar comparativ cu ceea ce am avut în România.
Cred că ține foarte mult de felul în care oamenii apreciază posibilitatea de a avea o viață în muzică sau în artă. Sunt foarte mulți părinți care, din punct de vedere practic, se uită și spun: „Unde sunt toate locurile de muncă?“. Păi în IT. „OK, mergem în IT, ne fixăm pe matematică, fizică și s-a terminat.“ Neștiind că, de fapt, și în aceste poziții în IT, dacă nu ai o parte creativă dezvoltată destul, nu vei reuși să le menții.
Așa cum învățăm matematica, trebuie să învățăm și muzica. Nu pentru că vrem neapărat să ne axăm pe una sau pe cealaltă, ci pentru că vrem să fim oameni. Iar pentru a fi un om complet, trebuie să avem o înțelegere despre matematică, așa cum avem o înțelegere și apreciere despre muzică și artă.
Fiecare copil trebuie să fie expus cu aceeași intensitate la toate aceste lucruri de bază. A învăța muzica și a aprecia muzica de la o vârstă fragedă e un lucru esențial. Faptul că nu se pune mai mare accent pe muzică în educație, în învățământ, e dureros. Fac tot posibilul să conving oamenii că nu vreau să pun un accent pe muzică în educație pentru că vreau ca toată lumea să fie un muzician sau un artist. Nu! Vreau pur și simplu să fie un om complet. Și de acolo trebuie să repornim.
Pentru că în momentul când am eliminat muzica pentru a da mai mult focus matematicii sau informaticii sau fizicii, din păcate le-am estompat creșterea acestor copii de a deveni mai buni în matematică. Pentru că sunt atât de strâns legate una de cealălaltă! Și Einstein, în timpul liber, cânta la vioară muzică de cameră. Și a spus așa: „Sunt fizician pentru un simplu motiv: nu am putut să fiu destul de bun în muzică“.
Suntem, în general, două tabere: artiștii pe de-o parte și „civilii“ din public de cealaltă parte, care musai să colaboreze, pentru ca un spectacol să iasă bine. Se vorbește foarte mult, din nou, în social media despre năravurile consumatorului de cultură, despre obiceiul de a întârzia la un spectacol, despre incapacitatea de-a ține telefonul închis și tot așa. Ce simte un muzician atunci când în mijlocul unui concert – eventual în timpul unei părți lirice, sensibile, interpretate pianissimo, atunci când se aude totul cel mai bine – pornește din sală soneria unui mobil? Cum se simte lucrul ăsta de pe scenă?
Pentru mine, dacă se aude un telefon, în primul rând sunt frapat, sunt speriat, pentru că de fiecare dată, sincer vă spun, sunt conectat cu muzica și cu compozitorul care a compus-o, într-o lume spirituală. Și pentru mine este un discurs continuu cu un Enescu, cu un Bach, cu un Șostakovici pe care îl interpretez. În momentul în care cineva îmi taie acel fir, e un șoc pentru mine, e o sperietură.
Apoi, următorul gând care îmi vine în minte este faptul că persoana care a lăsat ca acest lucru să se întâmple poate că nu oferă destul respect actului de a crea ceva din absolut nimic. Ce face artistul, ce face un muzician? Un compozitor este o persoană, ca noi, care se gândește la un univers care nu există. Creează un univers care nu există, în minte, în inimă, pune emoții, pune absolut totul în el. Apoi ia un creion și o hârtie și trebuie să transfere acest univers multidimensional într-o reprezentare bidimensională. Adică puncte și linii pe o hârtie, pe care eu apoi, în anumite cazuri, peste 200 sau 300 de ani, o citesc, o învăț, ca să îmi aprofundez înțelegerea, să-i găsesc esența, iar apoi să reproduc acel univers pentru un public care-l ascultă. Dacă ar fi să gândim, e un lucru imposibil de făcut. Imposibil. Dar cumva îl facem… Iar apoi acest act al recreării acelui univers complex multidimensional să fie întrerupt de un lucru atât de banal, cum este o întârziere sau un telefon care sună… mi se pare o lipsă de respect pentru actul în sine. Nu mă deranjează pe mine. Este actul de a crea artă care ar fi deranjat.
Iar dacă ne uităm la muzică așa cum ne uităm la pictură, în care sunetele sunt culorile pe care le folosim pentru a picta, acea întrerupere sonoră echivalează cu cineva care s-ar duce și-ar tăia pictura lui Van Gogh. Din neatenție, că avea rucsacul pe spate, și-a făcut un gest și dintr-odată a tăiat pictura.
Ajunge o ureche tăiată, nu mai e nevoie să distrugem și pictura…
Da, hai să tăiem urechea pictorului, nu a picturii!
Nici măcar nu știu dacă ar trebui să existe un ghid de bune maniere în sălile de spectacol. Sau dacă și-ar bate capul cu el tocmai acei spectatori care procedează greșit…
Într-un fel, sunt concerte în care dacă văd că vine cineva la concert și aplaudă, aplauzele sunt un lucru diferit. Pentru că o persoană care aplaudă într-un moment nepotrivit pe mine întotdeauna mă încurajează. Pentru că înseamnă că este o persoană care nu este obișnuită cu ritualul concertului și mă face să mă gândesc: „Ce frumos, în sfârșit am reușit să cucerim încă o persoană care să vină la concert. Și căreia i-a plăcut atât de mult, încât nu a putut aștepta până când au început ceilalți aplauzele“. Deci e un lucru frumos. Dar un telefon e diferit.
Imagine reprezentativă:
Cristian Măcelaru © Ben Knabe
