Salut inițiativa editurii Alexandria de a traduce lucrări scrise de către filosoful politic Cristopher Lasch (1932–1994). Personalitate complexă, profundă, și pe alocuri chiar contradictorie, Lasch reprezintă un intelectual conservator subtil, ironic, inteligent și incomod, format la școala stângii marxiste clasice și la Școala de la Frankfurt. Melanjul intelectual produs de către această asociere epistemologică și morală este unul incisiv, reușit și, în ciuda faptului că lucrările pe care le voi discuta amalgamat aici au fost publicate în 1994 (Revolta elitelor), 1979 (Cultura narcisismului) și 1977 (Refugiu într-o lume fără suflet) – de o foarte mare, chiar îngrijorătoare actualitate.



Aș începe cu diagnoza oferită de către Lasch problemelor politice, americane în principal – din a doua jumătate a secolului XX. Fidel unei perspective comunitariene originale, care se inspiră atât din filosofiile politice ale unui Charles Taylor, Michael Walzer și, la limită, Allan Bloom, dar și din filosofiile de stânga mai sus amintite – Lasch începe prin a critica, în Revolta elitelor, abandonarea de către acestea din urmă, mai mult sau mai puțin fățișă, a idealurilor comunitare. Așa cum filosoful conservator spaniol Ortega y Gasset discuta, la începutul secolului XX, despre revolta maselor, începută odată cu epoca modernă, Lasch aduce în dezbatere, la finalul aceluiași secol, revolta elitelor. Pentru Lasch, doar idealurile comunitare, dacă sunt constructive, rezonabile, generoase, dar nu și lipsite de o anumită fermitate morală și instituțională, mai pot ține societățile moderne împreună. Clasele precare, deși abrutizate de eforturile cotidiene în vederea asigurării unui minim de trai necesar supraviețuirii materiale și psihologice deopotrivă, par încă receptive la acest aspect. Nu și elitele, care, pentru Lasch, într-o lume tot mai globalizată, lasă treptat în urmă responsabilitățile față de propriile societăți, dezvoltând o mentalitate dinamică și multiculturală asemănătoare cu cea a unor turiști permanenți: acasă peste tot, neatașată de nimic, în ultimă instanță, în afara propriilor interese (Revolta elitelor, p. 48). Într-o formă actualizată, aceasta este de fapt o idee emisă de către Marx în secolul XIX, autorul Capitalului argumentând că internaționalizarea afacerilor elitelor capitaliste în vederea maximizării propriilor câștiguri trebuie să primească un răspuns politic la fel de internațional din partea unei muncitorimi organizate; un răspuns național, local, nu face decât să expună problema, fără a emite pretenții notabile în direcția rezolvării ei. Această concluzie nu poate face abstracție de faptul că educația politică a celor oprimați nu poate începe decât la nivel național, intern, coroborată fiind în permanență cu inițiative similare din alte țări.
Lăsând teleologia politică marxistă la o parte – nici Marx nu insista prea mult asupra unor viitoare rezultate politice speculative, cât asupra proceselor care pun lumea în mișcare, cu intenția de a o schimba în mai bine – Lasch consideră că democrația, la fel ca cetățenia, este indispensabilă în absența unui angajament politic național, unul pe care noile elite politice nu fac decât să îl simuleze, din ce în ce mai puțin convingător. Ideea simbiozei dintre comunitatea care începe să fie gândită în termeni naționali în secolul XIX și democrație nu este nici ea una nouă. Deși, în secolul XX, aceasta intră progresiv în arsenalul filosofiei politice conservatoare, ea are totuși origini ferm ancorate în filosofia politică iluministă – filosofie politică pe care Lasch o contestă în termeni expliciți, considerând-o depășită (Revolta elitelor, p. 106). Aceasta nu îl împiedică însă să preia ipoteze centrale ale iluminismului – națiune, cetățenie, democrație – pentru a le utiliza însă în scopuri comunitare, locale, nu universaliste, așa cum au fost dezvoltate aceste ipoteze inițial. Există mai multe universalisme iluministe, și nu toate sunt la fel de „tari“ ca cele apărute în contextul Revoluției Franceze. Universalisme iluministe mai „soft“, kantiene, de exemplu, presupun existența unor comunități locale revigorate politic, economic și cultural, care aleg să construiască un context internațional cosmopolit în vederea unei rezolvări cât mai rezonabile a problemelor cu care se confruntă. Lasch este perfect conștient de necesitatea unui reviriment al universalismului în vederea unei reinventări corelative a democrației, dar plasează această necesitate într-un context mai degrabă național decât internațional.
Mai departe, educația, afirmă Lasch, devine tot mai specializată, tot mai dogmatică, tot mai atentă să nu ofenseze, tot mai grijulie să nu fie asociată cu eurocentrismul, reproducând astfel separatismele multiculturale și sexuale existente în societățile occidentale și accentuând excesiv specializările, pe model managerial. Managementul spectacolului, la asta se rezumă, pentru Lasch, societatea occidentală actuală. Ori, managerialismul obtuz are tendința de a pierde din vedere problemele de ansamblu care afectează societatea, probleme cărora, atunci când totuși le acordă atenție, chiar și trunchiat și insuficient, le oferă soluții tehnocratice, din ce în ce mai puțin politice. Tehnocrația și exacerbarea problemelor sociale prin răspunsuri științifice intransigente și condescendente amplifică astfel, pe criterii de clasă, procesul contemporan de erodare al democrației: elite inteligente și vizionare, care includ elitele politice și economice propriu-zise, dar și o parte din ce în ce mai mare a clasei de mijloc, care se imaginează în acest fel – educă prostimea incultă și resentimentară. Revenind la educație, aceasta este subminată și de faptul că, din rațiuni obiective, ținând de felul în care funcționează societatea occidentală astăzi, nivelul și durata atenției elevilor/studenților s-a redus considerabil. Lasch îl citează aici pe un profesor american din învățământul preuniversitar care afirma – în anii 1970! – următoarele: „«Elevii sunt obișnuiți să li se ofere distracție. Sunt obișnuiți cu ideea că dacă se simt câtuși de puțin plictisiți, pot apăsa pe buton și schimbă canalele»“ (Cultura narcisismului, p. 293).
Distracția reprezintă, simultan, o premisă și un corolar al capitalismului contemporan, pe care Lasch îl asociază cu iluminismul: cetățeanul global postulat de către iluminism, susține el, nu și-a făcut apariția; a apărut, în schimb, o piață globală care intensifică, în anumiți parametri, diferențele etnice și naționale (Revolta elitelor, p. 106). Din nou, Lasch are tendința să trateze în mod simplificator și expeditiv o filosofie politică foarte complexă și nuanțată, cea iluministă. Lipsa de încredere în rațiunea universală postulată de către un iluminism militant și romantic, o variantă printre altele, nu trebuie echivalată, așa cum consideră Lasch, cu echivalența, sau mai degrabă cu continuitatea dintre iluminism și capitalismul global actual. Discuția este mult prea amplă pentru a fi tratată amănunțit aici. Mă rezum la a afirma, pe urmele lui Andrew Buchwalter, un exeget contemporan al lui Hegel, filosof critic la rândul său la adresa iluminismului, dar dintr-o postură post-iluministă temperată, animată întrucâtva de scopurile, nu și de mijloacele radicale ale Revoluției Franceze, această exprimare politică concentrată, și parțial deviantă a filosofiei politice iluministe – că, din perspectiva lui Hegel, capitalismul poate fi interpretat ca un fel de modernitate „deficientă“. Putem fi sceptici la adresa progresismului produs de către iluminism, așa cum este Lasch, dar nu putem utiliza argumentele unui Edmund Burke împotriva universalismului raționalist, chiar dacă încercăm să le disociem de scopurile lor politice explicite, ultra-monarhice și reacționare, așa cum procedează același Lasch – pretinzând, în același timp, că suntem democrați și universaliști, fie și numai în ceea ce privește educația, așa cum se poate constata din paragraful anterior. Dacă democrația universală reprezintă, instituțional vorbind, o contradicție în termeni, democrațiile existente sunt, fără un universalism mobilizator, nu neapărat unul efectiv, imposibile. Problemele perfect legitime generate de către iluminism nu pot fi lăsate spre rezolvare, fie și tacit, în brațele vechilor prejudecăți tradiționale, a căror vechime nu le conferă deloc respectabilitate și nu le poate eluda în mod convingător caracterul nedemocratic. Nu în ultimul rând, filosofia iluministă este cea care, cu toate neajunsurile ei, a pus bazele intelectuale și instituționale ale democrației. Orice filosofie politică pretins democratică, dar care își afirmă angajamentul non sau anti-iluminist – este din start una problematică, fragilă și contradictorie. Una care, oricât de complexă și de persuasivă ar fi, are tendința de a se autosabota.
Lasch sesizează cu o acuitate dureroasă problemele care ne afectează astăzi, la trei decenii de la moartea sa, și pe care el le-a înțeles și descris, în forme relativ embrionare, acum o jumătate de secol. Însă soluțiile sale, apropiate de cele oferite de către filosoful conservator Allan Bloom în The closing of the American Mind, lucrare tradusă la rândul ei în limba română, nu sunt, neapărat, cele mai inspirate. Nu putem bagateliza eurocentrismul atunci când încercăm să salvăm, pe bună dreptate, universalismul, fie și doar la nivel educațional, așa cum nu putem empatiza nici cu repulsia coloniștilor americani față de incertitudinile și neliniștile unei înțelegeri profund coloniale a „sălbăticiei“, incertitudini care au tradus problema unei granițe atât materiale a „Vestului Sălbatic“, cât și a uneia psihanalitice – într-un proces de exterminare sistematică a nativilor americani. Pierderea spiritului „aventurier“ al americanilor, care poate constitui un ingredient important al democrației, este deplânsă de către Lasch în Cultura narcisismului (pp. 57–58). O deplângere totuși problematică și, în cel mai bun caz, pripită. Da, americanul (și nu numai) de astăzi este plictisit și lobotomizat intelectual și politic de către narcisismul consumerist omniprezent, dar asta nu înseamnă că ar trebui să cochetăm cu ideea reintroducerii pasiunilor în politică până într-acolo încât amintirea unui proces esențialmente genocidar, deși îl înțelegem și denunțăm ca atare, să ne facă să suspinăm oarecum nostalgic după posibilitățile nevalorificate corespunzător ale unei renașteri naționale democratice inițiată, iată, pe baze suspect de restrictive și de obtuze din punct de vedere cultural. În plus, Lasch pare să piardă din vedere faptul că problemele arzătoare care ne apasă astăzi sunt mai degrabă globale decât locale – încălzire globală, calamități naturale, creșterea nivelului mărilor și oceanelor, poluarea etc. – acestea având nevoie în primul rând de o abordare globală pentru a se începe, cât de cât, soluționarea lor. Abordările naționale relativ izolate de până acum, care își au, desigur, justificările lor, nu au făcut decât să amplifice, așa cum se poate constata, aceste probleme.
Mai departe, Lasch critică atent și îndreptățit atât soluțiile pe care stânga, respectiv dreapta, le propun la provocările cărora căutăm să le oferim răspunsuri pe măsură. Stânga, pentru că are tendința de a echivala, în general, cunoașterea cu ideologia, schematizând-o astfel în termeni de putere și recurgând la etichetări reducționiste, facile și chiar frivole; dreapta, pentru că deplânge pedant, ritualic și ridicol ceea ce percepe ca fiind disoluția valorilor tradiționale. Un nou tip de cunoaștere se impune, argumentează Lasch, unul care să reușească să evite atât suspiciunile mai mult sau mai puțin întemeiate ale stângii, cât și pe cele ale dreptei. Acest tip de cunoaștere se lasă însă așteptat. Lasch îl anunță ca indispensabil (Revolta elitelor, pp. 17–30; vezi și Cultura narcisismului, p. 180) – dar se ferește, inspirat sau nu – de încercarea de a îi schița contururile. Poate că a avut în vedere aici celebrul aforism al lui Nietzsche din Așa grăit-a Zarathustra: înțelepciunea pune limite până și cunoașterii.
La fel cum educația internalizează teme sensibile politic, devenind din ce în ce mai specializată, mai pragmatică, și totodată mai săracă intelectual și, astfel, mai puțin predispusă la rezolvarea problemelor generale ale cetății – presa se transformă, la rândul ei, în societatea spectacolului narcisisto-consumerist, într-un instrument al intereselor private. Aceasta este ajutată, în acest uriaș și mistificator proces, cum ar spune Marx, un proces în care relațiile dintre oameni, în ultimă instanță, pare că iau forma unor relații între lucruri – potențate enorm pe filieră tehnologică, digitală și, iată, pe filiera inteligenței artificiale, de asemenea – de către ceea ce Lasch numește, inspirat, „ideologiile dezvoltării personale“, ale optimismului obositor și obligatoriu pe care îl echivalează cu o carență spirituală, considerându-l „credința celor fără credință“ (Cultura narcisismului, pp. 126–127). Strâns legate de dezvoltarea personală din capitalismul târziu sunt și politicile publice referitoare la interzicerea/reducerea/incriminarea consumului de alcool, îngrădirea jocurilor de noroc etc. Aceste inițiative, deși perfect lăudabile în sine, devin, în ideologia dezvoltaționistă a unei clase de mijloc tot mai nevrotice și mai dezinteresate de a gândi un proiect de societate comun, alături de niște elite internaționalizate și „vagaboande“, dacă îmi este permisă exprimarea, în sens oricum nedemocratic – forme de excludere moralist-superioare la adresa precariatului, noua clasă muncitoare a capitalismului contemporan.
În ceea ce privește feminismul, critica lui Lasch merge în direcția deja prezentată a separatismelor culturale și sexuale care slăbesc democrația. În acest punct, Lasch este profund conservator și, din păcate, nu dă dovadă de aceeași luciditate politică și intelectuală cu care ne-a obișnuit. Iată ce scrie acesta în Cultura narcisismului (p. 358):
Democrația și feminismul au dat acum deoparte vălul convențiilor curtenitoare care acoperea subordonarea femeilor, punând în lumină antagonismele sexuale ascunse anterior de «mistica feminină». Privați de iluziile pe care le oferea curtoazia, bărbaților și femeilor le este mai dificil acum să stabilească raporturi amicale sau amoroase, darămite relații de egalitate. Cum supremația masculină nu mai poate fi susținută din punct de vedere ideologic din cauză că ideea de protecție nu se mai justifică, bărbații își afirmă dominația mai direct, în fantezii și, ocazional, în acte de violență brută. Astfel, tratamentul aplicat femeilor în filme, potrivit unui studiu, s-a schimbat «de la venerație la viol». Femeile care renunță la siguranța conferită de rolurile sociale bine definite, chiar dacă acestea sunt restrictive, s-au expus dintotdeauna la exploatarea sexuală și au abandonat pretențiile obișnuite de respectabilitate.
O astfel de poziționare este ultra-problematică din mai multe puncte de vedere, deși, da, a contribuit la impulsionarea dezbaterilor despre feminism în anii 1970, așa cum încearcă unii admiratori ai lui Lasch să îi justifice, fie și parțial, analiza. Argumentul lui Lasch este însă subsumabil celebrului proverb conform căruia este mai bine să nu dai vrabia din mână pentru cioara de pe gard. De un pragmatism trist, și totuși inteligibil, proverbul ne învață să ne mulțumim cu puțin pentru a evita să pierdem și ceea ce avem deja, ba poate chiar să generăm noi probleme. Acesta să fie oare îndemnul pe care Lasch îl adresează femeilor? Chiar și, admițând pe urmele argumentației lui Lasch, că femeile se află într-un fel de tranziție culturală și socială incertă și periculoasă între vechiul confort al paternalismului și pericolele provenind din reducerea acestora la nivelul unor obiecte dezirante ale fanteziilor masculine descătușate de orice urmă de înfrânare politicoasă, pentru a aduce problema pe terenul psihanalizei lacaniene – ar însemna, oare, recunoașterea acestei stări de fapt, oricum problematică și discutabilă la rândul ei, că femeile trebuie pedepsite cumva de către noul paternalism – acceptat cu o descumpănitoare lejeritate de către Lasch – pentru că au îndrăznit să spere la un viitor mai bun? Și că această pedeapsă, până la un anumit punct, este justificabilă?
Ce ne-ar mai putea salva, în acest caz? Familia, răspunde timid Lasch, care înțelege și discută pe larg dificultățile și nuanțele sociologice asociate unui astfel de răspuns. Numai că tot el recunoaște, implacabil și anxios, că,
pe măsură ce calitatea relațiilor personale se deteriorează, în ciuda cultului relațiilor personale, văzute ca cea mai nouă formă de salvare, asupra familiei se lasă o tăcere mortuară. Supraviețuirea psihică ia locul intimității și al îndrumării parentale și devine obiectivul vieții de familie. Fiecare membru al familiei încearcă să se protejeze de pericolele care amenință să-l distrugă, în timp ce, ca grup, cercul familial se agață de un echilibru fragil încercând să elimine orice l-ar putea perturba. Condițiile din familie oglindesc, astfel, condițiile din societate ca întreg, care au creat un sentiment omniprezent de amenințare și au redus viața socială la o stare de război, adesea desfășurat sub forma cooperării prietenești“ (Refugiu într-o lume fără suflet, p. 292).
Familia contemporană, susține Lasch, mediază cumva, tot mai dezechilibrat și mai neconvingător, atât între individualismul steril și convolut, pe de o parte, dar și între pretențiile strivitoare și aneantizante de interdependență ale științelor sociale moderne, pe de altă parte.
Datorită noilor sensibilități ultra-politizate existente în societățile actuale, părinților le este frică de copii, dar copiilor nu le mai este frică de părinți. Temerile lor sunt, parcă, mai abstracte și iau forma unor angoase mult mai dificil de definit și, prin urmare, de abordat – în raport cu generațiile anterioare. Aceasta reprezintă o problemă centrală a lumii în care trăim, susține Lasch care, pe urmele lui Freud, scrie că supraeul timorat pe care părinții nu mai reușesc să îl impună de mici copiilor pentru a-i disciplina ca viitori cetățeni respectabili, sau măcar rezonabili – este înlocuit cu un fel de supraeu generic al societății narcisiste a spectacolului auto-devorant, mult mai insidios decât supraeurile istorice din trecut. Aici, Lasch pare că îl întâmpină pe Heidegger și angoasele sale existențialiste, codificate filosofic sub numele de Angst. Un fenomen ontologic în esență, temerea existențială generată de către indeterminare – Angst – străbate la nivelul ontic accesibil Dasein-ului sub forma anxietăților cotidiene. Iar familia contemporană nu mai este, în acest context, decât un fel de antecameră a tensiunilor, a pulsiunilor consumerist-narcisiste și ale neputințelor capitalismului contemporan. Chiar și așa, este de părere Lasch, familia care pregătește pentru și totodată reflectă și se lasă traversată de dinamica acestei societăți capitaliste este preferabilă individului atomizat confruntat cu același tip de societate.
In summa, cărțile lui Lasch sunt provocatoare, profunde și inteligente. Citite în mod corespunzător, provoacă polemici intelectuale și politice mai mult decât binevenite. Sper că editura Alexandria să traducă și alte titluri semnate de către Lasch în viitor. Intelectual critic în cea mai bună tradiție a termenului, Lasch s-a ferit întotdeauna de orice angajament politic formal, pentru a nu fi constrâns să abdice, într-o formă sau alta, la angajamentele morale și etice în care credea cu atâta tărie. Iată un bun prilej de reflecție pentru intelectualii publici din România contemporană.