Sunt multe feluri în care se poate defini relația unui om cu un eveniment muzical. Îl poți vedea în evoluție, ca progres în organizare, în selecția trupelor sau chiar la nivel de sonorizare. Te poți uita și la produsele pe care le poți achiziționa (CD-uri, tricouri, cauze umanitare, mâncare și băutură). Și aici apare riscul de a compara ce a fost în 2019, chiar înainte de pandemie, cu ce se întâmplă în prezent la ARTmania, căci acesta este topicul. Pentru cei mai puțin rezistenți fizic, printre care mă număr și eu, setupul evenimentului este ideal. Trei seri, două scene, patru-cinci concerte zilnic.
Deși nu mă voi referi în continuare la ele, evenimentele adiacente Festivalului ARTmania, desfășurate în Piața Huet, au întregit un tablou în care influențele nordice au fost pregnante. Concerte de folk scandinav, filme norvegiene și chiar un Viking Blot în onoarea zeilor boreali. Mergând mai departe, spre scenele principale, voi menționa că notițele mele de iubitor de muzică au fost luate la cald, chiar în timpul recitalurilor.
În cele trei zile, de am avut parte de prog, stoner, gothic, heavy, black, chiar și doom metal sau folk. Se poate spune că Norvegia și Suedia ne-au oferit cele mai multe momente electrizante de vineri până duminică. Pentru a readuce puțin din atmosferă, voi păstra o cronologie în cartografierea poveștilor mele cu formațiile care au urcat pe scenă. O mențiune importantă sunt și cele trei interviuri pe care le-am efectuat, la firul ierbii din Piața Mare, cu Pain of Salvation (o discuție pasionantă, de aprope o oră), Vulture Industries și Haken (bucuria reîntâlnirii după aproape patru ani).
Ziua 1 – Vineri, 28 iulie 2023
Elvețienii de la Samael, un band extrem de influent în subgenul industrial-black metal, au dat startul primei zile de concerte. Am avut parte de o prestație atemporală, care amintește cumva de direcțiile în care se încadra Artmania acum 10-15 ani. Deși not my cup of tea, îmi pare rău că nu am fost prezent la concertul Lacrimosa din 2008 sau la Clan of Xymox din 2015, ambele sub egida ARTmania. Zona mai întunecată este o parte semificativă din istoria proiectului sibian. Cert este că Samael a avut o masă critică de fani, care au cântat la unison cu Michael „Vorph” Locher (membru fondator). Un sunet curat, chiar dacă înghesuit și vâscos. Desigur că acestea reprezintă elementele indispensabile ale rockului de factură industrială, pe care doar o ureche foarte antrenată le poate pătrunde dincolo de suprafață.
Au urmat, la Scena Voice of Odin, Asemic, o trupă pe care o urmăresc atent de mai bine de șase ani. Băieții sunt exact cum i-am cunoscut în 2018 (atunci lansau Lucid și realizam un interviu cu ei): tot tacâmul progressive construit cu minuțiozitate, cu o atenție desăvârșită la fiecare notă ce se așterne pe portativ. Este destul de evident că avem parte de sonorități cu multă fibră și proteină, care abundă însă și în elemente diferențiatoare din sfera post-rock/post-metal. Întoarcerea chitaristului Vlad Datcu în trupă dă și mai multă structură compozitului instrumental. Într-o lume eclectică, Asemic ar face furori. Deocamdată ne bucurăm de prestația de la ARTmania și de un posibil nou album, pe care băieții nu îl grăbesc. Informația cu noul material mi-a parvenit într-o scurtă discuție cu toboșarul Liviu Maxim, cu zece minute înainte de a urca pe scenă. Era vădit emoționat.
Asemic au deschis calea spre una dintre cele mai importante reveniri de la ARTmania. Deși anunțați pentru 2022, momentul Pain of Salvation (PoS) s-a întâmplat în iulie 2023. Suedezii s-au întors după șapte ani cu un show în emoție pură, nedisimulată care răsare din charismaticul solist Daniel Gildenlöw. Fondatorul PoS e un entertainer timid (mi-o confirmă și interviul), care exacerbează uneori teama. Dacă am defini progul după parcursul suedezilor de la Pain of Salvation, am avea în față o inimă cu acumulatori rezistenți. Inima nu conține doar virtuozitate și tehnicalități, ci și petice hip-hop, soul, plus alte variații de pe meleaguri diverse. Am avut la un moment dat pe scenă patru voci, multă improvizație, bucuria de a privi progul și din interior și din exterior. PoS mi-au dat un vibe extraordinar, mai ales că au mizat mult pe cele mai recente două albume, Panther (2020) și In the Passing Light of Day (2017).
Ziua de vineri a continuat cu brașovenii de la W3 4R3 NUM83R5, un band metalcore, înființat în 2014. Deși au aproape zece ani de coeziune, ardelenii se află deocamdată în căutarea propriei voci. Vestea bună pentru ei și pentru iubitorii acestui subgen nișat este că W3 4R3 NUM83R5 reprezintă încă un steguleț vizibil și în afirmare pe harta europeană a metalului underground. Cum vor reuși să adauge un flavour local demersului lor? Nu am un răspuns la asta, însă inserțiile electro și industrial ajută mult.
Vinerea s-a încheiat cu una dintre cele mai influente formații din sfera black-metal. Norvegienii de la Emperor s-au prezentat în Piața Mare cu un sunet raw, dar în același timp curat și foarte contemporan. Asta și pentru că am simțit mereu că melodicitatea e una dintre mizele scandinavilor. Nu pot să nu remarc vocea impecabilă atât pe clean, cât și pe growl a faimosului Vegard Tveitan (aka Ihsahn). La fel ca la Steven Wilson, și în cazul frontmanului Emperor mă simt mai atras de reușitele carierei solo, în care s-au adunat deja câteva discuri fantastice. Arktis (2016) și Ámr (2018) sunt de referință și pentru scena progressive și pentru cea black metal. Dacă ar fi să sumarizez într-o frază (mai lungă) prestația Emperor de vineri, aș spune următoarele: Îți ții respirația, observi conglomeratul black-metal venind dinspre pădurea norvegiană și iei în plin toată angoasa nordului, condimentată cu riffuri clasice de heavy-metal.
Ziua 2 – Sâmbătă, 29 iulie 2023
Seara de sâmbătă a fost începută de bergenezii de la Vulture Industries. Bjørnar Nilsen, solistul norvegienilor, a apărut pe scenă în costum, cu cravată și baston. Publicul (deopotrivă autohton și venit de peste granițe) a intrat în coliziune cu un melanj conceptual, însoțit de un dark-doom new-wave, peste care au fost suprapuse și bucăți de instrumente de suflat. Vulture Industries, poate revelația festivalului, au scos la înaintare ritmuri fals-dansante din culisele unui cabaret noir. Norvegienii construiesc distopii, dozate cu heavy-rock până în măduva oaselor. Tabloul a fost completat cu animații, caricaturi și cu un tempo apăsător, dar firesc. Pe Vulture Industries chiar mi-ar plăcea să-i revăd la un moment dat într-un concert de sine stătător. Poate tot sub umbrela ARTmania.
Ieșirea din apele norvegiene ale neliniștii s-a produs imediat, la Scena Voice of Odin. Sârbii de la Koikoi (nume probabil împrumutat de la jocul de cărți extrem de popular în Japonia) au lăsat muzica în mâinile volatilității. Mi-e greu să încadrez ce am văzut acolo. Electro, funk, euro-pop și ceva elemente balcanice servite sub formă de shoturi. Dacă ar fi să spun exact ce am simțit în momentul în care chitaristul/solistul (Marko Grabež) a coborât în mulțime, cu siguranță cele patru cuvinte ar fi „The Cure pe steroizi”. Koikoi poate sta oricând lângă Altın Gün (Anatolian Rock din Amsterdam cu puternice rădăcini în Turcia), o revelație alternative-orientală a anilor acestora. Sârbii au totuși o plajă mult mai largă din care se inspiră, de aici fluiditatea evidentă a soundului.
Tesseract, unul dintre numele marcante ale scenei de djent, a crescut nivelul de entuziasm în rândul artmaniacilor. Cu un Daniel Tompkins într-o zi foarte bună și acoperind registre vocale variate, britanicii au fost la înălțime, în ciuda repetitivității acestui subgen al rockului progresiv. Au existat anumite bucle temporale, în care Tesseract a făcut publicul să danseze și să vibreze. Daniel Tompkins rămâne un simbol al metalului progresiv de după anul 2000, nu doar prin contribuția sa în proiectul Tesseract, ci și datorită implicării în Skyharbour sau First Signs of Frost.
Climaxul de la ARTmania 2023 a fost atins sâmbătă seara: Porcupine Tree (PT) pentru prima data în România și la Sibiu. Steven Wilson (SW), alături de Gavin Harrison (tobe) și Richard Barbieri (clape) știu să dea o față umană unui subgen aparent inaccesibil. Trecând peste absența basistului și peste gluma lui SW cu basul imaginar, pot spune că legendara formație din Anglia se ascultă cu toți porii prezenți și deschiși. Nu găsesc un loc mai bun în țara noastră unde acest recital ar fi funcționat mai bine. În cele 100 de minute de Porcupine Tree, am scos eticheta COMPLICAT, care deseori atârnă în sferele rockului și metalului progresiv. Wilson ne-a vorbit despre lipsa hiturilor din catalogul Porcupine (Trains e poate singurul șlagăr), cât și despre transformarea muzicii în marfă (commodity – cuvântul folosit de artist). Simțul de anticipație al mercantilizării muzicii fusese activat la Wilson încă din 2002, când a publicat The Sound of Muzak, piesa despre care am făcut deja vorbire. Revenirea toboșarului Gavin Harrison la Sibiu, după un an de la concertul The Pineapple Thief, a reprezentat una dintre marile bucurii pentru copilul prog din mine. Sau, ca să citez una dintre vorbele acestor zile de ARTmania, toboșarul joacă în propria ligă ritmică.
Ziua 3 – Duminică, 30 iulie 2023
Ultima zi de concerte a oferit un lineup pentru toate gusturile. Dacă cineva ar fi apărut pentru prima dată la manifestarea din Piața Mare din Sibiu, l-ar fi ajutat să fie prezent în ultima zi a ediției din 2023. Suedezii de la Port Noir au spart gheața cu o dietă echilibrată, în care au inclus inserturi electro, rap-rock foarte contemporan, pasaje nu metal, ritmuri alerte și interschimbabile. Băieții sunt extrem de atenți la trenduri și se uită la subgenul prog prin lentilele convexe ale mainstreamului. Consecința? O abordare emoțională și fredonabilă. Port Noir ar putea reprezenta fără probleme Suedia la Eurovision și ăsta e un statement pe care-l voi susține mult timp de acum încolo.
A urmat RoadKillSoda din București, un nume important al scenei europene underground de stroner și heavy rock. Cum s-ar zice, prea buni, prea ca la țară. Plus o ușoară invidie a povestașului acestor rânduri pe energia debordantă a solistului Andrei Gherghel „Byst”. Am fost răsfățați cu un stoner cu iz de dans, în care nu au lipsit nici liniile de metalcore în special pe voce sau zonele dreamy dinspre post-rock. RoadKIllSoda e deja o definiție a persistenței.
Haken a fost pofta ce am poftit la ARTmania 2023. Cu o voce (Ross Jennings) și o sonorizare impecabile, cu cămăși hawaiiene care să susțină demersul celui mai recent album (Fauna, 2023), britanicii mi-au depășit cu mult așteptările. Mai ales că și-au încheiat spectacolul cu The Architect (într-o variantă comprimată), piesa mea favorită. Ploaia, atmosfera electrizantă și un catalog de piese generos și ofertant au contribuit la o aliniere a planetelor prog-metal. Dream Theater au în Haken niște urmași extraordinari, care și-au construit adevărate apeducte muzicale și narative. Pentru a înțelege mai bine, o cură prog de Haken e mai mult decât indicată. Ordinea albumelor? Affinity (2016), Vector (2018) și Virus (2020). Prin rădăcinile heavy-metal cu fine revizitări de Metallica, dar și prin stropii de ploaie, londonezii au intrat la panoul de onoare al istoriei de aproape 20 de ani al festivalului din Hermannstadt.
Sirenia ne-a teleportat în anii 2000, când gothic-metalul era o subcultură foarte importantă în anumite medii culturale în orașele importante din România. Norvegienii au reușit să rămână relevanți, în ciuda faptului că direcția pe care au mers prezintă niște limitări evidente. Mi-a atras desigur atenția coverul „Voyage, Voyage” de la Desireless. La fel ca în cazul elvețienilor de la Samael, și Sirenia amintește de perioada în care, pe scena de la Sibiu, urcau nume precum My Dying Bride, Within Temptations sau Nightwish.
Ce final am avut! Wardruna a chemat și apoi a gonit furtuna. Pentru că arta pură e capabilă de aproape orice lucru în lumea muritorilor de rând. Întreaga piața a fost imersată de ritualurile și de tradițiile vikingilor. Însă, după cum spune liderul bandului din Bergen, Einar Selvik, eforturile lor se concentrează pe metamorfozarea a ceva vechi în ceva nou și relevant pentru cât mai mulți oameni. Îmi place să cred că istoria și viitorul micului burg din Transilvania sună și ca neo-dark-folkul Wardruna. Instrumentele tradiționale, contopirea cu scena și liniștea interioară. Și da, Wardruna e mult mai mult decât coloana sonoră de la îndrăgitul serial Vikings.
Voi depozita aceste rânduri în mașina timpului, la secțiunea Artmania 2023 (ediția a XVI-a). Probabil se vor decolora în timp. Nimic însă nu va știrbi din tensiunea electromotoare a celui mai fain festival din România.
