Sunt câteva zile de când mă învârt de nerăbdare prin tabăra WKND. Câteva sâmbete și duminici, vreau să spun, pentru că asta e succesiunea zilelor aici. Sábado ne-a promis că oamenii lui vor încerca să intre din nou în baza de date a Centrului numărul 9, pentru a vedea dacă în ultima vreme fusese înregistrat vreun băiețel pe nume Akum. Să găsească măcar un indiciu care să ne confirme bănuiala că el s-ar afla acolo… Deși eu știu că el a fost cel pe care l-am văzut preț de o clipă pe ecran, și în sufletul meu nu am nevoie de nicio confirmare – sinceră să fiu, tehnologia asta mă cam depășește. La noi, în Regatul Timpului, de-abia am reușit să introducem stocarea amintirilor pe memory stick, iar Doamna Ieri încă insistă să folosească borcane cu etichete caligrafiate de mână…
Oamenii de aici, din tabăra refugiaților, nu sunt prea rapizi. Chill, man! e replica lor favorită, pentru a-și reaminti că trăiesc într-un weekend perpetuu. Așa că trebuie să am răbdare, ceea ce, se știe, nu e chiar punctul meu forte.
În timp ce eu patrulez de colo-colo prin tabără, soțul meu își face de lucru cu un grup de copii pe care-i inițiază în tainele muzicii. Pare foarte încântat de noua lui ocupație și le-a promis puștilor că-i ajută să-și găsească un nume de scenă pentru viitoarea lor formație de Future Rock.
— Să nu cumva să mă iei și tu cu chill, man!, i-am spus când s-a apropiat de mine. Mai bine vorbește cu hackerii ăia din cort să se grăbească! Copilul nostru e acolo, știu sigur, și are nevoie de noi!
— Minutarul ceasului meu, mi-a spus el împăciuitor, ai puțină răbdare! Sunt sigur că oamenii ăștia fac tot ce pot…
Văzând că nu are de gând să mă ajute, am pornit de una singură către cort. Simțeam că acolo mă așteaptă niște răspunsuri pe care le căutam demult. Vreodată a ridicat din umeri și s-a întors către puștii cărora începuse să le predea muzică. În timp ce mă îndepărtam, i-am auzit glasul calm și melodios explicându-le teoriile lui de solist Future Rock, în care credea de când The Leprechauns era doar o trupă necunoscută care exersa într-un garaj:
— Copii, cum vă spuneam, în artă trebuie să fiți cu un pas înaintea vremurilor voastre. Asta se cheamă avangardă…
— A-van-gar-dă, silabiseau puștii, sorbindu-i cuvintele de pe buze.
În cort l-am găsit chiar pe căpitanul Sábado, cu privirile fixate pe cele câteva ecrane pe care reușise să prindă imagini din Orașul Lunivineri.
— Azi nu am reușit să captăm nimic de la Centrul numărul 9, m-a anunțat el. Probabil în urma atacului nostru de acum câteva zile, și-au instalat un nou sistem de securitate, mai performant. O să dureze ceva până-l dăm jos.
— Dar în baza de date ați reușit să intrați? Putem afla ceva? l-am întrebat cu speranță în glas.
— Lucrăm la asta acum.
Degetele lui Sábado alergau pe tastatură, în timp ce pe unul dintre ecrane rulau șiruri nesfârșite de cifre și litere pe care nu le înțelegeam. Mi-am mutat privirea pe un alt ecran unde se vedea o stradă aproape pustie, cu câteva blocuri de locuințe elegante. Camera video era montată chiar spre colțul clădirii, așa că am putut citi foarte clar adresa: strada Reveriei, numărul 6. Frumos nume pentru o stradă! Apoi am văzut ieșind din clădire o bătrânică, însoțită de două fetițe care erau cu siguranță surori de vârste foarte apropiate. Una dintre ele era o idee mai înaltă, iar cealaltă avea părul un pic lung. Ambele purtau rochițe asemănătoare. Femeia în vârstă aducea izbitor cu Doamna Ieri, având părul alb prins într-un coc împletit și umerii înfășurați într-un șal amplu, de culoare vișinie. Avea un aer atât de familiar, încât pentru o clipă am uitat de misiunea localizării lui Akum și am privit-o cu atenție pe această femeie de pe ecran, în timp ce trecea prin dreptul camerei video, împreună cu cele două fetițe, care nu puteau fi decât nepoatele sale.
— Căpitane, o recunoști pe această doamnă?
Sábado și-a ridicat privirea și a clătinat din cap că nu.
— Orașul Lunivineri e foarte mare. În fiecare zi, reușim să captăm imagini din altă parte. Alte cartiere, alte străzi, alte chipuri… Scopul nostru este să dăm jos Marele Server sau măcar să spargem sistemul de securitate al turnului de control în care locuiește Aldrig. Să lovim dictatura din interior!
Între timp, femeia în vârstă și fetele dispăruseră din raza camerei video, probabil îndreptându-se către parcul care se contura neclar la capătul străzii. Sentimentul de familiaritate nu mă părăsise. Deodată, Sábado mă trase de mânecă, arătându-mi o înșiruire de litere pe ecranul din fața sa. Cu inima bubuind de emoție, am văzut cele patru litere care compuneau numele mult iubit al băiețelului nostru.
— Akum! am strigat din toate puterile, de parcă ar fi fost lângă mine și m-ar fi putut auzi. Te-am găsit!
— Din câte văd aici, se pare că a fost adus la Centrul Multifuncțional numărul 9 într-o zi de vineri, confirmă căpitanul. Nu e nicio îndoială: Akum se află acolo. Afară doar de situația în care ar fi evadat între timp. Stai așa, unde pleci? a strigat în urma mea.
Dar eu ieșisem deja din cort și alergam să-i dau vestea soțului meu. Nu puteam să mai pierdem nicio clipă, trebuia să plecăm imediat să-l salvăm pe Akum!
Zadarnic a încercat căpitanul Sábado să ne convingă să nu plecăm. Ne-a expus pericolele trecerii muntelui, care în această perioadă a anului era acoperit cu ghețuri și zăpezi potrivnice; ne-a atras atenția că va fi imposibil să intrăm în oraș din cauza sutelor de agenți de pază dispuși la toate intrările și-a dronelor care survolează în permanență străzile; a încercat să ne oprească cu argumentul că va fi imposibil să pătrundem într-un Centru sau, și mai grav, că dacă Akum ar fi evadat deja, nu vom avea nicio șansă să-l găsim.
Ne-a implorat să avem răbdare, să așteptăm o vreme până când el și oamenii lui aveau să-și îndeplinească misiunea și să elibereze întreg orașul de sub tirania lui Aldrig.
Însă nu a fost chip să ne oprească! Nu aveam de gând să mai pierdem nici măcar o secundă și nu ne înspăimânta niciun pericol. În cele din urmă, resemnat, căpitanul ne-a pregătit un rucsac cu mâncare și haine mai groase („o să aveți nevoie când veți înfrunta zăpezile de pe muntele Under Tiden“) și ne-a urat noroc în încercarea noastră nebunească. Eu știam însă că ăsta e lucrul pe care trebuie să-l fac, nu doar pentru a-mi regăsi fiul, dar și pentru a continua călătoria în care începeam să aflu, în sfârșit, cine sunt. Iar pentru prima dată, Vreodată a fost complet de acord cu mine. Nu mi-a mai spus să am răbdare, nu a mai încercat să mă domolească, așa cum făcuse de nenumărate ori când îmi urmam vreuna dintre ideile mele ce păreau atât de nesăbuite.
— Timpul e de partea noastră, nu uita! mi-a șoptit el, încurajator, așa că nu ne-a mai rămas decât să luăm rucsacul cu provizii, să le mulțumim refugiaților din tabăra WKND pentru tot ajutorul lor și să pornim mai departe, către muntele ce se profila către linia orizontului ca o cetate impenetrabilă din gheață și frig.
