E o întrebare la care ar trebui să ne gândim mai mult poate și în siajul aforismului lui Karl Kraus, celebru publicist austriac clasic: „Toți cei care vor să spună ceva, să facă un pas înainte și să tacă!”
Melinda Albert, designer, Bologna
Mi-am poftit gândurile la o masă rotundă și tăcută. Le-am întrebat despre proiecte, dorințe, idei întunecate. Toate s-au pus pe vorbit în jurul mesei, s-au încâlcit și nu am reușit să prind firul ideii principale. Dintr-odată s-a răsturnat liniștea împreună cu scaunul pe care stătea proiectul. Când s-a întâmplat asta, am înțeles că planul era, de fapt, o speranță și am continuat discuția în jurul unei forme perfecte. În jurul mesei rotunde. Am discutat plănuind, căutând soluții pentru înfăptuire, am desenat, am folosit radiera, am tăiat, am cioplit, afundați în liniște până când, încetul cu încetul, s-a născut obiectul în care s-a conturat toate planurile, speranțele, ideile mele îmbinate perfect. Iar la sfârșit, am sărit pe masă și am ridicat obiectul gândului să-l vadă toată lumea în liniște, dar într-o lumină orbitoare.
Liviu Antonesei, scriitor, Iași
Cu cine stau la masa tăcerii…
Prima dată, întrebarea mi s-a părut ușoară și mă gândeam să răspund în glumă. La o privire mai atentă, mi-a dat seama că e grea, mai ales formulată la timpul prezent. O iau cum este, dar nu voi evita umorul și, vreau nu vreau, voi prinde întreaga axă temporală. M-am gândit apoi să răspund cultural, să-l evoc pe Buddha, în versiunea tibetană, de care sunt mai apropiat și asta de multe decenii. Nu, răspunsul trebuie să fie biografic.
În decursul acestei lungi vieți, cel mai mult am tăcut cu tata. Și mi-a plăcut cel mai mult. Era tăcutul cel mai elocvent din câți am cunoscut. Nici eu nu eram prea vorbăreț în epoca în care am conviețuit, așa că se întâmpla să petrecem multe ori, uneori zile împreună în care să nu scoatem nici o vorbă, ne înțelegeam din priviri și mici gesturi. Cuvintele apăreau doar dacă nu aveam încotro, cel mai adesea când apăreau și alte persoane, care ni se păreau inoportune, ne tulburau tăcerea, oricât de apropiate ne-ar fi fost.
Au trecut aproape 18 ani de când a părăsit această lume și tot cu el tac cel mai mult. La început, îmi apărea aproape în fiecare seară înainte să adorm, de o vreme nu mai apare constant, dar apare adeseori. Tace, cu zâmbetul său amestecat, jumătate ironic, jumătate afectuos, tac și eu, tăcem glorios, aș putea spune! Acum câteva zile, ar fi putut împlini 100 de ani. Cum vine frecvent în vizită la mine, pot spune că a și făcut centenarul.
Am tăcut cu tata, stau cu el în continuare la masa tăcerii și, după cum mi se pare, vom face asta și după ce îl voi regăsi la cealaltă masă a tăcerii. E un sentiment plăcut, reconfortant…
Pavel Șușară, critic de artă, București
Deși miza întrebării pe care ai lansat-o este similară cu aceea a jocului de fazan din momentul în care partenerul rostește, cu aplomb, restaurant, instinctul de supraviețuire sau, altfel spus, voința de a fi, te obligă la eforturi supraomenești de a găsi o soluție și de a ieși din impas, măcar asumându-ți eșecul cu o anumită eleganță. Așadar, la întrebarea ,,Cu cine stați la masa tăcerii”, care te lasă, prin ambiguitatea ei, cu gura căscată, răspunsul trebuie să ofere o dezlegare, ca la rebus; la care masă, mon cher? Că dacă e vorba de Masa… lui Brâncuși, lucrurile sunt clare: n-ai cum, statul la respectiva masă este exclus, adică a fost deja confiscat, fiindcă acolo s-a așezat, singur, monumental și mut, supunându-se pe deplin imperativului tăcerii, președintele Iohannis însuși. Iar el s-a așezat corect, așa cum se cuvine, paralel cu apele Jiului, cu fața către masă și cu curul (sic!), gospodărește, pe unul dintre scaune. A te așeza și tu acolo, indiferent cum s-ar identifica în particular acel tu, este cu neputință, fiindcă în preajma Președintelui nu mai încape nimeni, în afară, evident, de Prima Doamnă și de SPP. Și iată că una dintre variante, aceea imediată, concretă și peisagistică, pică oarecum de la sine, melancolic și ireversibil.
Atunci nu ne rămâne decât să renunțăm la privirea în afară, către cine știe ce masă, fie ea monumentală sau precară, și să aruncăm una înăuntrul nostru, în spațiul conștiinței sau în hăul subconștientului, acolo unde se află, într-o așteptare grea și netulburată, propria noastră masă a tăcerii; adică a introspecției, a reculegerii și a autoevaluării liniștite. Cu cine am vrea noi să stăm la această masă? Nu, nu e bună întrebarea. O reformulez: am vrea noi să stăm la această masă cu cineva? Nu, nici asta nu merge. Mai incerc o dată: am vrea noi să stăm la această masă, fie și așa, singuri și muți, monumentali și nesimțitori, fix ca Iohannis la Masa… lui Brâncuși? Mi-e teamă că nu. Adică în niciun caz. Niciodată, never! Fiindcă nu există un moment mai delicat și o probă mai dificilă decât cele în care te așezi singur, adică doar cu tine însuți, ca Borges pe o bancă din Geneva, la o masă a tăcerii care, pe nesimțite, devine una a interogației, și cui îi place, în lumea asta, să stea în fața propriei ființe și să suporte atâtea întrebări posibile și mai toate fără niciun răspuns. Cu cine stăm la masa tăcerii? Singuri. Dar e nașpa. Așa că mai bine nu!
Imaginea principală: Carte poștală Tîrgu Jiu,
Masa Tăcerii de Constantin Brâncuși, Palatul Vechiturilor
