Fără să ne fi întîlnit, o cunoșteam din traducerile apărute la Polirom: Philip Roth (Pastorala americană), Jeffrey Eugenides (Middlesex, Marele Experiment), Sylvia Plath (Clopotul de sticlă), ca să enumăr doar cîteva dintre volumele care poartă și numele ei. Alexandra Coliban a crescut într-o casă plină de cărți și de povești. Să devină traducătoare din limbă engleză a fost firesc. De cîțiva ani, pentru că în lumea culturală românească sînt multe de lupte de dus, oricît ne-am dori normalitatea, viața a dus-o pe calea politică: a fost președintă a USR Brașov, iar în prezent este membră a aceluiași partid și face parte din cabinetul lui Allen Coliban, primarul Brașovului.
În toamna anului 2023, la Polirom i-a apărut traducerea în română a celui mai recent roman al scriitorului american Jonathan Franzen, Crossroads, pentru care i-a fost acordat, la Gaudeamus 2023, Premiul pentru Traducere „Antoaneta Ralian“. Am folosit romanul drept punct de pornire pentru un interviu în tandem, atît cu scriitorul, cît și cu traducătoarea, și așa se face că am întîlnit-o pe Alexandra Coliban într-un moment de respiro, într-o duminică eliberată de multitasking-ul muncii din administrație. Am discutat despre ce înseamnă succesul ca traducător, dincolo de premii, despre cenzură și autocenzură, dar și despre liniște, prima casetă cu Led Zeppelin și cum ar fi arătat Bucureștiul dacă n-ar fi fost demolat cartierul Uranus.
Să începem cu începutul. De unde vine nevoia ta de povești?
E ceva inextricabil legat de copilărie. Sînt norocoasă, am crescut cu povești și printre povești. De aici probabil și profesia de traducător, pe care n-am simțit niciodată că mi-am ales-o, ci mai degrabă că m-a ales ea pe mine. M-am născut într-o familie de literați. Bunicul meu era traducător (bine-cunoscutul Dan Duțescu, anglist reputat, profesor și traducător – n. red.), iar mama era lingvistă și foarte pasionată la rîndul ei de traduceri (Taina Duțescu-Coliban – n. red.). La noi se haleau cărți. Se vorbea tot timpul despre ce s-a mai citit, ce a mai apărut, se citau pasaje sau se recitau versuri, și nu în ultimul rînd, se făceau isterii pe tema cărților împrumutate care se rătăciseră și nu mai ajunseseră înapoi. Și cînd se povesteau amintiri sau se relatau diverse episoade, simțeai în detaliile cu care se conturau personajele, în migala cu care se construia suspansul sau se pregătea poanta, textura unei nuvele sau a unui capitol de roman. Da, poveștile erau o componentă constantă și importantă a vieții noastre.
Cu rarele ocazii cînd cineva din familie reușea să iasă din țară, bagajele, la întoarcere, erau întotdeauna pline de cărți. Printre ele, în prima copilărie, prin grija bunicului și a prietenilor din Anglia, s-a aflat și colecția „Ladybird“, o serie de cărticele ilustrate pentru copii cu care ne delectam eu și frații mei mai mici. Aveau subiecte variate, de la povești clasice pînă la teme istorice sau de actualitate, cum ar fi nunta regală dintre Prințul Charles și Prințesa Diana. Cînd stăteam acasă, cărțile erau principala noastră sursă de entertainment. În ele ne cufundam, prin ele evadam.
Am început să citesc constant destul de devreme, chiar dacă nu tocmai cărțile pe care și le-ar fi dorit ai mei. Mama părea să aibă în minte o listă bibliografică ideală, ale cărei titluri întîrziam să le bifez sau le bifam în ritmul meu, și nu în urma insistențelor ei. Mă surprind acum făcînd același lucru cu fiica mea. Mama se mira, de pildă: „Cum, n-ai citit Copiii căpitanului Grant?“ Dar eu citeam în perioada aia Peter Cheney sau Ross Macdonald sau alte cărți din colecția „Enigma“, sau Dracula, în engleză. Cu umorul ei inconfundabil, mă făcea destul de des „troglodită“ pe tema lecturilor mele. Și da, poate am citit destul de tîrziu niște cărți pe care ai mei le considerau obligatorii. Eram ocupată să citesc alte trăsnăi, pentru oameni mari.
Poveștile au fost întotdeauna ce m-a ținut conectată cu literatura – memorialistica sau cărțile de istorie, non-ficțiunea în general, îmi activează alți senzori. Plăcerea primară și fără de care nu m-aș vedea trăind e legată de povești și vine cu siguranță din familie.
La Revoluție aveai doar cincisprezece ani, așadar ți-ai petrecut copilăria și adolescența într-un mediu de autocenzură. În ce fel ți-a modelat acest lucru relația cu limbajul?
M-am simțit încorsetată în anii pe care i-am trăit în comunism, fiind de atunci foarte conectată la realitate. Conștientizam lipsurile din viața noastră, mi se păreau nedrepte și le cunoșteam sursa, dar uite, nu mi-am perceput libertatea de expresie ca fiind îngrădită pînă în chiar 20 decembrie 1989, cînd m-am dus la un concert Iris fără să știe mama și m-am întors fără o cruce babană pe care o purtam la gît, mi-o confiscase un securist cu parpalac de piele. Acela a fost primul meu contact personal cu sistemul. Dar la noi în casă se vorbea liber, chiar și la telefon, se făceau glume cînd se mai auzea un zgomot pe fir. Părinții mei erau destul de slobozi la gură, spre deosebire de bunici, a căror reținerea venea mai degrabă dintr-un soi de aristocrație a exprimării. Comentau și ei, ascultau Europa Liberă, dar erau mai atenți. Poate pentru că trăiseră un război, poate pentru că erau mai conștienți de pericolul care pîndea cine știe dincolo de ce ureche. Dar acasă nu mi-am simțit niciodată libertatea de expresie limitată.
După Revoluție, am perceput totuși schimbarea în bogăția de cărți care începuseră să apară. Am trăit cu fervoare anii ’90, citeam pe rupte Cioran, Ionesco, Jeni Acterian, Paul Goma, tot soiul de cărți interzise în comunism. În ultimii doi ani de liceu, am citit cel mai mult. Chiuleam de la școală ca să citesc și ca să ascult muzică.
Dacă tot ai adus vorba despre muzică, pentru că în Crossroads, care-și împrumută titlul de la o melodie, se ascultă multă muzică, mult jazz, care e soundtrack-ul zilelor tale?
E foarte eclectic. Am avut perioade în care m-am concentrat mult pe un anumit tip de muzică, am trecut și prin rock, și prin blues și prin grunge. Cam toate referințele muzicale ale lui Franzen ring a bell și știu exact la ce se referă cînd vorbește despre versiunea lui Eric Clapton la „Crossroads“, prin comparație cu cea a lui Robert Johnson.
Am avut o perioada hard-rock-spre-metal foarte puternic manifestată, inclusiv prin îmbrăcăminte, după care am trecut prin perioada hippie, care m-a ținut destul de mult. Chiar îmi amintesc ziua, din septembrie 1990, cînd i-am auzit prima oară live pe Survolaj. Am rămas cu gura căscată. Voci din public spuneau că wow, seamănă cu Led Zeppelin, așa că am venit acasă, am dat la o parte, cu un gest cinematografic, tot raftul de casete, și am pus o primă casetă cu Led Zeppelin, „trasă“ în ziua aia de la un vecin. Acela a fost momentul cînd am început o cu totul altă colecție și o pasiune cultivată, in extenso, pentru muzica anilor ’60–’70.
Acum ascult cam orice, mai puțin manele, deși știu că există și acolo valoare muzicală. Poate pentru că nu mă regăsesc în valorile sociale din zona asta. Am mulți prieteni tineri care ascultă manele în draci și, pentru că îi știu deștepți și citiți și știu că împărtășim aceleași valori, mai ascult și eu la petrecerile lor.
Pentru cînd nu ascult unul dintre propriile playlist-uri sau nu explorez pe Apple Music, am un post de radio preferat, Radio Paradise, un post online american, fără reclame, înființat în 2000 de un DJ bătrîn, cu familia lui. Adună muzică de toate felurile, au pentru mine proporția ideală de artiști și piese pe care le recunosc și îndrăgesc și chestii necunoscute, din care îmi adaug noi piese în playlist-uri. De la noi, ascult Nomansland-ul lui Nic Cocârlea, de la Guerrilla.
Atunci cînd traduci, ți se întîmplă să dai de vreun pasaj cu care să nu fii de acord și să te iei la ceartă în mintea ta cu scriitorul?
Pînă acum nu, am fost ferită de genul ăsta de bipolaritate. Dar s-a întîmplat la un moment dat, cînd traduceam Middlesex al lui Eugenides, să fac cercetări pentru o notă de subsol, pe marginea unor avioane de luptă care ieșeau de pe banda de asamblare a fabricii Ford și să-mi dau seama că în roman probabil era o greșeală, că modelul de avion menționat acolo s-a produs cu vreo douăzeci de ani mai tîrziu, în timpul Războiului din Vietnam, iar pasajul era despre Al Doilea Război Mondial. Am inițiat o corespondență cu domnul Eugenides pe tema asta, iar el mi-a confirmat că se strecurase o greșeală și mi-a mulțumit. Am mai schimbat cu el o serie de e-mailuri, de atunci.
În afară de acest element izolat și întîmplător, nu-mi amintesc să nu fi fost de acord cu ceva dintr-o carte tradusă. Și nici nu cred că trebuie, cînd citești sau cînd traduci, să fii de acord 100% cu ce crede autorul sau personajul, la cea mai fină granulație. E doar o muncă ceva mai dificilă să păstrezi toate nuanțele textului, un test pentru relația de încredere pe care o formezi cu cititorul.
Ai cîștigat mai multe premii pentru traducerile tale. Ce înseamnă pentru tine succesul ca traducător?
Chiar mă gîndeam la asta azi-dimineață. E un pas mic înspre împlinirea dorinței – imposibile, probabil, în viața mea – de a trăi decent traducînd literatură. Îți imaginezi că nu ai cum să trăiești din tradus cărți. Poate de vină e ritmul meu sau dificultatea de a trece dintr-o lume multitasking într-una unde lucrezi cu cuvinte și imagini. Dar traduc de plăcere și niciodată pe bandă rulantă. Traduc cărți în care cred și de care vreau să-mi leg numele, iar satisfacția de a fi vocea lui Franzen sau a lui Roth sau a lui Vonnegut în română e un premiu în sine. Într-o profesie atît de necompetitivă, recunoașterea din partea lumii literare e bucurie pură, mai ales că sînt destul de puține momentele în care pe noi, traducătorii, ne găsește lumina reflectoarelor.
Care este cartea tradusă care ți-a adus cea mai mare împlinire?
Cred că Middlesex, care e atît de variată și te plimbă peste mai multe generații și de pe un continent pe altul. A fost o traducere foarte migăloasă, tocmai terminasem masterul atunci și aveam timp. A fost o carte despre care mulți prieteni mi-au spus: „Ce traducere bună, ce bine sună în românește, ce varietate și bogăție de limbaj.“ Oricărui scriitor îi este foarte greu să se despartă de un text, tot timpul parcă ar mai schimba ceva, ar mai citi. Așa mi se întîmplă și mie cu cărțile traduse, la distanță de un an sau doi, aș mai modifica unele lucruri. Middlesex a fost, cred, foarte aproape de perfecțiune. Au trecut mai multe perechi de ochi peste ea, înainte de predare, apoi l-am avut ca redactor pe Radu Pavel Gheo, un redactor absolut fantastic, cu care am negociat atent modificările propuse.
Evident, și Philip Roth a fost foarte greu de tradus. Cu cît traducerea e mai dificilă, cu atît mai mare e împlinirea de a da ultimul save, la final.
Să virăm puțin înspre societatea de azi: am ascultat un podcast al New York Times despre ce se întîmplă în creier în timpul cititului profund, în care prezentatorul Ezra Klein și cercetătoarea Marianne Wolf discută despre nevoia de astăzi pentru contemplare, pe care o opun valurilor de informație cu care sîntem loviți. Cum te raportezi la această opoziție între contemplare și informație?
Chiar ieri a postat Florin Iaru pe Facebook un text splendid al lui Christophe Clavé care vorbește despre cît de nocive sînt pentru gîndirea critică și pentru creier în general simplificarea asta a limbii spre care alunecăm, pierderea bogăției referențiale prin abandonarea unor timpuri verbale, sărăcirea vocabularului. Îmi plac textele astea, îmi justifică obsesia pentru corectitudinea vorbirii și mai ales a scrierii, pentru care mă simt uneori nebună, cînd îi corectez pe alții, în te miri ce context în care recunosc apoi că forma e prea puțin importantă. „Lasă-i, măi, pe oameni să se exprime, îi inhibi.“ Dar, pe bune, chiar cred că sărăcirea limbajului duce la atrofierea creierului.
Revenind la întrebarea ta despre starea de contemplare, aș putea spune că pentru mine e o stare aproape religioasă. Cel mai important, e o stare pe care o opun multi-tasking-ului zilnic. Funcționez mare parte din zi cu zeci de ferestre deschise, se întîmplă des să mă apuc de ceva important și urgent și să fiu întreruptă de ceva și mai important, și mai urgent. Mi se reordonează întruna prioritățile, ca tabela de sosiri dintr-un aeroport aglomerat. Așa că tînjesc cu disperare după flow, după mindfulness, după starea aceea de grație, de imersiune. „Contemplare“ e un cuvînt foarte potrivit. O găsesc ușor cînd merg pe munte, efectiv simt cum mă „defragmentez“ respirînd peisajul prin toți porii, dar cel mai mult în lectură. Aici e credința mea, undeva între panteism și filologie, în sensul etimologic.
Cum a fost lucrul la Crossroads, ce ai trăit citind această carte? Ai simțit nevoia să discuți anumite pasaje cu autorul?
Mi-ar fi plăcut la nebunie să vorbesc cu el despre carte, chiar despre elementul ei religios, sau despre clubul creștin de tineret, despre care știu că este un element autobiografic, pentru că l-a pomenit în interviul pe care i l-am luat pentru Dilema veche, în 2018. Mi s-a părut o persoană foarte discretă, care ține mult la intimitate și nu mi-aș fi permis să-l tulbur decît dacă ar fi fost ceva relevant pentru traducere. Cît privește romanul, după cum mi se întîmplă cu aproape toate cărțile pe care urmează să le traduc, cînd l-am citit mi-am spus: „E minunat, o să fie ușor, totul curge, totul e familiar, referințele muzicale, Midwest-ul, anii ’70 despre care știu atît de multe…“ Și apoi, cînd mă apuc efectiv de treabă, cînd ies din starea de contemplare și mă aplec asupra textului, îmi dau seama că e ceva mai complicat decît credeam, aici trebuie să fac săpături, dincolo sînt cuvinte care nu există în română, sau dau de un poem care nu există într-o traducere consacrată. Pînă la textul final, într-o traducere sînt o mulțime de opțiuni. Am negociat cu redactorul cărții, de pildă, să mai renunț la unele note de subsol. Pusesem destul de multe și fragmentau textul. Dar despre Crossroads nu pot spune că a fost o provocare specială, cum a fost Ministerul fericirii supreme de Arundhati Roy, pentru care a fost nevoie să caut pe modul incognito denumiri de organizații teroriste probabil încă active în prezent. Mi-a plăcut să trăiesc o vreme în anii ’70, mi se pare că a fost o perioadă cînd Statele Unite încă erau o țară care să inspire, iar valorile de atunci au dus la multe lucruri bune și în restul lumii. Din păcate, nu mai e cazul acum. Chiar Franzen declara într-un interviu că s-a apucat de scris la carte la finalul primului an din mandatul lui Trump și că unul dintre motivele pentru care și-a propus să scrie o trilogie a fost prilejul de a trăi în trecut cîtă vreme avea să fie Trump președinte.
Cred că va fi greu de suportat, pentru că la cum se arată lucrurile, e posibil să trăim chiar și al doilea mandat al lui Trump. Nu l-am întrebat pe Franzen, pentru că știu că nu-i place să vorbească despre ce scrie acum, dar sînt curioasă cum va arăta trilogia, pentru că știu că vrea să aducă în prezent povestea familiei Hildebrandt.
Și eu sînt foarte curioasă. E fascinant cum reușește să se izoleze cel puțin de isteria rețelelor de socializare, aici are tot respectul meu. Dacă mă analizez și mă întreb de unde vine cantitatea mea zilnică de furie, de anxietate, de depresie, e clar că de acolo, din știri și din rețelele de socializare. Mi se pare admirabil că el reușește să se țină departe.
Pentru tine care a fost catalizatorul care te-a făcut să treci spre partea politică?
În mod firesc, ar trebui să fie loc și rost pentru toți: eu să fac traduceri, tu să faci jurnalism. Dar la un moment dat mi-am dat seama că tranziția asta spre normalitate nu se va întîmpla de la sine, că sînt tot felul de lupte de dus, oricît m-aș refugia eu în cărți. Și că nu e suficient să îmi văd cît mai bine de treaba mea, cum s-ar întîmpla într-o lume ideală. Vizualizez lumea aceea și nu e imposibilă, e lumea unde oricine își dă silința să-și facă propria treabă cît mai bine. Cînd chemi instalatorul pentru că ți s-a spart o țeavă, el chiar ți-o repară, iar țeava chiar nu mai curge după ce pleacă el. Polițistul chiar te apără, profesorul chiar te învață, medicul chiar se îngrijește de sănătatea ta. Nu trebuie să facă nimeni eforturi supraomenești, trebuie doar să ne facem treaba, fiecare dintre noi. Am tot respectul pentru orice meserie făcută bine. Dar n-am ajuns încă acolo, iar pentru a ajunge acolo, trebuie să împrumutăm o armură și să luptăm. Dacă mi-ai fi spus, acum zece ani, că o să intru în politică, nu te-aș fi crezut. Dar mă uit acum în urmă la pozele cu mine îmbrăcată-n armură și-mi spun că probabil om fi făcut și acolo ceva bine, eu și camarazii mei de luptă, dacă am cîștigat alegerile. Ca să ducem la îndeplinire ce ne-am propus, iată-mă acum într-o armură și mai strîmtă și mai ruginită, dînd o mînă de ajutor în administrație. Nu am ambiții politice, iar politica nu mi-a fost niciodată scop în sine. Dar îmi doresc în continuare al naibii de tare să funcționeze lucrurile alea de bază care țin de siguranță, de onestitate și de respect pentru cei din jur. Lucruri simple, de la care de-abia începi să construiești. Pentru asta da, voi continua să lupt.
Și mai sînt multe lupte de dus anul ăsta.
Exact. Mă doare și mă sperie cînd îmi dau seama că mulți oameni nu au bagajul cognitiv, educațional, necesar ca să înțeleagă ce se întîmplă cu lumea în care trăim și că, dacă nu facem ceva, se duce naibii totul. Politicile care țin de atenuarea schimbărilor climatice sînt ca o ambulanță care gonește spre un copil nenăscut. Cum să te implici în asta dacă nu ai o minimă educație, un minim bagaj de lecturi, dacă nu știi să conjugi verbele viitorului, cum ar spune Christophe Clavé? Cum să-ți înțelegi responsabilitatea față de generațiile viitoare? Mi-aș dori să nu fie nevoie să fac politică, iar administrația s-o facă specialiștii, oamenii care au făcut școală pentru asta.
Asta chiar ar fi lumea ideală. Dar pînă atunci, ce lucru ai schimba în lumea culturală din România din prezent?
Ar trebui, pe de-o parte, să existe o preocupare reală pentru a aduce oamenii mai aproape de cultură. E ceva ce merge mînă-n mînă cu educația, ceva esențial prin modul cum reglează interacțiunile dintre oameni, cum construiește apartenența comună, cum creează locuri fizice sau virtuale de întîlnire, vitale în lumea noastră atît de dezbinată. Culmea că, la nivel de strategie, nu stăm rău. În teorie, știm ce avem de făcut, iar documentele programatice asumate și la nivel central și la nivel local identifică și segmentează corect. Dar pînă la practică se pierde mare parte din relevanță și, în final, nu mi se pare că se ating obiectivele. Consumul cultural rămîne mic, în orașele de provincie în special, unde publicul parcă rămîne mereu același, pe jumătate amestecat cu actorii culturali, într-o autovalidare perpetuă. Pe de altă parte, cred că ar trebui să punem mai mult preț pe oamenii de cultură, pe artiști, pe scriitori. Dar, știu, sîntem atît de săraci și sînt atît de multe alte lucruri care lipsesc și care sînt mai la bază în piramida nevoilor, încît cultura pare tichie de mărgăritar.
În 2009 spuneai „Mi-am făcut blog ca să scriu despre Rushdie“. O să-ți propun un joc legat de un fragment din Limbaje ale adevărului, unde Rushdie spune că o carte poate să înceteze să ne vorbească pe măsură ce înaintăm în vîrstă, pentru că amintirea sentimentelor noastre față de ea se estompează. Tot el întreabă, în continuare: „Care sînt cărțile pe care le iubești cu adevărat? Pentru că răspunsul acesta o să-ți dezvăluie cine ești tu acum.“ Și vreau să întorc întrebarea lui către tine.
Copiii din miez de noapte este sigur una dintre cărțile cu care am traversat mai multe vîrste și care au rămas în continuare cu mine. Trebuie să pomenesc neapărat un roman al lui Vonnegut, și anume Abatorul cinci. Apoi Extrem de tare și incredibil de aproape a lui Jonathan Safran Foer. Și trebuie să fie și un volum din Arundhati Roy, poate Ministerul fericirii supreme, care pune cu atîta curaj degetul pe niște răni adînci din istoria recentă. Ar mai fi Conjurația imbecililor, pentru că are un umor dement, iar pentru mine umorul e adesea un colac de salvare. Aș mai lua în băgăjelul ăsta și cîteva volume de poezie, Silvia Plath, Walt Whitman, Ileana Mălăncioiu și niște Shakespeare. Un platouaș cu de toate.
Mie mi se pare că poezia îmi trezește de fiecare dată niște sentimente puțin diferite, observ alte laturi ale unui poem cînd recitesc, ba chiar mă întreb cum de-am ratat chestia asta prima dată.
Da, da, poate chiar e adevărat ce spunea Rushdie, dacă am înțeles bine, că de fapt tu te schimbi, iar asta pare că schimbă poezia.
Ca să încheiem într-o notă optimistă: unde îți găsești liniștea în 2024?
Acasă, cu familia și cu prietenii, în cărți și în natură. Din fericire, locuim la Brașov, unde de-acasă ajungem în cinci minute pe o potecă de munte. E un lux incredibil, instagramabil, invidiabil. Dar în suflet tot bucureșteni am rămas, chiar dacă mergem mai mult în weekenduri, cînd coada e pe contrasens. Am crescut în București, iar asta și-a pus o amprentă imposibil de șters. În copilărie, cartierul din jurul blocului meu, „Blocul scriitorilor“, cum era supranumit, de pe strada Apolodor, era un cartier de vile, de case brîncovenești. Pînă pe la opt, nouă ani, am trăit într-un cartier liniștit, de case, unde mă urcam în copaci, furam cireșe și corcodușe, unde anotimpurile aveau culori și mirosuri distincte. O parte din cartierul Uranus, care a fost demolat ca să se construiască Bulevardul Unirii și Casa Poporului, acum Palatul Parlamentului. Pe mine și pe prietenii mei apropiați metamorfoza asta accelerată a universului copilăriei ne-a marcat profund și e poate cel mai puternic lucru care ne leagă. Dimensiunea dramatică am conștientizat-o tîrziu, ca adulți, văzînd că am rămas cumva blocați în peisajul acela dispărut. Demolările au fost o perioadă halucinantă, iar apoi toate stările de agregare ale golului rămas: praf, moloz, noroi; numai iarna, cînd totul era acoperit de zăpadă, deșertul ăla avea un soi de puritate. Apoi barăcile, fundațiile, șantierul, blocurile și hidoșenia de pe deal ridicîndu-se cîte puțin în fiecare zi.
Acum îmi imaginez cum ar fi arătat Bucureștiul dacă nu ar fi fost demolat cartierul Uranus.
Da, și eu fac des exercițiul ăsta. Îmi amintește de „Trying To Save Piggy Sneed“, o povestire a lui John Irving, unul dintre scriitorii mei preferați. E despre un moment din copilăria lui, și anume moartea tragică a unui personaj aproape neverosimil dintr-o zonă rurală a statului New Hampshire, acest Piggy Sneed, gunoierul mut și împuțit care colecta din mai multe comune învecinate gunoiul menajer și își hrănea cu el porcii. După ce un incendiu a cuprins ferma lui Piggy Sneed și a pîrjolit-o cu totul, imaginația lui Irving a căutat neîncetat continuări fericite pentru viața acelui personaj care fusese ciuca bullying-ului copiilor. Irving spune că așa a devenit scriitor: încercînd să-l salveze, în lumea lui imaginară, pe Piggy Sneed. Doar că poveștile lui reinventau constant nu doar supraviețuirea miraculoasă, ci și focul, fără de care povestea n-ar fi avut sens. Mă întorc des în Bucureștiul meu imaginar, ca să mă plimb prin cartierul copilăriei. Dar el totuși dispare, de fiecare dată, pentru că, fără rana acestei dispariții, n-aș fi cine sînt acum.
