…sau cum arată drumul dinspre memoir spre o înșirare de diapozitive diafane lipsite de conținut. E greu de vorbit (și scris) despre The Chronology of Water, debutul lui Kristen Stewart în regia de film, nu pentru că încapsulează un nespus al traumei, ci pentru că golește prin superficialitate orice sens al acesteia. Cartea de memorii a Lidiei e transpusă aici mai mult cu ambiția de a-i găsi varianta ideală de copertă dreamy și poetică, decât ca descoperire reală a unei intersecții între greutatea literaturii și capacitatea cinemaului de a fura din literatură experiențele vitale și a le da o nouă viață pe ecran.
The Chronology of Water încearcă, în capitole ca niște simulacre ale literaturii din care se inspiră, să redea un traseu al devenirii pe un fundal traumatic. Totul pornește de la o copilărie chinuită între sforțările unei campioane la înot de performanță și mediul fragil din casa părintească, unde abuzurile luau forme diverse și parșive, trecând ca într-un joc de ping-pong de la un tată posesiv (un exemplar dezgustător în sexualitatea proiectată asupra fiicelor) la o mamă vinovată de indiferență, plutind în ceața alcoolismului cronic. Figura surorii mai mari e singura care dă semne de înțelegere și o oarecare tandrețe, dar filmul o abandonează rapid și, de fapt și de drept, o transformă în personaj episodic, ușor de uitat într-un colțișor al acestei memorii fragmentare pe care Chronology încearcă s-o recreeze.
Sigur, în viața Lidiei (portretizată în film de actrița Imogen Poots) există multe personaje episodice, de la băiatul-melancolic-cântăreț -amator-de-balade-romantice, până la mentorul literar Ken Kesey și niște prietene cu care împărtășește o mini-orgie sexuală de câteva zile, un vis fierbinte trecut în revistă fără prea multe fasoane. E perfect firesc ca pe firul memoriei să se piardă din carnea experienței, însă norișorul roz în care învăluie Stewart toate aceste episoade sunt doar o tentativă tristă de a completa biografia tulbure a Lidiei. Scrisul vine cumva ca o ieșire din impas, înlocuind prin intensitate nevoia de terapie (de acord, în anii ’90 psihoterapia încă nu devenise o etapă normală în gestionarea traumelor din copilărie). Chiar și așa, Stewart și Poots nu se despart prea mult de clișeul scriitorului dependent de alcool, ba chiar merg și mai adânc spre rădăcina unei arte scriitoricești șocante prin directețe, însă inextricabil legate de firul unor dependențe mai mult sau mai puțin esențiale pentru exprimarea poetică. Un grăunte de adevăr sigur există în legătura asta, dar filmul ignoră adevăratele mecanisme creatoare în detrimentul prezentării unui alcoolism liric și sexy.
Ca un tablou de clișee picturale, filmul lui Stewart se folosește de giumbușlucurile vizuale pentru a simula o sensibilitate întrezărită în fragmentele citate, sensibilitate de care de fapt Chronology se îndepărtează din ce în ce mai mult pe măsură ce înaintează în platitudinile colorat-apoase din cadre. Sigur, nu ajută nici faptul că platitudinile însele se reproduc la nesfârșit, sunt repetate într-o cacofonie de efecte estetice care în final nu ne imersează în nimic, neajungând mai departe de profunzimea emoțională a unei bomboane pe băț. În esență, filmul poate fi rezumat în cuvinte puține și mici: multă apă, mult sânge, multă apă + sânge și alte câteva metafore lichide reluate din nou și din nou nu în virtutea vreunei viziuni artistice legate de repetiții înnebunitoare, ci din lipsa crasă a unei viziuni, oricare și oricum ar fi ea. Imitația unui așa-zis cinema non-narativ, utilizarea pernicioasă a peliculei înecate (pun intended) în Frumusețe și estetizarea alcoolismului ca mecanism de coping nu înlocuiesc o explorare onestă a traumelor personajului, Stewart de fapt mimează atenția la detaliul dureros și trecutul haotic, plin de abuzuri. Și în cele din urmă asta e cu adevărat dureros: eșecul vine din preaplinul încercării, din sforțarea regizoarei de a găsi fantoma unei lirici inexistente în mecanismul estetizant pe care mizează prea mult și inutil.
Căci până în ce punct poate să ne păcălească un film unde totul trebuie spus și repetat în neștire, unde pretențiile de cinema senzorial și experimentele dinăuntrul lui sunt mult mai umflate decât adevărul spre care pretinde că sondează? Cinemaul, deși poate ajunge uneori la vârfuri estetic-emoționale comparabile cu poezia, nu poate funcționa ca o traducere a materialului poetic, nu e un limbaj unde „imaginile artistice“ din literatură se pot vărsa cu una, cu două. Filmul însuși opune rezistență la astfel de tentative superficiale, iar Chronology cade fix în capcană, ignorând această rezistență și pretinzând că estetismul unor cadre „neconvenționale“ poate dedubla intensitatea din miezul liric al literaturii. Și, mai ales, transformând biografia răvășitoare într-un perete tapetat cu postere în culori pastelate și roșu aprins.
Photograph courtesy Everett / The Forge
