E un moment, înainte ca un festival să se deschidă publicului, în care totul există doar în conversații, în felul în care oamenii își recomandă muzică, în seri petrecute la concerte mici, în încrederea că o scenă se poate construi prin consecvență și prin întâlniri repetate. Când apare primul afiș, o parte din poveste este deja veche – și aici se încadrează Stray Lights Festival. Prima sa ediție apare într-un moment în care muzica alternativă din România pare să își caute tot mai hotărât propriile spații și propriul public, iar în spatele celor trei zile de festival există deja o comunitate formată în timp, prin concerte, colaborări și o preocupare constantă pentru ceea ce poate deveni această scenă.
Am vorbit cu Vlad Ilicevici, directorul artistic și inițiatorul festivalului, despre lucrurile care nu apar într-un program de festival: despre memorie, apartenență, răbdare, locuri care modelează felul în care ascultăm muzica și responsabilitatea de a crea contexte în care artiștii și publicul să poată crește împreună. Mai mult decât o conversație despre Stray Lights Festival, acesta este un dialog despre infrastructura invizibilă a unei comunități culturale.
Ai spus, în contexte diferite, că muzica poate crea comunități. Dar ce anume creează comunitatea înainte să existe muzica, care este primul gest?
Din punctul meu de vedere, conceptul de comunitate stă la baza evoluției oricărui domeniu (creativ / tehnic) și, într-un sens ceva mai larg, a umanității. Binele nostru individual nu e posibil în afara binelui comunității din care facem parte. Cred că primul pas către o stare de bine e chiar conștientizarea acestui simplu fapt. În ceea ce privește comunitatea Stray Lights, în mod evident totul începe de la muzică, însă ne unesc multe alte lucruri, conceptuale și deontologice. Eu zic că în linii mari suntem pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește lucrurile esențiale (sociale, politice, umane sau care țin de etica de lucru).
Un festival este, inevitabil, efemer – trăiește pentru câteva zile, apoi dispare. Te interesează această fragilitate sau, dimpotrivă, speri că ceea ce rămâne este tocmai ceea ce nu poate fi fotografiat?
Fragilitatea asta are o estetică a ei, cu siguranță. E ceva superb în a petrece câteva zile foarte dense în emoții și idei și tot felul de stări greu de descris în cuvinte, alături de oameni cu care ai nenumărate idiosincrazii estetice și conceptuale. Dar ce mă interesează pe mine cel mai mult este fix crearea și consolidarea unei comunități din ce în ce mai consistente / coerente / solide de oameni care ascultă muzica asta și susțin, produc, compun și / sau performează muzică de acest fel. Este cât se poate de important pentru evoluția organică a muzicii alternative / experimentale / independente de la noi să creăm structuri solide de susținere și promovare a formațiilor locale. Este cea mai bună perioadă din istoria țării noastre pentru muzica asta, însă e nevoie de un efort comun al publicului, instituțiilor publice și private și a organizatorilor de evenimente muzicale, pentru ca scena să se dezvolte sănătos și durabil.
Și aici aș vrea să clarific ce înseamnă pentru mine „muzică alternativă“. Muzica alternativă este cea care încearcă lucruri / direcții / emoții / idei / moduri de expresie noi – muzical, tehnic, conceptual; muzica aia care nu merge pe drumuri mult bătute; care provoacă, răscolește, te împinge la analiză, introspecție și creează stări autentice și particulare; care schimbă istoria și lumea și care ne face să trecem mai ușor de adolescență și să ne definim mai bine ca oameni; muzica pe care nu o poți caracteriza ușor și care nu se sprijină pe clișee conceptuale și tehnice. Și care este compusă/ născută din nevoia de a urla ceva. Cât se poate de tare. Din ce în ce mai tare.
Muzică alternativă au făcut la un moment dat și Bach, Mozart, bluesmanii din delta Mississippi-ului și mulți mulți alții de tipul ăsta. Nu e un gen anume, este muzica înclinată spre inovație și descoperire. Criteriul sau criteriile astea care sună probabil oarecum vag sunt esențiale pentru selecția trupelor din festival.
Stray Lights apare într-un oraș care pare să consume cultura foarte repede. Cum faci loc răbdării într-un context construit pentru viteză?
Eu unul sper că Bucureștiul nu e doar un oraș care consumă totul în viteză, un uriaș amorf, blazat și cu toane, ci că are ceva din efervescența creativă a Berlinului anilor ’80–’90, a Londrei și a New York-ului (oricând în ultima sută de ani). Și totuși e un oraș imens, cu milioane de oameni, din care mulți ascultă muzică în mod interesat, constant și activ – în care, eu unul sunt convins, că ar putea exista un public dedicat pentru multe evenimente alternative, de nișă. Doar că trebuie într-adevăr să ajungem cumva la ei, să îi scoatem din amorțeală, să îi convingem că participarea și susținerea lor sunt necesare. Asta dacă vrem să avem un peisaj muzical divers și sănătos și, nu în ultimul rând, compus, aranjat, interpretat și livrat de oameni, nu de algoritmi și cifre.
Există un tip de tăcere pe care o cauți atunci când construiești un lineup? Mă gândesc la pauzele dintre concerte, la respirația unui festival, la lucrurile care nu apar în program, dar influențează experiența.
Am încercat să construiesc un line-up cu o dinamică mare, cu momente de liniște și haos, precedat de sesiuni de ascultare pe vinil pe terasă și urmat de muzică nocturnă de petrecere, dans, jale și introspecție. Momentele de respiro dintre concerte sunt esențiale, cu siguranță.
Dacă ai elimina complet ideea de succes comercial, cum ar arăta festivalul pe care l-ai organiza?
Din punctul meu de vedere, succesul comercial ar trebui să fie cel mult o consecință, una esențială pentru continuitatea și evoluția festivalului, însă nu un scop în sine. Ce îmi doresc eu de la SLF este să conecteze mica și fragila scenă de muzică alternativă de la noi cu scena internațională; să aducem nume fresh sau complet noi, care să schimbe felul în care publicul percepe și consumă muzica, să construim (încet, pentru că nu se poate altfel, dar sigur) o comunitate din ce în ce mai mare de public, spectatori și susținători publici sau privați al acestui demers.
Scopul absolut pentru mine este să ajungem în punctul în care să fie sustenabil să faci, să produci, să interpretezi, să programezi și să promovezi muzică alternativă în România. E un drum foarte lung și foarte anevoios până acolo, dar e un demers absolut esențial dacă ne dorim să avem o scenă diversă, sănătoasă și productivă.
Cât de mult construiești un festival cu memoria propriilor concerte și cât de mult cu dorința de a crea amintirile altcuiva?
Selecția act-urilor pentru un festival nu are cum să nu fie subiectivă, însă încerc să iau în calcul interesele conceptuale și estetice ale publicului. Pentru mine unul experiența de a fi spectator la concertele formațiilor care îmi plac pe bune este absolut inegalabilă. Pe parcursul anilor în care am făcut line-up-ul pentru Holzstock am trăit momente absolut magice în public: concertele Cardinal, Baby Elvis și The Nuggers din 2023, Lucy Krueger, Paul Plut, Balkan Taksim și Gunshee în 2024 și Tramhaus, Zimbru, Brainwasher și It It Anita în 2025 sunt cât se poate de sus în topul absolut al concertelor la care am fost vreodată. It It Anita e un pretendent serios pentru numărul 1. Alături de Nick Cave, The Cure, New Order (Glastonbury, 2005), Pink Floyd (Live 8, Hyde Park, 2005) și alte câteva concerte life-changing din sutele absolut superbe la care am fost de-a lungul anilor.
Ce ai învățat despre oameni observându-i la concerte, nu pe scenă, ci în public?
Hmm, asta e grea, mai ales pentru că la concerte sunt concentrate aproape exclusiv pe ce se întâmplă pe scenă și recunosc că sunt cât se poate de egoist și egocentrist ca spectator – aș vrea să percep nealterat muzica și energia care vine de la performeri. Chiar dacă pare aproape imposibil să faci abstracție de restul publicului, dar atunci când e nevoie (pentru că îl percep pe complet altă lungime de undă față de mine) fac tot posibilul în direcția asta.
Ce-i drept, e absolut superb să împarți niște experiențe cathartice cu oameni care simt și gândesc la fel, însă cred că felul în care încasăm muzica e cât se poate de subiectiv. Și e cât se poate de frumos că e așa – sute și mii de experiențe unice, particulare, speciale, care se armonizează uneori într-un cor tăcut și superb. Probabil singurul lucru pe care l-am aflat în cei peste 35 de ani de mers la concerte este că oameni complet diferiți (ba chiar în aparență opuși) pot rezona în același fel la aceeași muzică. Muzica live poate aduce în spațiul și timpul în care se întâmplă armonia absolută între cei prezenți. Și da, cu cât publicul e mai mare, cu atât treaba asta e mai spectaculoasă.
Există un moment dintr-un concert care te interesează mai mult decât muzica în sine? O privire, o reacție, o plecare, o liniște?
Dacă muzica mă prinde, sunt cât se poate de absorbit de ascultare. Evident că mișcarea scenică sau a publicului și tăcerile sau urletele dintre piese crează și ele un ritm și o atmosferă, însă pentru mine unul, muzica are întotdeauna supremație. Atunci când concertul nu mă prinde încep să observ publicul, însă nu mă ține prea mult nici asta, pentru că dacă nu ajung în starea necesară, mai bine plec și îi las pe alții să se simtă bine.
În literatură există ideea de atmosferă, acel ceva greu de explicat care susține tot textul. Crezi că și un festival are o atmosferă care se scrie înainte de primul acord?
Recunosc că eu unul sunt foarte subiectiv când vine de locul specific în care se întâmplă SLF anul acesta. Controlul este pentru mine epitoma venue-ului de muzică live. Doar când intru în sala mare (Berlin îi zicea pe vremuri), mintea și corpul meu intră în mood de concert – imersiunea este instantanee pentru mine doar când simt mirosul de Control (un mix de odorizant de încăpere, substanțe de curățat, cafea, mirosul clădirii și al ingredientelor pentru cocktailuri și așa mai departe). Sper din tot sufletul ca SLF să aibă o atmosferă cât se poate de particulară și, în același timp, optimă pentru concertele minunate pe care le vom avea anul acesta, și de sesiunile de ascultare de albume complete, pe disc, așa cum majoritatea dintre noi făceau aproape exclusiv, în vremuri demult apuse.
Care sunt lucrurile invizibile pe care un public nu le vede niciodată, dar fără de care identitatea unui festival nu ar exista?
Cred că orice produs creativ (cum până la urmă este și un concept de festival) este cât se poate de particular și specific afinităților, deciziilor și esteticii oamenilor din nucleul de organizare. Astfel că festivalul ăsta are un pic de Radu, care a făcut vizualul, de Anca, fără doar și poate, care a gestionat comunicarea împreună cu Ionela și Paula, de Codrin care a făcut bookingul, de Victor care e noul suflu al comunității Stray Lights, din Mihnea care a devenit indispensabil pentru tot ce facem și cu siguranță are mult din vibe-ul Controlului, care e locul sine qua non pentru muzica asta. Din discuțiile cu toți oamenii ăștia a reieșit și line-up-ul și programul și numele festivalului și identitatea lui vizuală și conceptuală.
Trăim într-o perioadă în care aproape orice experiență este documentată. Se mai poate întâmpla ceva care să existe doar pentru cei prezenți?
Experiența unui concert live, în fața scenei, este nedocumentabilă exhaustiv. Chiar dacă acel concert este înregistrat integral cu sute de camere 360, sau orice altă formă ultra-hi-tech de captare, nimic nu se compară cu a fi acolo, în fața scenei, în fața formației, alături de ceilalți spectatori. Pentru mine unul nimic nu se compară cu experiența muzicii live.
Există un loc – nu neapărat o sală de concert – care ți-a schimbat felul în care înțelegi muzica?
Cred că sunt o grămadă de locuri care mi-au dat enorm în direcția asta – de la micuțul bar punk Style din Craiova anilor ’90, unde am auzit prima oară Nick Cave, Pixies, Swans, Cranes și tone de alte muzici, la barurile din Londra, Dublin, Bristol, Paris și alte orașe muzicale. Dar niciunul nu se compară cu ce mi-a dat mie unul Controlul, în cei aproape 20 de ani de conviețuire – de la live-uri pe care nu concepeam să le văd vreodată într-un club (cu atât mai puțin unul din România): Swans, Tim Hecker, Black Midi, A Place to Bury Strangers, Squid, Shame, Meule, Lucy Kreuger și sute și sute de altele, la muzica ascultată nopți fără număr în vechea locație din Pasajul Victoriei și după-amiezile liniștite de pe noua terasă. Fără Control și ce au făcut în toți anii ăștia pentru muzica care îmi place mie, sunt convins că Stray Lights nu ar fi existat și probabil nici o mare parte din trupele care mi-au plăcut toți anii ăștia.
Ce înseamnă pentru tine ideea de gazdă? Organizatorul unui festival este, până la urmă, și gazda unei întâlniri, cel care creează contextul.
Da, e cu siguranță o obligație din punctul meu de vedere să creezi și implementezi consecvent un context în care oamenii care ar putea colabora într-o direcție creativă sau tehnică – din domeniul pe care încercăm să îl ridicăm, desigur – să se cunoască, să comunice și să petreacă un timp împreună. De asta anul ăsta am programat două Industry Talks pe durata festivalului, sâmbătă și duminică de la ora 14:00, cu Adrian Despot și încă un invitat surpriză, tot de asta am gândit și sesiunile de ascultat împreună muzică pe vinil. La anul sperăm să facem mult mai multe, iar planul meu este să căutăm și obținem fonduri pentru rezidențe creative, în care muzicieni de la noi și din restul Europei să colaboreze în spații echipate pentru nevoile specifice de producție muzicală. Sper să ne putem permite să avem, în afară de mai multe concerte, care sunt baza, masterclass-uri, workshop-uri și toate felurile de evenimente care să ajute muzicienii de la noi să se integreze într-un peisaj internațional.
Dacă Stray Lights ar fi o casă, ce fel de oameni ai spera să se simtă imediat acasă în ea?
Cu siguranță tineri, la început de drum, care încearcă să înțeleagă care e treaba cu muzica. Ce și cum se poate face, cât de departe pot să ajungi etc. Cred că e esențial să reușim să creăm o structură de suport pentru act-urile valoroase, la început de drum. Evident nu putem să oferim susținere pentru toate trupele la început de drum și un proces de selecție va exista întotdeauna, ca în orice domeniu creativ.
Cum îți dai seama că un spațiu cultural începe să aibă memorie?
Cred că orice spațiu cultural are o doză de memorie. Evident că în unele locuri memoria asta merge mult mai departe în timp. La noi, memoria asta e scurtă. Din păcate nu avem o tradiție reală de muzică relevantă și neanacronică. Înainte de ’90 sunt două repere absolute pentru mine: Phoenix la început și Timpuri noi (care au continuat să fie absolut superbi și după ’90, eram fan absolut până s-au despărțit de Artan). Nu înseamnă că nu există și zeci de alte trupe valoroase, însă pentru mine, astea sunt cele două trupe cu cea mai mare greutate istorică și fără îndoială cele mai influente. La fel cum în ultima perioadă a istoriei muzicii de la noi e Cardinal, datorită căreia avem acum un nou val de muzică alternativă la noi, eu unul sunt convins de asta. Știu că nu e ceva cu care nu multă lume e de acord, dar aceste trei trupe sunt pentru mine coloana vertebrală a istoriei muzicii alternative în România.
Există o carte care te-a influențat în felul în care privești muzica sau comunitățile culturale?
Nenumărate 🙂 Citesc tot timpul și când eram mai tânăr eram cât se poate de interesat de filosofie (am și studiat-o câțiva ani), astfel că mi-e greu să aleg una singură, pentru că sunt realmente zeci de ani de lecturi care îți formează principiile, dezideratele, structura morală și estetică. Dar uite, îmi aduc aminte acum de „Just Kids“ a lui Patti Smith, care mi-a dat o idee mai clară despre cât de mică, densă și efervescentă era de fapt lumea aia superbă din New York-ul anilor ’60–’70, unde interacționau pe câteva străzi și în câteva baruri toate numele de legendă ale muzicii din anii ăia (Bob Dylan, Lou Reed, Andy Warhol, Tom Verlaine, Alan Vega și mulți mulți alții) ale căror acorduri, poezii, idei și demențe reverberează cât se poate de clar în muzica alternativă din anii ăștia în care trăim. Apoi „Touching from a Distance“ a lui Deborah Curtis, despre Ian Curtis și Joy Division, care descriau muzica și perioada mea preferată din UK, dar care m-a și făcut cumva să încerc măcar să fiu mai atent la stările, depresiile și momentele grele ale oamenilor din jurul meu.
Ai încredere în nostalgie sau preferi să construiești lucruri care nu privesc înapoi?
Nostalgia e o parte esențială a muzicii și textelor pe care le fac. Apoi, ascult în paralel muzică din vremurile noastre (încerc să descopăr constant lucruri, direcții, muzici și genuri noi), dar mă întorc constant în trecut și chiar și acolo mai există loc de research. Nu cred că e nici util nici moral să ne uităm istoria. Însă susțin în totalitate trupele tinere care vor să schimbe tot. În România este nevoie de o revoluție muzicală, una care nu s-a întâmplat niciodată.
În ultimii ani s-a vorbit mult despre apartenență. Crezi că apartenența se poate programa, printr-un eveniment, sau apare doar atunci când oamenii uită că participă la unul?
Apartenența nu se poate programa cu un eveniment sau cu serii de evenimente. Un festival poate fi un moment important în viața unei comunități, însă nu are cum să fie singurul (și nici măcar cel mai important) pilon. Cred că e nevoie de un boiling point = un context + o masă critică de oameni, pentru a începe ceva cu adevărat relevant și poate durabil.
Care este întrebarea pe care încă nu ți-a pus-o nimeni despre Stray Lights și pe care ai fi vrut să o primești?
Sper că zici așa în general, nu neapărat într-un interviu, că aici habar nu am. :)) Dar așa de la oamenii din jur ar fi o întrebare pe care am mai auzit-o, dar mi-ar plăcea să o aud mult mai des: „Cum pot să ajut / Cu ce pot să particip?“ Nu e doar pentru că avem nevoie de toată susținerea celor care cred în demersul ăsta, ci pentru că e esențial să știm cine sunt, câți sunt și să ne construim o idee cui ne adresăm și dacă are sens toată treaba asta. După cum ziceam, pentru mine unul e cea mai bună perioadă pentru muzica din România și cred că se pot face lucruri mari dacă tragem cât mai mulți la demersul ăsta. Nu mi-e clar încă cine și cât e dispus să o facă. Eu dau cu capul în ziduri de mai bine de douăzeci de ani și sper că mai duc vreo cinșpe, dar la un moment va veni momentul în care sunt necesare fețe noi, idei noi, oameni noi, suflu nou. Poate chiar a venit deja.
Peste zece ani, dacă cineva ar găsi doar o fotografie și un afiș de la prima ediție Stray Lights, ce ai spera să poată înțelege despre timpul în care a apărut acest festival?
În primul rând sper să exclame: mamă ce mic era SLF! Incredibil! 🙂
Apoi sper să înțeleagă măcar vag eforturile și entuziasmul cu care se face această ediție de festival.
Against all odds.
Against the strongest current.
Against the warmest need for comfort.
Foto: din arhiva autorului
