Chiar dacă zăpezile s-au transformat în ploi și ninge dezorganizat în locuri în care nu ningea, „zăpezile de altădată” au intrat pentru totdeauna, pe filieră franceză (François Villon), în dicționarul expresiilor românești ca nostalgie după ceva pierdut, care a fost și nu mai e și nici nu va mai fi. Spre deosebire de zăpadă, pe care o mai vedem încă. Dar, nu se știe.
Într-un an cu premiere puține, Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova vine cu un final dinamic, deschis de premiera Zăpezile de altădată de Dumitru Solomon, regia Mircea Cornișteanu, scenografia Puiu Antemir. De-a lungul timpului, regizorul a pus în scenă piesa de câteva ori și, de fiecare dată, s-a dovedit un loz câștigător. Nu este de mirare, având în vedere adevărurile general-valabile spuse despre căsnicii și iubiri la ceas de noapte. Un cuplu care evoluează, crește și rămâne împreună, iar, ca să nu se plictisească, găsește subiecte de controversă, care nu rezolvă nimic și trec. Același totul trece dintotdeauna, nu există surprize pentru o idee atât de veche oricât de nouă ar fi perechea. Un El și o Ea în care spectatorul se regăsește pentru că este datoria dramaturgului să creeze personaje unice pe scenă, dar cu numeroase dedublări în sală.
Spectatorul, o cheie a reușitei unui spectacol, așteaptă, nu doar să înțeleagă, ci și să râdă. O comedie își atinge rapid scopul prim, de a binedispune, fiind uitate celelalte meniri proprii ei, să critice, să aducă în prim-plan, să educe. O comedie este un așa nu plăcut, râsul este și el o terapie. Spectatorul se regăsește ușor, iar autoanaliza, deși se produce instantaneu, este acceptată tot în funcție de fiecare. S-a simțit bucuria sinceră a sălii, s-au auzit comentariile șoptite și toată gama de râs, de la chicoteli la hohote, care probează reușita unei reprezentații.
Decorul înfățișează două spații, mai întâi un parc seara, cu cerul înstelat și o statuie pe un soclu imens. Statuia unui filosof, aflăm puțin mai târziu, al cărui nume este Dolphys, adică Dumitru Solomon însuși, dacă avem în vedere că prietenii îi spuneau Dolfi. Într-un fel de togă și cu nelipsiții lauri pe capul creț, cu barbă și un papirus în mână, ea te păcălește la început, te gândești că tocmai ai văzut o altă statuie în Coriolan-ul venit direct de la Kiev, nu-ți dai seama că e o statuie vivantă. Nicolae Vicol stă nemișcat, iar culoarea incertă a hainei sale dă impresia de încremenire, astfel încât, atunci când vorbește, nu doar tinerii sunt luați prin surprindere, ci și privitorul.
Întorcându-mă la decor, trebuie spus că Puiu Antemir a creat spații aerisite, fără obiecte de prisos, actorii fiind cei care îl umplu și îi dau viață. Al doilea tablou este unul de interior, suntem în dormitorul conjugal al celor doi îndrăgostiți din parc, peste 20 de ani și e… iar noapte. Elementul central este patul care tronează în mijlocul scenei cu o reproducere după Îmbrățișarea lui Schiele, deasupra lui. În formele sinuoase ale celor două nuduri încleștate, mai degrabă decât îmbrățișate, se regăsește și relația, eternă (putem forța) dintre un bărbat și o femeie, atracție și luptă, fără putință de elucidat proporțiile. În rest, pare o cameră de hotel, un dormitor comun ce nu subliniază cu nimic personalitățile cuplului care pot fi oricine. Există și o axă verticală a decorului prin apariția soacrei, Raluca Păun, undeva sus, deasupra perechii, un fel de paznic atent la greșelile ginerelui, un fel de protector al fiicei și de zeiță nemulțumită de mersul lumii, și ea o statuie cu capot, gata de atac și gata de remiză. Iar jos e vecinul, veșnic nemulțumit, veșnic deranjat, că așa e viața la bloc, nimeni nu poate să aibă o discuție sau să facă un pas fără a avea martori. Zidurile subțiri, podelele subțiri fac imposibilă intimitatea și conviețuirea. Cosmin Rădescu apare de fiecare dată dintr-o trapă, un cap ce nu pricepe nicio iotă dintr-o discuție inutilă la miezul nopții, când lumea vrea să doarmă și nu e lăsată. Pentru ca scenografia să fie pusă în practică, a fost nevoie de Sorin Gruia, regie tehnică, Doru Ispas, maestru de lumini împreună cu operatorii de lumini Marian Tudorache și Alina Mitrache. Sunetul a fost asigurat de Dan Feneșan.
Protagoniștii sunt, cum am amintit deja, El și Ea, ca în cei trei muschetari, în tinerețe și după 20 de ani. Schimbările fizice, care vin cu vârsta, sunt rezolvate prin cele două perechi de actori, Costinela Ungureanu și Cătălin Mihai Miculeasa & Cerasela Iosifescu și Adrian Andone. Costinela Ungureanu, proaspăta laureată a premiilor UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal, e o tânără care se vrea prudentă în abordarea sentimentului de dragoste pentru că și-a dat seama că dragostea dispare și ea nu vrea asta. Costinela aleargă cu pasiune (nu doar o reminiscență din Femeia mării care i-a adus premiul, ci indicația clară a autorului), dar însoțită, de data asta. Cătălin Mihai Miculeasa este și el prins în joc, un tânăr îndrăgostit de o tânără pe care vrea, firesc, să o sărute, dar trebuie să depășească niște condiții ale girării iubirii. Și cu ce să girezi dacă nu cu jurăminte sub stele, uitând sau neluând în seamă statuia? Schimbul de replici este savuros, cei doi de o naivitate cuceritoare. Ea se teme că sentimentele se vor dilua și așa se va și întâmpla. El nu se teme decât de reacțiile ei. Ea proiectează totul în viitor, el vrea să trăiască prezentul. Și se sărută sau el o sărută, pentru că, așa cum observa Cerasela Iosifescu după spectacol, textul este cam misogin, dar voalat, se poate afirma, pentru că face parte dintr-un anumit farmec feminin un tip de nesiguranță, de neatenție, de imprecizie a numelor, datelor și altor nimicuri exacte. Și tocmai atunci când sunt fericiți, statuia nu mai suportă și, nici mai mult, nici mai puțin, intervine. Nicolae Vicol, cu aplombul unei sculpturi, mărturisește peste secole concluzia filosofului că nu există fericire, că iubirea este un moft, imposibil însă de acceptat de tânărul cuplu. Se aruncase deja în viață.
Și îl regăsim peste 20 de ani, El, Adrian Andone, încercând să doarmă, Ea, Cerasela Iosifescu, vrând neapărat să discute și să reaprindă pasiunea intrată în hibernare. Simplu de presupus, se încinge o dezbatere despre sensuri și importanțe, despre ce ar trebui făcut, despre nemulțumiri și despre ce nu ar mai trebui făcut. Adrian Andone, cu gesturi calme, adormite, nu poate fi convins de o Cerasela Iosifescu dezamăgită și tot mai nervoasă să devină din nou tânărul care alerga prin parc. Acest lucru se va întâmpla, totuși, în final, când, exasperat, el capătă aripi și începe să sară în jurul ei, într-un asalt la care nu se aștepta și care o determină să-și dea seama că timpul a trecut și schimbarea nu înseamnă decât trecerea într-o altă etapă cu alte priorități și cu alte comportamente. Dar asta după o discuție în care îi descoperim pe amândoi cu profilul din tinerețe, el, înțelegător, ea, temătoare, făcând aceleași greșeli de exprimare. Apar și Raluca Păun, mama ei, luând locul statuii, mereu sus, dominând scena pe fundalul orașului, dar și Statuia, mergând simplu prin apartament, un spectru viu care le reproșează faptul că nu l-au ascultat și au crezut iubirea. Niște nebuni! Dar cine nu riscă și nu acceptă măcar un strop de nebunie nu poate câștiga. Cearta este condimentată cu momentul geloziei, fiecare reușind să-l păcălească puțin pe celălalt și să cadă în plasă, dar și cu al posibilei despărțiri, când Ea se hotărăște să plece în toiul nopții, iar El nu numai că nu se opune, dar o și ajută. Umorul este unul delicat, gesturile nu sunt îngroșate, nu se folosesc cuvinte tari și râsul apare zguduitor. Costumele sunt obișnuite, o pijama, fustă și bluză, nimic ieșit din comun. Muzica unește „Țărăncuța” lui Dan Spătaru cu acordurile din „Bésame Mucho”, fără nicio legătură între ele, în afara sentimentului exprimat în două moduri total diferite, un fel de paradox melodic.
Zăpezile de altădată, marchează, așa cum a spus regizorul Mircea Cornișteanu, societar de onoare al Teatrului Național „Marin Sorescu”, chemat la rampă pentru aplauze binemeritate, 20 de ani de la dispariția dramaturgului Dumitru Solomon, care rămâne o voce ce nu poate fi ignorată. Abordând tema iubirii în cuplu, nici dramaturgul, nici regizorul, nici actorii nu rezolvă problema, însă spectatorul vine cu plăcere la teatru și, poate, găsește niște răspunsuri care să-i rezolve propriile probleme.
Imagine reprezentativă: Teatrul Național „Marin Sorescu”