Ce se mai poate citi astăzi, într-un moment de suprasaturare vizuală și senzațională, de permanentă și amplificată nevoie de fericire, insolit, inovație extremă? Soarta cărților transmoderniste, mai dependente ca oricând de un public dificil de sedus, se hotărăște undeva la intersecția dintre hiper-nevoia de satisfacție a receptorilor și talentul autorului, valoarea culturală a creației, respectiv educația estetică a cititorilor.
Romanele grafice reprezintă un punct de atracție în câmpul artistic contemporan, unele dintre ele reușind să reunească frumusețea stilistică a literaturii, strălucirea albumelor de pictură și dinamismul cinematografiei, constituind în felul acesta un avatar (accesibil, dar nu neapărat facil) al cărții totale. Farmecul romanului grafic rezultă, în general, din caracterul său multimodal, dintr-o structură economică (se poate spune chiar ergonomică) a textului, favorizând un confort al lecturii: timp de parcurgere redus, efect de sens dublat. Strategia de a îmbina codul verbal (minimalizat, esențializat) și codul pictural (predominant, memorabil, seducător) facilitează receptarea și atrage publicul de toate vârstele. De asemenea, imaginile activează un principiu al imersiunii, creând cititorului iluzia mai pregnantă că intră în ficțiune, că locuiește în lumea vizualizată. Manualul lui Scott McCloud (Să înțelegem benzile desenate) demontează, de altfel, cu măiestrie prejudecata legată de inferioritatea culturală a romanelor grafice, dezvăluind legătura cu celelalte arte, precum și tehnicile de expresivitate vizuală sofisticate folosite de graficieni.
Dintre romanele grafice savuroase fac parte Carton (Doug TenNapel), Colegul cel nou (Jerry Craft), Îndrăgostită de cărți (Debbie Tung), Aici ( Richard McGuire) sau, la noi, Istoria alternativă a literaturii române în benzi desenate (Grăjdeanu Mihai Ionuț, Răzvan Bica, Luca Dinulescu, Dragoș Schenkel) și biografia lui Ștefan Augustin-Doinaș, SAD (o biografie grafică) de Lia Faur și Vali Ivan. Deși romanul grafic se citește unitar, urmărind congruența text-imagine, totuși se poate observa că fiecare carte stabilește un raport distinct între calitățile discursului vizual și calitățile discursului verbal. Dacă în micro-romanul Îndrăgostită de cărți primează frumusețea mesajului centrat pe pasiunea lecturii, vizualul schematizat subordonându-se ideii, în Aici, primordial este discursul vizual complex, axat pe varierea evenimentelor petrecute în același perimetru spațial, din preistorie până într-un viitor extrem de îndepărtat, mai întâi hipertehnologizat și apoi postapocaliptic. Biografia grafică dedicată lui Doinaș echilibrează valoric cele două discursuri, proiectând cartea înspre zona literaturii, în măsura în care este inserat citatul cultural: creații, afirmații, scrisori ale poetului și eseistului Ștefan Augustin-Doinaș.
La rândul său, Epoca mea de aur de Daniel Horia este un splendid roman grafic în două volume (2021, 2025) despre sufletul de copil, capabil să convertească experiențele cotidiene în sursă de bucurie și miracol. Autorul construiește această aură strălucitor-policromă a vârstei atât la nivel verbal, cât și la nivel imagistic, echilibrând valoric cele două componente. Starea de grație, de miere și minunare, este evidențiată de afirmațiile cu valoare axiomatică ale personajului narator: Timpul curgea lent și dulce precum mierea, Copilăria e vremea minunilor. Copilul se hrănește cu dulceața și miracolele vieții – iubirea mamei, grija bunicilor, frumusețea călătoriilor, feeria peisajelor, farmecul jocurilor, toate fiind atribute ale unei veritabile epoci de aur, interval primordial, paradiziac din evoluția protagonistului. Splendoarea vârstei privilegiate este transmisă vizual prin cromatica luxuriantă, prin cadre largi sau tehnici de close-up centrate pe decoruri pitorești: peisajul montan, Cișmigiul, peisajul marin, ruinele de la Histria, grădina bunicului Aon, un detaliu arhitectural al unei clădiri de epocă, gestul bunicului Aon de a îngriji trandafirii. Și totuși, paradisul copilăriei își are fisurile, seismele (uneori, la propriu), traumele lui: lipsa alimentelor și a căldurii în comunism, un monstru imaginar, peritonita, drumul către sala de operații, defectele tatălui, certurile părinților, o bătaie primită de la mama, răutatea educatoarei sau a colegilor de la grădiniță, coșmarurile și angoasele provocate de conflictul părinților: mi-am dat seama că toți copiii pot fi răi. / Chiar și eu, aveam să aflu că trăiam într-o cușcă /…o cușcă numită România, Anumite răni nu se închid niciodată, Nu puteam desluși cuvintele / …dar veninul și ura din ele erau imposibil de ratat.
Măiestria grafică impresionează și în redarea vizuală a ceea ce s-ar putea numi tenebrele copilăriei: cromatică întunecată/sângerie, contururile neregulate, corespondențele afectiv-spațiale. Criza de comunicare dintre părinți are efecte negative puternice asupra copilului, dar stările sufletești ale lui Dani nu sunt surprinse exclusiv prin mimică, ci sunt preluate de arhitectura exterioară: blocul desenat schematic, discontinuu, în tonuri de negru și roșu (ca o consecință a bătăii primite de Dani de la mama tensionată din pricina certurilor cu tatăl), blocul privit de jos, semănând cu o imensă închisoare-tunel desfășurată pe verticală, la capătul căreia, ca o slabă speranță, se prefigurează cerul, puternică sugestie a dezamăgirii că mama a decis să rămână alături de soțul abuziv, alungând speranța eliberării.
Ceea ce individualizează romanul grafic al lui Daniel Horia este o doză de poezie vizuală, de mirific și sublim pictural, la care se adaugă o artă a construcției narative, marcată de suspans, răsturnări de perspectivă, povestire în ramă, ample flashbackuri (utilizate în inserția a două povești din trecut: cea a mamei lui Dani în primul volum și cea a bunicilor paterni, Tao și Oga, în volumul al doilea) sau analepse succinte precum menționarea prizonieratului bunicului Aon într-un lagăr din Siberia. Arta portretistică vine în completarea narațiunii. Portretului grafic este completat prin portretul moral schițat din cuvinte. Memorabile sunt descrierile făcute bunicului patern, Tao și bunicii materne, Catrinel: Tao era o persoană rece; calculat, taciturn și ursuz, în timp ce Catrinel era mult mai interesată de forma norilor sau culoarea luminii decât de orice problemă lumească.
Epoca mea de aur se înscrie în seria istoriilor personale, axându-se pe rememorarea primei copilării a lui Dani, de la cea dintâi amintire (soarele… de jucărie) până la vârsta școlară. Epoca de aur reprezintă nu doar o metaforă pentru perioada paradiziacă a existenței umane, ci constituie o preluare a unui clișeu politizat, din limbajul de lemn al partidului, prin care se legitimau falsele beneficii ale traiului în comunism. Epoca mea de aur mai înseamnă, pe lângă vârsta mea fericită, și modul în care am trăit / am perceput eu comunismul. Cartea devine astfel o autoficțiune grafică, un discurs artistic centrat pe experiențele personale, un fel de memorii vizuale menite să aducă un elogiu mamei și bunicilor, să vindece niște răni ale copilăriei, dar mai ales să recupereze nostalgic starea de fericire nevinovată, aproape atemporală, a copilului de odinioară.
Este greu de stabilit o categorie de public căreia să i se adreseze în mod strict cartea – în principiu, imaginea de prim-plan a unui copil vizează cititori aflați la vârsta copilăriei, care să parcurgă cartea singuri sau ajutați de lectura părinților/bunicilor. O bună parte din subtilitățile romanului grafic se pierd însă pentru generația foarte tânără, în special referințele la realitățile lumii comuniste. Dincolo de frumusețea indusă de naivitățile și revelațiile unui copil, romanul este unul de regăsire a atmosferei anilor 80 ai secolului trecut – cărțile copilăriei de atunci, jucăriile (imaginea șarpelui verde, de plastic cunoscut celor ce au trăit acei ani), lipiciul la borcan de plastic, designul mobilierului din sufrageriile vremii, timbrele, telefonul cu disc (și cuplajul telefonic, inimaginabil probabil astăzi), uniforma de șoim al patriei, revista Misha, toate acestea sunt recognoscibile pentru o parte din publicul contemporan (părinți și bunici) și doar pentru aceștia devine evidentă valoarea afectivă și iconică a obiectelor evocate. De asemenea, povestea inocenței copilului este întreruptă de poveștile mai dure ale părinților sau bunicilor: trădarea tatălui, severitatea bunicului Traian/Tao față de soția lui, refugiul temporar al bunicii în băutură, boala mamei care ar fi obligat-o să nu rămână însărcinată.
Și totuși, armonia și lumina, sau chiar căldura, predomină în romanul grafic al lui Daniel Horia. Sentimentul diafanului se răsfrânge din imaginile construite prin lentila inocenței: o plimbare prin zăpadă cu bunicul, contemplarea coroanei unui copac alături de bunica sau a cerului nocturn alături de mama, vizitarea lacului cu nuferi de la Olănești împreună cu bunicii. La toate acestea se adaugă evenimentele dinamice, de la obrăzniciile făcute la Olănești sau episodul cu monstruoasa librăreasă pusă la punct exemplar de bunicul Tao, până la savurosul episod dublu despre străduințele celor două bunici, în momente diferite, de a-l determina să mănânce, fiecare spunându-i câte o poveste captivantă, din cărți sau din viața proprie, ambele constatând la final că eforturile lor au fost zadarnice: Dani nu a mâncat nimic.
Demersul lui Daniel Horia ar putea fi sintetizat, simbolic, prin două elemente din carte: o imagine de la pagina 10, din primul volum, înfățișând un vortex cromatic pentru a sugera multitudinea amintirilor și o constatare notată în volumul al doilea, pe marginea vizitei de la Histria: Astăzi știu că ce simțisem acolo era timpul. Ceea ce face autorul în romanul său grafic este să descâlcească amestecul inform al culorilor memoriei, să îl organizeze în figuri omenești, în peisaje și obiecte pentru a simți încă o dată timpul, în trecerile și opririle lui subiective.
De ce merită citită Epoca mea de aur?
Pentru că vor exista mereu copii mofturoși la mâncare sau speriați să nu rămână fără părinți, iar dragostea bunicilor va fi întotdeauna una dintre cele mai persistente experiențe modelatoare.
Pentru că trecutul nu trebuie uitat / blamat, ci trebuie înțeles.
Pentru că romanul dezvăluie cum se construiește, la început involuntar, inconștient, un artist.
Și pentru că sufletul de copil rămâne veșnic deschis către poveste și frumos, iar acest suflet se păstrează în adâncimile adultului.
P.S. Pentru cei care s-au îndrăgostit de carte, e de menționat că autorul a mărturisit într-un interviu acordat la Gaudeamus 2025 că va urma și partea a treia, proiectul fiind gândit de la bun început ca o trilogie; e promisiunea unei reîntâlniri cu splendoarea romanului grafic de calitate.
