Premiera bucureșteană a musicalului The Full Monty se anunța a fi un eveniment de neratat, ca fenomen cultural original stârnit de filmul britanic din 1997 și devenit un fabulos succes pe Broadway, care a cucerit ulterior marile scene ale lumii. Sau ca pretext de distracție cu fetele, la vizionare de bărbați dezbrăcați. Una din două.
18 noiembrie, ora 19:30, ne-am prezentat în trei. Sala Palatului am găsit-o aproape plină, disproporția sexelor în rândul publicului fiind mult mai mică decât mă așteptam, având în vedere că urma un musical, bașca striptease masculin. Și a început (cu obișnuita întârziere marca București) producția companiei WonderTheatre, promițătoare și prin omniprezența reputatului Răzvan Mazilu – regia, coregrafia și costumele îi aparțin –, care mă cucerise deja cu musicalul Familia Addams de la Teatrul Excelsior. Povestea este arhicunoscută: concediați de la fabrică pe neașteptate și convinși de potența financiară a profesioniștilor în domeniu, câțiva bărbați dintr-un orășel uitat de lume se hotărăsc să devină stripperi pentru o seară. O seară frumoasă, The Full Monty s-a dovedit a fi un eveniment plin de culoare și de voie bună, un proiect ambițios, cu artiști tineri, talentați și energici. Un show despre prietenie și curaj, despre urmărirea visurilor, eliberarea de inhibiții și contrazicerea stereotipurilor.
Ce mi-a plăcut. Dintre personaje, grăsunul Dave, de altfel și preferatul sălii, interpretat cu burtică și duioșie de Mihai Mitrea. Dintre actori, puștiul Matei Hotăranu, fostul Pugsley Addams, care, la cei 14 ani ai săi, a cam furat inimile. Apoi povestea în sine, adaptarea cântecelor, decorurile create pe mai multe niveluri de către Dragoș Buhagiar și folosite ingenios, ce au făcut actorii prin sală (surpriză!), decența păstrată în pofida tematicii. S-a văzut că este un spectacol muncit, cu coregrafii demne de Broadway și cu o desfășurare de forțe demnă de un spațiu mai primitor și mai modern decât cel în care s-a jucat. Nu pot să nu las o mențiune specială pentru protagonistul Lucian Ionescu, altfel m-ar mânca de vie prietena Silvia. Conform unei meme simpatice, diferența dintre operă și musical este că la operă avem cântăreți care se străduiesc să fie actori, iar la musical avem actori care se străduiesc să cânte. Cu Lucian Ionescu nu e cazul, cântatul, ca de altfel și personajul Jerry, i se potrivește perfect.
Ce mi-a plăcut mai puțin. În primul rând, sunetul, inevitabil imperfect la Sala Palatului, influențat probabil și de situarea lojei noastre la cucurigu, însă mai ales la cântecele fetelor mi-a fost greu să înțeleg ce spuneau. Apoi durata (deși nu m-am plictisit, trei ore e cam mult), lavalierele în combinația cu lenjeria sexy, fumatul constant pe scenă (m-am gândit numai la sănătatea Magdei Catone, altfel admirabilă) și imaginea femeii. După ce că personajele feminine sunt superficiale, menite să îi pună în valoare pe bărbați, interpretele mai sunt și prea împopoțonate, cu peruci supradimensionate și suprapopulate, arată ca niște prostituate sau păpuși, obiecte, creaturi din altă lume, în orice caz nu femei cu care să te identifici. Dar poate asta a vrut să spună autorul. În schimb, personajele masculine sunt foarte iubibile, ideale din punctul de vedere al sentimentelor față de soțiile lor. Sunt oameni ca noi, simpli și cu complexe, în care bărbații se regăsesc și pe care femeile ajung să îi prefere „cipăndelilor”.
În ansamblu, spectacolul este unul suculent, tratează probleme actuale precum șomajul sau viața după divorț, dar și teme complexe ca prejudecățile societății, vulnerabilitatea, asumarea de sine, condiția bărbatului. Totuși, să nu vă așteptați la profunzimi ieșite din comun, ci mai degrabă la atmosferă, bună dispoziție, dinamism. Destul de facil, dar agreabil, umorul a pus stăpânire pe spectatorii premierei, care s-au distrat, s-au entuziasmat și i-au încurajat corespunzător pe artiști. La fel și eu și prietenele mele, ne-am simțit bine, ne-am înduioșat, am râs, am comentat complice, am suspinat în cor, ne-am înviorat după o zi de muncă și am plecat mai optimiste. Dacă vă doriți același lucru, recomand musicalul The Full Monty.
