Ca specie, oamenii au fost întotdeauna vulnerabili la șocul unei lezări fizice sau psihice neașteptate. Dar felul în care e înțeleasă această leziune – nu ca un capriciu al sorții ce trebuie îndurat, ci ca un obiect al intervenției juridice și medicale – a apărut doar odată cu modernitatea industrială.
Conform consensului științific, ideile noastre contemporane despre traumă datează din secolul 19. Ele provin din limbajul juridic și medical folosit în cazul accidentelor feroviare, despre care se spunea că produc o afecțiune nervoasă numită railway-spine. Aceste accidente, la rândul lor, au provocat un întreg conflict juridic între cei care mergeau în călătorii de afaceri – membri ai clasei capitaliste mercantile sau ai clasei de mijloc superioare din Regatul Unit – și companiile feroviare, întrucât primii deveniseră expuși la ceea ce profesorul de literatură Roger Luckhurst numește „acea violența tehnologică care fusese anterior limitată la fabrici“.
De menționat e că accidentele de muncă suferite pe linia de producție – mai bine spus, daunele industriale (în proporții abuzive) la care e supusă clasa muncitoare – sunt foarte rar discutate în studiile academice despre traumă, fie literar, fie istoric vorbind, și în mare măsură ignorate de cercetările asupra accidentelor feroviare. „Deoarece expansiunea fulminantă a căilor ferate din anii 1840 a fost condusă de întreprinderi private“, scrie Luckhurst, „problema medicală a lezării nu putea fi distinsă de problema juridică a răspunderii“. Când, în 1862, un anume domn Shepherd a primit despăgubiri de la o instanță fiindcă n-a mai putut să-și desfășoare afacerile după ce a fost implicat într-un accident feroviar, noțiunea medico-juridică de railway-spine a fost citată ca o formă specifică de afectare a întregului sistem nervos. În absența rănilor fizice, railway-spine și-a afectat victimele cu tulburări nervoase care nu mai fuseseră întâlnite până atunci.
Trauma, așa cum o înțelegem azi, e inseparabilă de apariția capitalismului industrial-financiar. Încă de pe vremea căii ferate, trauma a fost benefică pentru afaceri: tehnologiile moderne produc afecțiuni moderne care nu mai pot fi tratate de preoți și șamani, ci doar de experți juridici, medicali sau psihologi. Pe de altă parte, istoria traumei ca o categorie juridico-financiară decisivă pentru dezvoltarea structurii de clasă a capitalismului industrial-financiar este în general ignorată de experții în traume, care variază de la psihologi la self-help gurus.
Azi, ceea ce aș numi „cultura traumei“ – adică modul în care trauma psihologică e prezentată și privilegiată în discursul public – promovează o ideologie a suferinței individuale remarcabil de bine adaptată amneziei la care ne-a dus spectacolul continuu al capitalismului târziu. Sub egida ei, baza politică și istorică pe care se poate construi o critică a capitalismului s-a deteriorat categoric. De la sfârșitul Războiului Rece, sub masca politicii progresiste, această cultură a trudit infatigabil pentru a depolitiza sfera publică.
O mare parte din responsabilitate cade pe umerii clasei manageriale profesioniste (CMP), care a ajutat la promovarea acestei culturi, precum și a fanteziei conform căreia anxietatea financiară și stresul financiar sunt stări temporare care pot fi depășite prin muncă, competiție și educație. Apărut la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 ca un intermediar între burghezie, care putea trăi din fonduri fiduciare și dobânzi, și muncitorime, care producea profiturile de care se bucurau exploatatorii săi, CMP-ul a fost inițial format din lucrători calificați, white-collar, a căror expertiză fusese perfecționată în cadrul instituțiilor de învățământ superior. În Statele Unite, extinderea și ascensiunea CMP-ului a avut loc în două valuri. Primul, în Era Progresistă, a produs sociologi, ingineri, economiști și politicieni care au putut îndeplini rolurile create de New Deal. Al doilea a avut loc în timpul Războiului Rece, odată cu expansiunea rapidă a complexului industrial militar.
Prin prisma CMP-ului cultura traumei percepe suferința la nivel individual ca pe un loc privilegiat al luptei politice, moștenindu-și mandatul de la clișeul anilor ’60: ce e personal e și politic. În acest fel, standardizează și comercializează suferința individuală, prin ceea ce sociologul Eva Illouz definește ca fiind o „narațiune a traumei“ riguros scenarizată – un protagonist inocent, fracturat și distrus, apoi răscumpărat și refăcut ca supraviețuitor – ce conferă poveștilor individuale semnificații imediat recognoscibile.
Scopul psihoterapiei ar trebui să fie rezolvarea unei fixații inconștiente asupra materialului traumatic, iar acest lucru se poate întâmpla doar la nivel individual. Psihanaliza, așa cum am înțeles-o și am trăit-o eu, ajută individul suferind să renunțe la atașamentul său față de un trecut traumatizant. Această terapie nu este politică, este personală.
Prin confuzia dintre personal și politic, cultura traumei ne împiedică în mod activ să vedem condițiile materiale ale muncii salariate ca fiind locul cel mai potrivit al luptei politice. Încă de la începuturile capitalismului industrial, clasa muncitoare s-a confruntat în fiecare zi cu capitalistul, care încearcă să supravegheze, să exploateze și să extragă de la lucrătorii săi fiecare bucățică din forța de muncă a acestora. Cu cât este mai mare suferința clasei muncitoare, cu atât sunt mai mari profiturile pentru capitaliști. Concentrându-se pe toate formele de traumă, cu excepția exploatării, cultura traumei a contribuit la mascarea violenței economice care stă la baza politicilor macroeconomice neoliberale.
Cultura traumei joacă un rol important în a situa subiecții dislocați ai capitalismului târziu pe un itinerar al mobilității sociale – cei care, ca și mine, au fost smulși din familii în care părinții nu mai erau figuri de autoritate morală, tânjesc după o formă diferită de ancorare etică. Însă, chiar dacă e posibil ca limbajul terapeutic al suferinței să ne fi ajutat în a găsi modalități de articulare a abuzului, cerința de autenticitate emoțională ne-a aruncat în brațele pieței. Desigur, cultura traumei ne oferă instrumentele psihologice pentru a ne elibera de dominația brută a culturii feudale, patriarhale. Dar în același timp, ne pregătește pentru disciplina blândă a bunului de consum.
În 2020, Routledge – care pretinde a fi cea mai importantă editură de științe umaniste și sociale din lume și care editează în mod regulat antologii emblematice pentru domeniul lor – a publicat un volum de aproape 500 de pagini intitulat The Routledge Companion to Literature and Trauma. Câteva căutări rapide prin pdf arată că în această antologie se discută puțin despre dificultățile economice, iar „criza economică“ nu este menționată nici măcar o dată.
Editorii antologiei, Colin Davis și Hanna Meretoja, definesc trauma ca fiind „o leziune psihologică, o daună de durată cauzată indivizilor sau comunității de evenimente tragice sau de suferințe grave“. „Evenimentele tragice“ par a fi în afara controlului uman – observați vocea pasivă în formularea editorială. Punând accentul pe leziunea „psihologică“, spre deosebire de cea de tip fizic, editorii promovează o noțiune destul de white-collar a prejudiciului.
De la Sigmund Freud, pionierii în studiul traumelor au derivat o idee foarte specifică despre rănile psihice și natura lor impalpabilă, textuală și lingvistică. Atunci când a tratat soldații care se întorceau din Primul Război Mondial, Freud a descoperit că daunele psihice puteau fi la fel de profunde și de îndelungate ca și leziunile fizice.
În timp ce unii dintre veteranii pe care i-a tratat au ieșit nevătămați din experiențele dure ale războiului, aceștia au prezentat ulterior simptome psihologice severe, al căror sens și impact au fost îngropate în inconștient și recuperate prin intermediul terapiei verbale.
Davis și Meretoja susțin că trauma este un concept esențial pentru înțelegerea literaturii și a experienței umane în modernitate. Dar modernitatea lor rareori ia în considerare industria și economia. Accentul pus pe genocid și acte oribile de violență este implacabil și face aproape imposibil ca cineva să critice compoziția unui astfel de text fără să pară malefic. Activitățile promovate de antologie sunt descrise în termeni spirituali și transcendentali: a teoretiza, a fi martor, a aduce aminte și a reflecta formează cadrul în care ar avea loc o etică a lecturii atrocităților care se camuflează în binele politic suprem.
Noua Stângă, anti-război și feministă, a propus ca suferința privată să fie transformată în acțiune publică. Mantra conform căreia „ce este personal e și politic“ a fost creată în fermentul protestelor anti-război și al agitației politice feministe. O clasă de experți liberali a reîncadrat suferința ca traumă în două moduri, împărțite în funcție de gen: trauma de război și violența sexuală.
Susținerea psihologului anti-război Robert Jay Lifton pentru veteranii din Vietnam a dus la introducerea sindromului de stres posttraumatic (PTSD) în cea de-a treia ediție a Manualului de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale (DSM-III) din 1980. Tulburările din DSM sunt recunoscute deopotrivă de companiile de asigurări și de psihiatri. În analiza grupurilor de discuții organizate la biroul din New York al asociației Vietnam Veterans Against the War, Lifton a susținut că descoperirea colectivă a propriei vinovății și a suferinței individuale ar conduce nu numai la vindecare traumei, dar și la o mobilizare împotriva războiului.
În timp ce Lifton și-a concentrat atenția în special asupra veteranilor de sex masculin ai Războiului din Vietnam, cartea psihiatrului Judith Herman, Trauma and Recovery, a devenit manualul feminist pentru trauma sexuală de cealaltă parte a acestei diferențieri de gen în tratarea traumei. Herman nu numai că a dat un nou sens experiențelor femeilor care fuseseră agresate sexual și maltratate atât de psihologi, cât și de sistemul juridic, dar a ținut să politizeze această violență și procesele de vindecare ca probleme de gen și de dominație.
Încă de la începutul anilor ’70, progresiștii au promovat o formă timpurie a scenariului traumei: mediatizarea limbajului traumei ar conduce la expresie și acțiune politică, transformând însăși ideea de sferă publică, fără a transforma capitalismul. Toate religiile lumii oferă ajutor și alinare celor care suferă; suferința ne unește cu comunitatea și cu suferința divinității înseși, cel puțin în creștinism. Odată cu declinul credinței religioase, psihologii și experții sunt cei care vor dezvălui de acum înainte publicului semnificația traumei și modalitățile de depășire a acesteia.
Din păcate, a fost, de asemenea, un moment în care scăderea ratei de profit a capitalismului a dus la victoria politicilor economice punitive la adresa claselor sărace și muncitoare din lumea anglofonă, politici care în același timp i-au recompensat pe cei din vârf. Neoliberalii precum Milton Friedman, care fuseseră marginalizați de keynesiștii postbelici, au fost purtătorii de cuvânt ai unei forme de stimulare economică bazate pe inversarea distribuției bogăției către clasele muncitoare după cel de Al Doilea Război Mondial. Capitaliștii care urmăreau scăderea ratelor profitului au înțeles că oamenii din clasa muncitoare trebuiau să fie pedepsiți financiar pentru nemulțumirea organizată a muncii, în timp ce elitele acreditate puteau fi recompensate copios pentru remodelarea unei ordini mondiale bazate pe ideologia pieței libere.
Economiștii neoliberali au descris înghețarea salariilor clasei muncitoare și a beneficiilor sociale drept un tonic necesar pentru a stimula economiile naționale și globale stagnante. Impozitele pe profit și pe avere au fost reduse pentru cei bogați, în timp ce reducerea costurilor forței de muncă prin externalizarea pozițiilor din industria prelucrătoare a permis capitaliștilor să economisească suficienți bani din salariile clasei muncitoare pentru a înzestra elitele white-collar cu o parte mai mare din plusvaloare.
Cei care aparțin CMP-ului sunt cei mai bine plătiți dintre salariați: ei au diplome universitare și acreditări profesionale și îi gestionează pe alții pentru patroni. La începutul secolului 20, profesioniștii white-collar reprezentau o fracțiune infimă, dar în creștere, a forței de muncă americane. Conform analizei economistului politic Harry Braverman, în 1870, funcționarii – precursorii lucrătorilor white-collar – reprezentau mai puțin din forța de muncă decât muncitorii salariați și puțin mai mult decât servitorii familiali.
Analizând puterea crescândă a CMP-ului în 1977, autorii John și Barbara Ehrenreich s-au concentrat asupra modului în care aceasta domina profesiile liberale, de la mediul academic la mass-media și la organizațiile politice progresiste. În cartea mea, Virtue Hoarders: The Case Against the Professional Managerial Class, am subliniat disprețul pe care această clasă îl are pentru clasa muncitoare. Politicile economice puse în aplicare de președintele CMP Bill Clinton au demonstrat că acest dispreț nu a fost pur cultural: comerțul liber și globalizarea au fost supravegheate de experți și manageri economici din administrația sa și au condus la devastarea economică a industriei și agriculturii americane în favoarea profiturilor corporatiste. CMP a fost servitorul capitalismului, la fel cum funcționarul de familie a fost servitorul firmei de familie în 1870.
În schimbul cotei sale de profit extrase din muncă, CMP-ul a întreprins marea sa operă: anume, de a da drumul la o reproducere ideologică interminabilă care marginalizează problemele economice în favoarea războaielor culturale. Pe platformele corporatiste, producția de conținut a CMP-ului și-a consolidat influența asupra conceptelor depolitizate de traumă, suferință și vindecare, pentru a-și consolida victoria asupra liberalismului clasic și îmbrățișarea politicii antidemocratice. CMP-ul liberal a reîncadrat cu succes sfera publică a mass-mediei americane ca una în care identitatea „supraviețuitorului“ a devenit un subiect politic privilegiat, mai important decât noțiunea de „muncitor“ – la urma urmei, considerată de modă veche. În acest fel, scenariul traumei pune deoparte în mod convenabil exploatarea și diviziunea muncii.
Această dinamică poate fi observată în modul în care domeniul studiilor despre traumă a apărut în mediul academic în anii ’90, formulat într-un mod care atacă istoria și înțelegerea istorică și care contribuie la mascarea funcționării capitalismului. Cred că acest domeniu își are originile în trauma celor două gânditoare principale ale sale, Shoshana Felman și Cathy Caruth, ambele studente devotate ale profesorului de literatură de la Yale, Paul de Man. După moartea lui de Man în 1983, cercetătorul Ortwin de Graef a descoperit că de Man a scris articole pline de propagandă antisemită pentru un ziar care fusese cooptat de naziști în Belgia ocupată.
Cu toate acestea, foștii săi studenți erau pregătiți să promoveze o nouă abordare a istoriei și a suferinței, care ar fi exonerat teoria literară și deconstrucția în urma acestor dezvăluiri: anume, voiau s-o transforme în studii despre traumă. Caruth s-a concentrat pe Holocaust ca pe un eveniment care a creat o ruptură în țesătura experienței umane în sine. De la de Man, au adoptat termenul „aporie“ – un impas logic sau lingvistic care indică dificultate sau ruptură – ca fiind esențial pentru a înțelege logica temporală obscură a daunelor psihice. De la Jacques Derrida, Caruth și Felman au adoptat importanța etică a lecturilor textuale atente și respectul heideggerian pentru necunoașterea, inaccesibilitatea sau intratabilitatea „Celuilalt“.
Articolul lui Caruth, „Unclaimed Experience: Trauma, Narrative and History“, un urtext (n. trad. – un text fundamental în domeniul studiilor despre traumă) al studiilor despre traumă – scris în timp ce scandalul de Man era încă proaspăt în mintea tuturor – pare să îndepărteze istoria de la îndemâna oricărei persoane din afara clasei de elită:
Prin noțiunea de traumă, voi susține, putem înțelege că o regândire a referinței nu vizează eliminarea istoriei, ci resituarea ei în înțelegerea noastră, adică tocmai permiterea ca istoria să apară acolo unde înțelegerea imediată nu poate.
Cu alte cuvinte, oamenii obișnuiți care nu sunt inițiați în teoria traumei – oameni care cred în înțelegerea imediată – pur și simplu nu înțeleg ce s-a întâmplat în trecut. Așa cum am demonstrat în Virtue Hoarders, elitele CMP au devenit experte în acest tip de mișcare de ofuscare: să facă lucrurile pe care neinițiații credeau că le putem pricepe sau la care avem acces, cum ar fi înțelegerea istorică, neinteligibile și pline de contradicții imposibile.
Studiile despre traumă, în ciuda afirmațiilor proprii, nu au fost niciodată cu adevărat psihanalitice. Academicienii și teoreticienii au neglijat un aspect crucial al teoriilor lui Freud privind șocul de război și compulsia de repetiție: fiecare traumă evocă o tulburare narcisistă, o tulburare care trebuie să fie rezolvată. Pentru Freud, tocmai prin terapia verbală se poate descoperi complicitatea egoului în crearea unui narcisism secundar, în care are loc nevroza de război sau PTSD-ul – căutarea de anesteziere sau de stăpânire a traumei.
Expunerea simpatiilor naziste ale lui de Man a fost probabil traumatizantă pentru foștii săi studenți. Crearea studiilor despre traumă le-a permis acestora să intelectualizeze perturbarea narcisistă ca mărturie profesionalizată, ca ascultare simplificată în care particularitatea narcisistă a fiecărui subiect traumatizat este standardizată în conformitate cu un scenariu liniștitor care urmează o narațiune familiară de fracturare și recuperare.
Acum, în secolul 21, povestea traumei a fost instrumentalizată pentru a comercializa sănătatea mintală ca un domeniu al experienței care poate fi împărtășit și procesat colectiv online. După cum documentează Shoshana Zuboff în cartea sa Era capitalismului de supraveghere, Sergey Brin și Mark Zuckerberg au inclus în strategiile lor de afaceri colectarea de informații despre comportamentul online al utilizatorilor și vânzarea acestora către agenții de publicitate. Pe măsură ce suferința privată ne modelează activitatea online, furnizăm informații valoroase platformelor de socializare, permițându-le să ne prezinte reclame care exploatează vulnerabilitățile noastre economice și psihice.
În prezent, crearea conținutului în jurul traumei a devenit o modalitate ușoară pentru celebrități și politicieni de a-și întocmi o identitate publică. Dacă examinăm cum se folosesc de traume ideologizate pe social media pentru a crea o pseudo-intimitate sub semnul unui discurs mediat digital asupra sănătății mintale, putem înțelege transformarea sferei publice care a avut loc în epoca noastră post-industrială.
În timp ce Caruth scria despre traumă și înființa un nou domeniu de studiu literar, Oprah Winfrey transforma sensibilitatea Noii Stângi după care „ce e personal e și politic“ în conținut mediatic. Deși nu a participat niciodată la vreo formă de radicalism politic, ea a folosit un limbaj al răscumpărării și emancipării pentru a construi un brand de media unic.
Winfrey a fost o maestră a intimității televizate: a înțeles mediul, publicul și rolul televiziunii în definirea unei piețe prin inserarea sa în țesătura practicilor de consum domestic dominate de femei. În 1986, a mărturisit că a fost victima unei agresiuni sexuale în copilărie „pentru ca, poate, dulapul în care se ascund atât de multe victime ale abuzurilor sexuale și agresorii lor să se deschidă puțin astăzi și să lase să intre puțină lumină“. Folosind imaginea dulapului, Winfrey a mobilizat cu grijă termenii eliberării homosexualilor, fără a risca să-și sperie publicul, în majoritate suburban, alb și feminin, prin a vorbi despre persoanele gay în mod direct.
Succesul lui Winfrey poate fi înțeles în traiectoria unui alt segment al tulburărilor și transformărilor politice din anii ’60: mișcarea pentru drepturile civile. În emisiunea sa, în apelurile sale pentru vindecare și recunoaștere, Winfrey reia cadențele predicatorilor și liderilor politici afro-americani, golite de conținut politic. Apelul ei transcende rasa, iar succesul și puterea ei pot fi înțelese ca împlinirea de către o singură persoană a visului expansiv al lui Martin Luther King Jr. pentru justiție rasială.
În 2021, Winfrey a lansat împreună cu Prințul Harry serialul The Me You Can’t See pe Apple TV+, în care ea însăși povestește despre suferința sa din copilărie, oferind în același timp un spațiu mediatic unor celebrități precum Glenn Close și Lady Gaga pentru a vorbi despre propriile lor experiențe de violență și traumă. Celebritățile și personalitățile politice sunt invitate să își facă publice cele mai intime experiențe de suferință. Cu ajutorul lui Winfrey, celebritățile pot ieși din dulap ca „supraviețuitori“.
În aceeași ordine de idei, politicienii liberali și progresiști îndulcesc granițele dintre personal și politic pentru a-și convinge publicul de suferința și autenticitatea lor. În transmisiunea Instagram Live a Alexandriei Ocasio-Cortez cu privire la experiența sa din 6 ianuarie 2020, membra congresului a descris cum s-a ascuns în biroul său în acea zi, sigură că va fi atacată fizic. În mijlocul transmisiunii, Ocasio-Cortez a mărturisit în fața milioanelor de urmăritori că experiența terifiantă i-a declanșat amintiri despre faptul că a fost agresată sexual, adăugând că multe persoane din viața ei nici măcar nu știau că este o supraviețuitoare a agresiunii sexuale. Ocasio-Cortez, o utilizatoare pricepută a rețelelor de socializare, a efectuat două acte simultane de autodezvăluire, care le-ar putea da susținătorilor și spectatorilor săi sentimentul de a fi în contact direct cu experiența sa de violență.
Până în 2021, trauma – scenariile, intrigile și teoriile sale – a ocupat, în cele din urmă, o reședință permanentă în industria culturală anglofonă, de la producția de conținut la etosul managerial. De la Encanto de Disney la romanul O carte dată naibii al lui Jason Mott, câștigător al National Book Award, trauma a ocupat locul central în narațiunile produse și consumate de CMP-ul liberal. Ubicuitatea traumei drept conținut cultural e o victorie uriașă, necelebrată, pentru psihologii și profesorii de literatură progresiști. Ideile lor despre traumă au eclipsat toate celelalte idei despre suferința psihologică și sunt folosite pentru a promova „reziliența“ ca o formă foarte specifică de recuperare și vindecare.
În ultimele luni ale anului 2021, omniprezența narațiunii traumei a condus la o mică reacție în presă, condusă de criticii literari și culturali Parul Sehgal, de la The New Yorker, și Will Self, de la Harper’s. Chiar dacă Sehgal și Self își exprimă oboseala față de cultura traumei, critica lui Sehgal, în care se referă cu dispreț la „complotul traumei“, lasă intactă puterea depolitizantă a culturii traumei. În timp ce critica lui Self este mai întemeiată din punct de vedere teoretic și istoric decât disprețul lui Sehgal față de degradarea formelor estetice de către cultura traumei, demonstrația sa de erudiție ascuțită și ingeniozitate selfiană ajunge cu greu la miezul modului în care funcționează trauma și la efectele acesteia la momentul de față. Sfera publică fragmentată continuă să fie dominată de valorile CMP-ului american, care se angajează să monetizeze experiența privată. Nu suntem deloc mai precauți cu privire la investiția profundă a culturii traumei în a ne vinde dogme neoliberale despre istorie, politică și suferința umană. Acceptarea scenariului traumei ne-a lăsat, ca societate, remarcabil de nepregătiți pentru a ne concentra asupra soluțiilor politice reale care ar putea ameliora suferința la scară largă.
Cultura traumei a apărut pentru a umple un gol în ceea ce privește accesul la îngrijirea sănătății mintale: psihanaliștii tradiționali de pe cele două coaste cer adesea peste o sută de dolari pe oră, ceea ce face ca tratamentul individualizat de sănătate mintală inițiat de Freud și adepții săi să nu fie accesibil pentru mulți. Asistența asigurată oferă sesiuni limitate cu o rețea de psihologi care se află din ce în ce mai mult sub presiunea de a produce rezultate rapide pentru pacienții lor. Psihologii care își pot permite să părăsească rețelele de asigurări o fac. Nu este surprinzător faptul că oamenii se uită la celebrități, la social media sau la studiile despre traumă ca să găsească un sens pentru durerea și suferința lor.
Pentru a oferi o formă responsabilă din punct de vedere social de recunoaștere publică și colectivă a traumei și a suferinței umane, este nevoie de nimic mai puțin decât de a nu mai considera sănătatea mintală un bun de consum. Îmi place să-mi imaginez că medicina socializată va elimina motivația profitului din sistemul de sănătate și, astfel, va face psihanaliza, psihologia psihodinamică și alte forme de terapie de înaltă calitate disponibile tuturor americanilor.
Cultura pop, social media și teoriile academice nu pot face nimic pentru a ne vindeca. Trebuie să ducem o luptă politică pentru a proteja experiențele intime ale suferinței și traumei împotriva promisiunilor pieței și a algoritmilor capitalismului de supraveghere.
Imagine: Francis Picabia, Conversation II, c. 1922
