Printre primele lucruri pe care le înveți la Actorie e că trebuie să-ți pui întrebări. Că anumite întrebări sunt mai importante decât altele. Și că unele întrebări nu trebuie puse. Cine? Ce? Unde? De ce? Niciodată Cum? Cum-ul reiese din toate celelalte.
Sunt Andreea Hristu și sunt actriță. Mi-a luat ceva timp să spun cuvintele astea cu voce tare. Și apoi încă ceva timp până să le spun firesc, normal, asumat, fără să mă jenez dintr-un motiv sau altul. Nu că mi-ar fi fost rușine vreodată de alegerea profesională pe care am făcut-o (deși alții au încercat să-mi creeze acest sentiment – din îngrijorare părintească sau pur și simplu din prejudecăți malițioase). Am avut mereu un respect profund pentru meserie, de admirație și fascinație pentru actorii cu care am copilărit. Fac parte din generația cu cheia la gât, am crescut în Brașov în acele vremuri ce par acum fabuloase, dintr-un trecut aproape mitic, intangibil, în care mergeam singură la grădiniță și apoi la școală, ne strângeam gașcă să urcăm pe Dealul Melcilor la derdeluș (da, aveam zăpadă!) înainte să ne ducem acasă să ne facem temele (singuri). Am jucat Șotron și Prinselea, Scunsea și Țară-țară-vrem-ostași, Rațele și vânătorii și Mațele-ncurcate, am tocit zeci de Elastice (spre disperarea mamelor noastre) și am aflat de tot felul de cuvinte pentru oameni mari la Telefonul-fără-fir. Tanti mama lu’ Paul de la parter ne mai dădea câte o cană cu apă și ai mei erau liniștiți că „vine ea acasă când i se face foame“. Și când nu era joaca în fața blocului, era pick-upul, unul dintre puținele lucruri din casă pe care eram lăsată să îl manevrez singură. Au fost poveștile lui Petre Ispirescu și Hans Christian Andersen (cam crude pentru un copil, dacă stau să mă gândesc acum) și apoi a fost Toma Caragiu. Și cred că acolo a început totul. La 6 ani îi știam scheciurile pe de rost, le recitam spre deliciul familiei la ocazii speciale (și tata a fost șocat mai târziu când i-am zis că dau la Teatru!), apoi la școală, la serbări (deși „Iadul“, spus într-un tricou cu Iron Maiden, poate nu era tocmai textul potrivit pentru festivitatea de închidere a anului școlar, în clasa a V-a). Era ceva delicios și seducător în vocea lui (căci chipul și înregistrările video le-am văzut mult mai târziu, când a apărut internetul și YouTube-ul, în 2005, și eu eram deja la liceu!), încât puteam să stau cu orele, zile la rând, ascultând aceleași două discuri din nou și din nou.
Puteam să fiu orice. Știu asta. Și nu o spun din aroganță, ci din convingere. Nu mai apreciez modestia, sinceră sau falsă – mi se pare supraevaluată și știu că pentru mine a funcționat ca un filtru mental depreciativ –, m-a făcut să mă prezint ca fiind mai puțin bună, capabilă sau valoroasă decât eram de fapt. Și oamenii tind să creadă ce le arăți pentru că nu prea mai e timp de analize în profunzime. Uneori ajungi să crezi și tu, ceea ce e mai greu de îndreptat. Am fost un copil curios și preocupat de lucrurile pe care le învățam, am interiorizat în mod natural principiul practice makes perfect (deși treaba asta m-a încurcat teribil mai târziu, uneori chiar și acum). Mi-a plăcut mereu să studiez și să exersez, indiferent că era vorba de ecuații matematice sau figurine de hârtie origami. Mergeam la toate olimpiadele, la toate materiile, și de cele mai multe ori luam premii. La 18 ani, știam că am capacitatea de a fi orice mi-aș dori. Și am ales ce știam că nu știu (total contraintuitiv, nu?), un domeniu în care nu aveam nicio urmă de performanță, nicio validare, dar care mă atragea într-un mod atât de natural și cu o forță inefabilă încât nici nu mi-am pus problema să o contest. Am ales, în mod conștient, greul, ca pe o provocare a devenirii și împlinirii mele ca om.
Adolescența este o perioadă a contrastelor, a reacțiilor paradoxale, a transformărilor uneori radicale, a rafinării proceselor emoționale. Simțim mult și intens. Dar am convingerea că e și momentul în care ne găsim vocea, pe care suntem datori să o facem auzită și o folosim cu încredere. Nu aș fi putut să fiu ceea ce sunt acum fără sprijinul părinților mei. Și știu că nu le-a fost ușor. Când sora mea, mai mare cu patru ani, a plecat la facultate în stăinătate (în 2003, asta nu era nici pe departe o practică atât de uzuală ca acum), ai mei mi-au promis că vor face aceleași eforturi și pentru mine. Și cred că erau împăcați cu asta, cu perspectiva unor dificultăți financiare suplimentare întru împlinirea profesională a copiilor. Însă eu le-am făcut viața grea în alt fel. Am fost oaia blondă a familiei care a rupt tradiția de trei generații în domeniul ingineriei, ceea ce a generat șoc, confuzie (eram atât de bună la matematică, ce s-a întâmplat???) și panică, și a marcat un moment de clivaj în dinamica noastră. Uneori mă întreb de ce ne speriem atât de tare de situațiile-limită care apar în viețile noastre, când ni se demonstrează din nou și din nou că sunt puncte de cotitură urmate întotdeauna (deși nu pare) de un salt determinant, absolut esențial în devenirea noastră. Dar știu răspunsul: pentru că e greu, teribil de greu, să fii în mijlocul furtunii. Mi-aș dori să ajung la un moment dat la acel nivel de înțelepciune, acel zen, încât să pot gestiona cu calm „greutățile“ care apar. Pentru că zbaterile rareori ajută. E ca atunci când înoți într-o mare învolburată: degeaba lupți împotriva curentului, nu faci decât să te epuizezi. Trebuie să te lași.
Sunt două lucruri pe care le-am câștigat alegând Teatrul și Actoria. În primul rând, mi-am dobândit autonomia ca individ. Am decis și mi-am asumat responsabilitatea pentru asta, indiferent de consecințe. Am tăiat cordonul cu atâta covingere și nu m-am mai uitat niciodată înapoi. E frumoasă comparația cu puii care părăsesc cuibul, și atât de relevantă. Cât curaj, câtă naivitate, câtă nesăbuință, și totuși câtă determinare în a te arunca cu capul înainte, știind (dar nu până la capăt) că, inevitabil, o să dai de ceva tare. Și apoi te ridici, te scuturi și o iei de la capăt, și-ți iese un pic mai bine. Câte-un pic, pic, pic…
Al doilea lucru are legătură cu mama. Ea a fost cea care m-a ascultat, a crezut în mine și m-a sprijinit pe calea asta care părea atât de improbabilă. N-aș fi reușit fără ea și îi sunt recunoscătoare pentru totdeauna și sper că știe asta. Dar mai e un lucru, extrem de valoros, pe care l-a făcut pentru mine: a spart formatul patriarhal al familiei. N-am vorbit niciodată despre asta, despre cum s-au simțit lucrurile pe partea ei, dar realizez ce a generat în mine, dincolo de unda verde pe calea profesională. Pentru prima oară, părinții mei nu mai erau o figură identitară singulară. Erau doi oameni, tata și mama, care aveau păreri diferite în legătură cu situația mea și care au acționat în consecință. Tata s-a blocat în refuz, mama a mers cu mine la prima ședință de pregătire. Și lumea nu s-a sfârșit. Părinții mei au continuat să fie împreună, fiind de acord să nu fie de acord în ceea ce mă privește, respectându-și reciproc poziția. Puteam să citesc 10 000 de cărți pe subiect, n-ar fi fost la fel de semnificative ca această unică lecție pe care mi-au dat-o (amândoi) despre a fi ferm în convingerile tale, oricare ar fi ele, indiferent dacă ești femeie sau bărbat, despre a fi demn în alegerile pe care le faci, indiferent dacă ești mamă, tată sau copil. Când m-am instalat la cămin în anul I de facultate, am mers toți trei. Chiar dacă tata n-a scos un cuvânt, era acolo cu mine.
Prima oară când am spus „sunt actriță“ eram în anul II de masterat la UNATC. Aveam 24 de ani, îmi luasem licența de 3 ani deja, jucasem în mai bine de 15 spectacole pe scena unui teatru profesionist, lucrasem cu oameni reputați din domeniu, luasem primele premii. Și, cu toate astea, mi-era imposibil s-o spun. Pentru că mă simțeam încă mică, pentru că mai aveam atâtea de învățat (îmi asumasem că va fi greu, nu-i așa?), pentru că a pune piciorul pe scenă nu te face Actor. Și eu la asta aspiram, la acel „A“ mare care înseamnă valoare. „Dacă nu poți s-o spui, cum vrei să fii?“, ne-a zis „Tovarășa“ (n. conf. univ. dr. Anca Ioniță, așa își zicea chiar ea) la unul dintre ultimele cursuri. Așa că ne-a provocat pe fiecare, pe rând, să ne prezentăm cu acele cuvinte care acum ne sunt atât de uzuale. Am devenit actriță nu după ce mi-am luat diploma, ci asumându-mi o identitate, din exterior în interior, cum s-ar spune. Pentru că niciun „A“ sau altă literă mare nu se poate atinge fără pași mici. Mai întâi trebuie s-o gândești, s-o crezi și apoi s-o verbalizezi. La mine a fost invers, dar până la urmă fiecare are calea lui. Procesul a fost finalizat cu succes și asta e tot ce contează.
A deveni nu înseamnă doar a fi, ci și a face, a crea în interiorul artei tale. Mă uit la colegii mei mai tineri și mă gândesc (uneori le spun și lor) cât de incredibil de norocoși au fost că s-au angajat imediat ce au ieșit de pe băncile facultății. Ce baftă au avut că au prins un asemenea val favorabil care nu vine decât o dată la zece ani, poate? Ei zic că știu, dar poți oare să înțelegi cu adevărat ceva ce n-ai trăit? E bizar să fii într-un domeniu atât de volatil, unde șansa joacă de multe ori un rol mult mai important decât al tău. E trist, e frustrant, e nedrept, e dezarmant, e copleșitor, e crud, e înfricoșător. Pictorul are nevoie de pânză, muzicianul de instrument, actorul are nevoie de o scenă. Și, da, putem spune că o scenă poate fi oriunde, oricând, oricum, că trebuie să fii creativ și adaptabil. Dar cât timp poate un artist să-și practice arta într-o stare de permamentă improvizație profesională? Un an, doi, zece? Ce se întâmplă apoi? Nu mai e artist? Sau e, dar doar cu sufletul? Ce înseamnă asta?
Eu am fost „independentă“ cinci ani. Când am terminat masteratul, câteva dintre producțiile în care jucam au fost preluate de teatre și au rămas în repertorii un an, doi, ceea ce m-a ținut pe linia de plutire. Castingurile erau rarisime și făceau dovada „foamei“ din breaslă. Eram sute de actrițe pe liste, stăteam cu zilele să intrăm la audiție și ne bucuram de câte un call back de parcă am fi câștigat Oscarul. Ușor-ușor, jobul meu part-time de profesoară (engleză, franceză, teatru) a devenit full-time. Aveam din ce în ce mai mulți copii înscriși, mi-era drag să-i văd cum se bucură la ore și cum progresează, părinții erau încântați. Aveam mai mulți bani decât făcusem din teatru până nu demult. Și, cu toate astea, o dată la două săptâmâni, când pregăteam planurile de lecții, mă lovea anxietatea direct în stomac. Mi se făcea rău fizic. După un timp, episoadele astea au devenit atât de groaznice încât s-au transformat în ceea ce aveam să aflu mai târziu că sunt atacuri de panică. E fascinant cum corpul îți spune, într-o formă sau alta, că nu ești pe calea cea bună. Și nu ai cum să-l ignori la nesfârșit. E ca ANAF-ul: îți trimite notificări peste notificări și până la urmă poți să fii sigur că îți blochează contul.
Eu știu că sunt o norocoasă. Când am decis să renunț la predat, oamenii care mi-erau aproape, familia, prietenii, toți m-au susținut. Am eliminat din viața mea piesele de puzzle care nu se potriveau și am lăsat loc pentru ce aveam nevoie. Trei luni mai târziu am luat primul casting la teatrul unde aveam să mă angajez doi ani mai târziu. Sunt și astăzi actriță pentru că, la un moment dat, am reușit să mă întorc de pe un drum greșit. Și apoi am făcut tot ce a ținut de mine ca să fiu pregătită pentru acea zi în care se va ivi o șansă. By failing to prepare you are preparing to fail, zicea Benjamin Franklin. Pentru mine, pregătirea a însemnat tot ce acumulasem până atunci, inclusiv determinare, perseverență, rigoare, muncă. Sunt principiile care mă ghidează și azi.
Ce înseamnă să fii artist? Conceptual, pare o întrebare mai degrabă pentru filosofi, ei au scris sute, poate mii de pagini despre subiect și nu știu cu ce aș putea veni eu în plus. Însă, în calitate de practician, sunt datoare să am un punct de vedere care să ghideze ceea ce fac și să-i dea sens. Cred că orice artist funcționează ca un filtru în raport cu realitatea, pe care o transpune într-o perspectivă personală publicului. Văd un măr, pictez un măr, cu mențiunea scrisă „acesta nu este un măr“ – nimeni nu poate spune că Magritte nu avea un filtru artistic personal. Dacă eu și colega mea suntem pe dublă distribuție într-un spectacol, vom avea același text, dar rezultatul va fi indubitabil diferit. Rolul e același, personajul e diferit. Și spectacolul va fi la fel. Pentru că filtrul este altul. Pentru că suntem oameni diferiți, cu experiențe diferite, cu sensibilități diferite. Dar dacă rolul este dat vecinei de la 4? Nu e și ea un om, cu experiențe, cu sensibilități? Ce contează, de fapt? Talentul? Viola Spolin, una dintre cele mai relevante figuri teatrale a secolului XX și autoarea volumului revoluționar pentru predarea actoriei Improvizație pentru teatru, face celebra reconsiderare a conceptului de talent, afirmând că oricine poate juca și poate deveni apt pentru scenă. Asta înseamnă că oricine poate deveni artist? Poate. Peisajul cultural modern, postmodern și contemporan asta pare să sugereze, în toate sferele artelor. Toată lumea are ceva de spus. Însă Viola Spolin a lucrat cu amatori și nu putem contesta că există totuși diferențe valorice, chiar și între profesioniști. Deci am admite că există artiști mai buni și artiști mai slabi? Ce îi diferențiază? Abilitățile, am putea spune. Unul știe să cânte, să danseze, are o dicție impecabilă, o postură admirabilă etc., celălalt, din contră. Ar putea cel din urmă să-și perfecționeze abilitățile până ajunge la nivelul primului? Poate. Ar fi atunci la fel de buni? Tindem să credem totuși că nu. Poți să fii impecabil tehnic și cu toate astea să nu treci rampa? Sau să fii atehnic, dar să nu-mi pot lua ochii de la tine pe scenă? Desigur, am văzut asta de atâtea ori. De ce? Discuția poate continua la nesfârșit și am purtat-o adeseori până târziu în noapte cu colegii mei, pe vremea când eram (mai) tineri și teribil de pasionați, încercând fiecare să-și traseze direcția unui crez artistic.
Adevărul meu e undeva la mijloc. Totul contează și, pe termen lung, e nevoie de fiecare aspect. Talentul fără muncă nu supraviețuiește, nici munca searbadă fără talent, orice ar însemna el. Că ceva sigur e, nu degeaba toată lumea își dă cu părerea despre el. Și atunci revin la ideea de artist ca filtru al realității, a cărui responsabilitate pentru propria artă este aceea de a se îmbogăți continuu, experiențial, intelectual, uman. Virtuozitatea instrumentului nostru nu stă doar în dezvoltarea abilităților fizice, ci și în capacitatea de cunoaștere, de receptivitate și de redare a tot ce este profund omenesc. Suntem oameni și vorbim altor oameni despre ce înseamnă să fii om. Trebuie să fii bine „echipat“ ca să faci asta.
Sunt Andreea Hristu și sunt actriță. Sunt artistă? Teatrul este o artă și eu fac teatru, deci, prin silogism, ar trebui să spun că da. Nu mă simt artistă. Îmi pare un termen desuet, încărcat de atâtea conotații prăfuite și uneori chiar demagogice, încât îl privesc cu reticență. Sunt Actriță? Nu-mi mai pasă. Nu mă mai interesează. Profesia nu mai pare atât de definitorie pentru existența și identitatea mea cum părea la 20 de ani. Evident că iubesc ceea ce fac, dar nu mai cred că trebuie să-ți dovedești dedicarea sacrificându-te pasional pe altarul Artei, ca eroinele romantice. E mult mai important pentru mine că sunt om (la asta lucrez constant), că sunt femeie, că am o familie, că am prieteni. Că trăiesc cu bucurie. Viața mea este mult mai bogată și, astfel, echilibrată, și asta cred că are un impact mult mai puternic și mai relevant asupra filtrului pe care sunt în continuare preocupată să-l cultiv. Ca urmare, succesul pentru mine nu înseamnă admirație sau validare externă, ci sentimentul de împlinire care e strâns legat de relațiile cu oamenii din jurul meu, colegi și public deopotrivă. Căci suntem cu toții împreună când se întâmplă Teatrul.
Imagine: Brunnhilde (The Twilight of the Gods), Odilon Redon, 1894
