Cum știm cu toții și cum s-a mai afirmat recent în spațiul public, fie la televizor, fie pe diverse platforme online, dacă ne raportăm strict la Constituție, funcția de Președinte al României este una aproape formală. Președintele preia, de fapt, rolul tradițional atribuit monarhului în modelele timpurii ale democrației parlamentare (vezi, de exemplu, modelul britanic): pe de o parte, acela de arbitru necesar – presupus neutru politic – în disputa adesea hiper-politizată dintre guvern și opoziție, iar pe de altă parte, cel de mascotă a statului. Desigur, reacția isterică recentă atât a societății românești, cât și a jurnaliștilor internaționali, față de rezultatul-surpriză né-Georgescu-mort-Codreanu din 24 noiembrie, ne spune altceva, sau cel puțin ceva în plus. Și anume: fiecare țară funcționează și pe baza unei culturi politice – adică în baza unui set de valori, norme, comportamente și așteptări politice moștenite (din trecutul apropiat sau îndepărtat). Într-o notă mai „materialistă“, cultura politică presupune și existența unei infrastructuri de grupuscule, organizații, instituții și rețele social-financiare care, în ansamblu, pot să contrazică cea mai riguroasă interpretare constituțională, oricât de talmudică ar fi ea.
O parte semnificativă din cultura noastră politică, moștenită odată cu apariția formală a titlului de „președinte“ (circa 1974), este ceaușismul. Mai precis, iluzia persistentă că Președintele României poate tăia și spânzura după bunul plac. Georgescu – ca să-l menționăm pentru ultima oară (RIP!) – s-a inserat tocmai în această falie dintre realitatea constituțională a funcției (președintele ca tătic nominal și arbitru-mascotă) și percepția ei dominantă în societatea românească (președintele ca zeu cvasi-mistic și atotputernic, capabil să schimbe radical cursul țării, așa cum făcea Ceaușescu în anii ’70-’80). Printr-o combinație abilă de videoclipuri din pădure, declarații absurde (împrumutate din cultura ecranului) și apariții publice atent regizate (vezi figura lui Lenny Belardo din serialul The Young Pope, 2016), Georgescu a reușit să pară simultan un outsider neutru, un bărbățoi apolitic cu aură de vedetă, un Putin „mai pe gustul nostru“ și chiar un potențial tech-CEO-budist al României (în stilul lui Joe MacMillan spre sfârșitul serialului Halt and Catch Fire, 2014-2017).
Lăsând aceste excese (sperăm!) la o parte, dacă revenim strict la Constituție, după cum spuneam, rolul Președintelui României este, în mare parte, formal – cu o excepție: situația în care țara intră în război. În acest caz, președintele devine Comandantul Suprem al Forțelor Armate și își poate exercita pe deplin atribuțiile de urgență – inclusiv asupra afacerilor interne – prin intermediul Consiliului Suprem de Apărare a Țării (Constituția României, art. 92 și 93). Din fericire, între momentul instituirii funcției (1974) și prezent, nu ne-am confruntat cu o asemenea situație, deci nu avem, stricto sensu, o cultură politică specifică gestionării unui astfel de context. Cu toate acestea, dacă analizăm reverența și idealizarea funcției prezidențiale în societatea românească pe timp de pace, ne putem imagina cu ușurință amplificarea considerabilă a acestui respect în condițiile unei crize majore sau ale unui conflict armat.
De ce spun toate acestea? Oare nu era povestea invaziei rusești asupra României doar „fake news“, o simplă tactică a canalelor TV pentru captarea atenției publicului? Era – cel puțin până de curând. Între timp, însă, a intervenit un element nou, destul de îngrijorător. Este vorba despre strategia recent anunțată de Comisia Europeană, (re)denumită „Readiness 2030“ și fățiș susținută de candidații prezidențiali, care prevede reînarmarea accelerată a țărilor europene prin investiții militare suplimentare ce se ridică la aproximativ €800 de miliarde în următorii patru ani – adică o creștere anuală medie cu €200 de miliarde. În condițiile în care Uniunea Europeană cheltuiește deja aproximativ €325 miliarde anual pentru apărare, noua sumă totală (aproximativ €525 miliarde anual) devine comparabilă cu nivelul cheltuielilor Statelor Unite ale Americii din 2001, chiar dacă încă sub pragul preconizat de SUA pentru 2025 (aproape €900 de miliarde). Merită subliniat că, între 1945 și 2001, SUA a fost implicată în cel puțin trei conflicte militare majore (Coreea, Vietnam, Golful Persic), în timp ce Uniunea Europeană (sau statele care astăzi o compun) nu a participat, colectiv, în niciunul de o asemenea amploare.
Nu ar fi complet absurd, deci, să anticipăm apariția unui război în viitorul apropiat. Desigur, nu neapărat un război direct cu Rusia sau – ca în trecut – între țările europene. Ar putea fi, de exemplu, un conflict prin procură desfășurat undeva în Orientul Mijlociu. Sau, de ce nu, ceva chiar mai subtil: un război domestic împotriva așa-numiților „teroriști interni“, mai ales a celor „importați“ simbolic din Orientul Mijlociu – o situație care ar putea justifica dezvoltarea unui stat polițienesc. Oricum ar fi, odată ce aceste noi arme vor fi produse sub noua strategie a Comisiei Europene – fie și, măcar declarativ, pentru a ne apăra, după retragerea Statelor Unite, de o posibilă agresiune a Rusiei – folosirea lor va deveni inevitabilă. Altfel, investiția uriașă (echivalentă cu circa 3,5% din PIB-ul european, confirmat și la dezbaterea candidaților de pe 28 aprilie) ar fi fost făcută degeaba. Ar fi bani risipiți – bani care puteau merge spre educație, sănătate, infrastructură sau… (cultură!). Bine! Dar producerea armelor va spori economia, nu? E adevărat că înarmarea poate fi o soluție temporară la o criză structurală a capitalismului – un fel de pauză forțată care să permită economiei să găsească noi moduri (eventual prin inteligență artificială?) de a-și crește productivitatea. Însă aici apar mai multe presupuneri: că economia chiar va găsi aceste noi moduri, că productivitatea mai poate crește semnificativ, și că o asemenea creștere nu va duce, în cele din urmă, la o altă criză – criza supraproducției.
Altfel spus, înarmarea în logica capitalistă creează două probleme majore. Prima ține de însăși esența pieței: dacă produci ceva, trebuie să poți recupera investiția făcută. În cazul armamentului, cum ne avertiza Rosa Luxemburg acum mai bine de o sută de ani, asta înseamnă fie să îl vinzi cuiva care îl va folosi efectiv (ceea ce duce la războaie prin procură), fie să-l folosești pentru a consolida și controla piața internă prin disciplinarea muncii (război intern), fie pentru a deschide noi piețe și noi oportunități economice (război direct, extern). A doua problemă ține de path dependence: dacă economia ta crește datorită înarmării, creșterea devine dependentă de acest model economic bazat pe armament. Însă, evident, înarmarea nu poate dura la nesfârșit – în cele din urmă, vei produce prea multe arme. Astfel, pentru a menține acest ciclu și pentru a continua să feed the beast, ajungi inevitabil să ai nevoie să distrugi sau, mai clar spus, să utilizezi aceste arme.
Acest path dependence devine problematic chiar și dacă presupunem – cum probabil își justifică decizia Comisia Europeană – că înarmarea ar fi doar o soluție temporară, o scurtă perioadă în care economia este pusă pe life-support. Altfel spus, folosești investițiile în înarmare ca să repornești economia într-un moment în care nu poți găsi alte soluții, iar între timp speri să găsești alte moduri de creștere economică. Problema apare însă în momentul în care oprești înarmarea și rămâi cu un număr mare de fabrici militare care acum trebuie reconvertite să producă altceva (de exemplu, bunuri de consum). Pentru asta însă ai nevoie nu doar de cerere, ci și de putere reală de cumpărare. Or, dacă am învățat ceva din ultimii 45 de ani de neoliberalism, e tocmai faptul că logica actuală a capitalului nu implică și creșterea puterii de cumpărare a populației – de fapt, tocarea constantă a acesteia e unul dintre motivele principale care ne-au adus în actuala criză și în cercul vicios din care nu putem ieși.
Sigur, după înarmare am putea imagina că urmează o etapă de colonizare a altor planete „à la Musk“, în care noile fabrici și arme să-și găsească o utilizare, chiar dacă pare puțin SF. Însă probabilitatea de a face tranziția asta înainte ca planeta să ardă complet între timp este destul de mică. Pe de altă parte, dacă următoarea mare inovație, noul salt în productivitate economică, va fi într-adevăr inteligența artificială, apar niște probleme majore. Inteligența artificială ar putea rupe logica fundamentală a capitalismului, bazată pe exploatarea muncii umane ca sursă de plus-valoare. În plus, automatizarea masivă ar elimina atât de multe locuri de muncă încât noile arme produse recent ar putea deveni extrem de utile nu doar pentru disciplinarea muncii, ci și pentru reprimarea oricărei posibile răscoale sau nemulțumiri sociale generalizate.
Așadar, dincolo de războaiele economice deja evidente – cum ar fi cel al Statelor Unite asupra restului lumii sau cel al capitalului asupra muncii (vizibil mai ales după evenimentele din 24 noiembrie, când așa-zisa „imprevizibilitate“ politică a rezultatului alegerilor a servit ca pretext perfect pentru multinaționale de a-și paraliza investițiile în cultură, media și infrastructură și de a șantaja aceste clase, forțându-le să retragă orice sprijin, real sau potențial, pentru candidații „suveraniști“) – ne putem aștepta acum și la un război clasic. Întrebarea fundamentală nu mai este deci dacă va veni războiul, ci mai degrabă ce fel de război va fi acesta.
Chiar dacă nici candidații prezidențiali nu par conștienți de asta și chiar dacă programele lor politice – fie ele inexistente sau pur și simplu mai potrivite pentru un prim-ministru – ignoră complet această dimensiune, alegerile care urmează sunt, de fapt, alegeri despre tipul de război în care România ar putea ajunge să se implice. Din păcate, mai mult decât strategiile oficiale exprimate în programe, factorul decisiv va fi cultura politică ce gravitează în jurul fiecărui candidat. Cu alte cuvinte: partidul din care face parte, ideologia (oricât de vagă) la care aderă și, nu în ultimul rând, tipurile de acțiuni politice la care candidatul respectiv a participat deja în trecut. Merită să facem măcar acest exercițiu de imaginație.
Acestea fiind spuse, privind actuala cursă prezidențială, dintre candidații cu șanse reale să intre în turul doi, avem de ales, în mod esențial, între trei tipuri diferite de potențiale conflicte. În primul rând, un candidat care, chiar și prin numele partidului său, sugerează că granițele României ar trebui să fie altele decât cele actuale – și care, implicit, are o tendință iredentistă și expansionistă, predispus să ne implice într-un conflict extern (Simion). Apoi, avem doi candidați a căror activitate politică din perioada 2012-2013 indică un apetit pentru polarizarea profundă a societății românești și întoarcerea cetățenilor unii împotriva altora. În plus, partidele din care provin (PSD, PNL) au purtat deja un război socio-economic continuu împotriva propriilor cetățeni, prin politici de austeritate și privatizare, timp de peste 25 de ani – deci nu ar avea rețineri să intensifice un conflict intern (Antonescu, Ponta). În fine, mai avem și un candidat aparent „neutru“, a cărui obsesie pentru puritate politico-justițiară și proiectul său pe termen lung – europenizarea României – îl predispune la o anumită miopie strategică, făcându-l să ignore consecințele imediate, pe termen scurt, ale schimbărilor propuse. Astfel, el ar fi cel mai predispus să se alinieze unei politici prin care războiul este exportat (Dan).
Alegerile din 4 mai nu sunt, deci, niște alegeri false, însă sunt, din păcate, alegeri triste. Ar fi fost de preferat să nu alegem între un tip sau altul de război. Ar fi ideal să putem reacționa ca acel recrut dintr-un banc spus de Žižek, care, încercând să evite serviciul militar, se preface că e nebun, verificând obsesiv fiecare hârtie care-i ajunge în mâini și astfel repetând mereu: „Nu e asta!“, până ce psihiatrul îi dă certificatul oficial de scutire și recrutul nostru exclamă triumfător: „Asta e!“. Dar, pe de altă parte, puse sub presiunea reală a unui război posibil, diferențele dintre candidați devin mult mai clare și își reformulează termenii prin care pot fi înțelese. Astfel, problema reală nu mai este „sistem contra anti-sistem“, corupție sau justiție, suveranism sau stat paralel. Este vorba despre o alegere între a intra într-un conflict extern pentru a ne masca propriile deficiențe interne; despre a purta un război domestic împotriva propriei populații pentru a o disciplina în interesul capitalului; sau despre a încerca să ascundem aceste conflicte fundamentale sub preș, exportând violența socială și economică dincolo de granițele noastre.
Bibliografie parțială:
Agamben, Giorgio. Starea de excepție. Traducere de Alex. Cistelecan. Cluj-Napoca: Editura Tact, 2008.
Ban, Cornel. Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc. Cluj-Napoca: Editura Tact, 2014.
Bastani, Aron. Fully Automated Luxury Communism: A Manifesto. Londra: Verso Books, 2020.
Blyth, Mark. Austeritatea. Istoria unei idei periculoase. Traducere de Silvia Dumitrache. Cluj-Napoca: Editura Tact, 2015.
Comisia Europeană. Readiness 2030 – Reinforcing European Defence, 2024.
Ford, Martin. Rise of the Robots: Technology and the Threat of a Jobless Future. New York: Basic Books, 2016.
Harvey, David. A Brief History of Neoliberalism. Oxford: Oxford University Press, 2007.
———. The New Imperialism. Oxford: Oxford University Press, 2005.
Klein, Naomi. Asta schimbă totul. Capitalism vs. Mediu. Traducere de Mihaela Buruiană și Alex Moldovan. București: Editura Vellant, 2008.
———. Doctrina șocului: Nașterea capitalismului dezastrelor. Traducere de Bogdan Lepădatu. București: Editura Vellant, 2009.
Luxemburg, Rosa. The Accumulation of Capital. Londra: Routledge, 2003.
SIPRI. Military Expenditure Database, Stockholm International Peace Research Institute, 2024.
Srnicek, Nick și Alex Williams. Inventing the Future: Postcapitalism and a World Without Work. Londra: Verso Books, 2016.
Streeck, Wolfgang. Buying Time: The Delayed Crisis of Democratic Capitalism. Traducere de Patrick Camiller și David Fernbach. Londra: Verso Books, 2017.
Varoufakis, Yanis. The Global Minotaur: America, Europe and the Future of the Global Economy. Londra: Zed Books, 2015.
Imagine: Dr. Strangelove, r. Stanley Kubrick, 1964
