Într-un context în care poezia e conectată din ce în ce mai mult la mediile digitale, felul în care o citim pare să fi suferit mutații discrete, dar esențiale. Între o lectură aplicată, susținută de un instrumentar critic pe măsură, și experiența directă, subiectivă, uneori fragmentară, care impune un alt ritm, receptarea mizează tot mai des pe democratizare și accesibilitate (surse, limbaj etc.). Ancheta de față își propune să surprindă aceste schimbări din perspective diferite, reunind câțiva cititori entuziaști de poezie. Ce înseamnă astăzi să citești un poem și care sunt criteriile după care îl judecăm? Putem vorbi despre o nouă dinamică și despre niște așteptări diferite?
1. S-a schimbat în vreun fel modul în care citiți poezia în ultimii ani (în contextul evoluției rețelelor de socializare)?
2. Mai are poezia nevoie de repere critice pentru a fi înțeleasă?
3. Ce căutați într-un poem astăzi – ce îl face să fie reușit/ relevant?
Ramona Boldiszar
Eu am copilărit la finalul anilor ’90 și la începutul anilor 2000 într-un sat din Teleorman, cu o bibliotecă de familie săracă în titluri și genuri. Biblioteca școlii era o cameră obscură de-a cărei existență am aflat în ultimii ani din ciclul gimnazial. Pe vremea aceea, accesul la internet arăta complet altfel. Internet café-ul din centru mi-era inaccesibil, prin firea mea timidă și lipsită de inițiativă. Nu aveam telefon, calculatorul meu era vechi și se încărca greu; când în sfârșit am început să am acces nelimitat, a fost ca și cum aș fi descoperit că există un lucru imposibil. Și totuși, fiind complet ignorantă, nu l-am folosit în primii ani pentru a căuta poezie contemporană. Motivul e simplu: nici nu știam că există. Toată literatura pe care o cunoșteam eu era scrisă de oameni morți demult, predominant bărbați. Dar, în același stil, cea mai multă poezie pe care am citit-o în anii aceia, am citit-o pe internet, Edgar Allan Poe, Emily Dickinson, William Wordsworth, Yeats, Eliot, despre majoritatea am aflat acolo înainte să fie menționați în școală (unii dintre ei nici n-au fost vreodată explorați acolo). Așadar, nu am cum să nu privesc cu ochi buni accesibilitatea de azi: poți găsi absolut orice și e mult mai ușor să te educi singur, așa cum și simt că am făcut eu, dar cu dificultăți mai mari.
În același timp, distragerile erau mult mai puține atunci și precaritatea culturală în care mă dezvoltasem funcționase și ca un motor pentru cunoaștere. Voiam să înțeleg cât mai multe într-un timp cât mai scurt, să scap de sentimentul de alienare; astăzi, cu rețelele de socializare, poate că senzația că ești „departe de lumea adevărată“ nu mai e la fel de pregnantă. Și e mult mai ușor să fii păcălit de ecran, să îți pierzi ore din viață dând scroll, să consumi entertainment gol în loc să cauți lucruri care te pasionează. Dar pentru că eu am citit destul de consistent poezie pe ecrane în anii mei formatori și acolo am și descoperit poezia contemporană, am simțit mereu că e un mediu care-i și aparține într-un fel – mai ales pentru accesibilitate. Te face să simți că nu contează trecutul tău, nu contează din ce clasă socială provii, poți să citești aceleași lucruri ca oricine; cultura nu mai depinde atunci doar de situația financiară și de statutul social. Funcționează ca un mecanism de integrare, de îmblânzire a diferențelor dintre noi.
Având această experiență singuratică în fața poeziei pe care am învățat s-o iubesc mai întâi pe ecran, nu pot să privesc decât ca fiind benefică circularea poeziei în mediul online, într-o formă sau alta. Postări scurte, videopoeme, micro-cronici, platforme care publică poeme de autori încă nedebutați. O văd ca pe o fântână nesecată de creativitate și posibilitate. Nu am simțit niciodată că înlocuiește cartea, ci că o aduce în față. Face poezia să pară ceva ce eu și cred că este: ceva pentru toată lumea, nu un mediu închistat, nișat, la care au acces doar cei aleși, la care trebuie să ajungă doar cei cu adevărat „sensibili“ (orice-o însemna asta). În același sens, singurul de care ai nevoie atunci când începi să citești, ești chiar tu.
Asta nu înseamnă însă că reperele critice nu sunt însemnate – și dintre cei care nu s-au deprins cu modul de a citi singuri poezia, au nevoie uneori de această îndrumare. Aud des vorbindu-se despre ruptura dintre oameni și poezie din cauza modului în care a fost studiată în școală. Ceea ce e ușor ironic: nu știi cum să citești poezie și nu-ți place, dar în școală mereu ni se spunea „despre ce“ e poezia și ni se încărcau în spate comentarii fixe prin care să înțelegem textul liric. Acum, lăsați pe cont propriu, poate că uneori nu știm de unde s-o apucăm (fiind și atât de diferită de ce am studiat noi). Și aici cred că devine iar util un aparat critic care nu mai dă doar o singură direcție, ci o posibilă interpretare pentru cei care au nevoie de sprijin.
Totuși, mie mi se pare important ca oriunde ar intra în contact cu poezia, s-o facă mai întâi lent și cu grijă, să găsească mai întâi limbajul cel mai potrivit pentru ei, cât mai aproape de temele care-i pasionează. Uneori frica de a înțelege un poem vine tocmai din cauza încărcăturii canonului. Am fost învățați că faimoasa draperie albastră înseamnă depresie, melancolie, când acolo poate e doar o draperie albastră. Suntem convinși că există acolo niște semnificații ascunse la care noi nu vom avea acces niciodată. Într-un fel asta este adevărat, dar nu așa cum s-ar crede: universul creat de un poet/o poetă ne e complet inaccesibil în formă brută. Ce a intenționat el sau ea în mintea sa e un spațiu la care nu vom ajunge niciodată, nici măcar când și dacă îl va ultra-explica. E vorba despre o zonă a interiorității inaccesibilă celorlalți și e normal să fie așa. În schimb, atunci când citești poezia, tu ești personajul principal, treci prin filtrul tău această întâlnire și esențială este atât experiența ta cât și procesul tău de gândire. Despre care eu chiar nu cred că poate fi un demers deficitar. Nu contează, în acest cadru, dacă ai o interpretare corectă (unde corectă înseamnă cât de cât corespondentă cu intențiile autorilor), este mult mai relevant ce îți oferă ție această întâlnire. Și nu contează dacă e pe hârtie sau într-o postare de Instagram, dacă reușești să fii prezent și să ai o întâlnire prielnică cu tine, cu propria interioritate, orice înseamnă asta pentru fiecare dintre noi.
Probabil că practic aici un relativism poetic destul de nesuferit, dar astfel cu adevărat relevant este un poem care te face să simți și să gândești. Dacă e sau nu reușit, asta e altă discuție. Există anumite tehnici pe care fiecare dintre noi le consideră mai reușite. Eu păstrez o direcție destul de generală, îmbinată desigur și cu o preferință personală: versul liber, ritmat, curățat de asperități (lucruri sentimentale, melodramatice, suprainformație, informație fără imagine etc). Această judecată nu e doar dependentă de experiența lecturii și a studiului, ci și de expectativă și voință, de ceea ce îți dorești să afli într-o poezie care, în fond, e o întoarcere spre sine într-o manieră sau alta. Și se va întâmpla să cred că o poezie bună e cea care se aliniază unei anumite tehnici, care reușește să ajungă la un potențial măcar rezonabil cu propriile unelte. Pentru cei care n-o scriu și poate n-o citesc nici atât de mult, criteriile vor fi altele – și nu cred că ăsta e un lucru rău sau ineficient. Ce vreau să spun este ceva ce am tot repetat de-a lungul timpului: există poezie pentru toată lumea. Este extraordinar de relevantă întâlnirea și capacitatea de deschidere a fiecăruia dintre noi. În sensul clasic, ai nevoie doar de text și de tine, orice vine în plus e pentru o adâncire a experienței. Inclusiv argumentarea poemului, explicarea semnificațiilor, interogarea mediului în care a avut loc întâlnirea și așa mai departe.
Cristina Boncea
Am cunoscut poezia în două ipostaze extreme: cea predată în liceu și poezia contemporană creată în principal de generația Z, astfel încât mi-e foarte la îndemână să trasez paralele. Pentru că aveam numai instrumentarul critic preluat de la profesori și experiența mea de cititoare de proză, adaptarea la tipul de poezie care circulă astăzi a necesitat timp, dedicare și deschidere. Ce a fost de folos pentru acest nou tip de raportare a fost tocmai apartenența la noua generație; înțelegerea referințelor pop culture a fost cheia, însă a reprezentat, totodată, numai începutul drumului.
Într-o discuție purtată cu Oana Paler, ea mi-a spus că, deși înțelege rolul utilizării referințelor și, adesea, inclusiv semnificația lor propriu-zisă, nu îi este clar modul în care generația mea (și, implicit, noua generație de poeți) le utilizează în text. Contemplând la astfel de lucruri, am început să lucrez la un volum de eseuri[1], un fel de ghid pentru cititorii care s-au simțit la fel de confuzi în relația cu poezia de astăzi. Acolo vorbeam despre cei trei P: performativitate, platformizare și postautenticitate – diferențele principale ale poeziei „nișate“ de astăzi, comparativ cu cea pe care au cunoscut-o părinții sau bunicii noștri cititori. Cu cât capitalismul s-a impus mai tare în România, iar limbajul a evoluat drept consecință a globalizării, cu atât s-au conturat mai tare și diferențele dintre oameni, nu doar la nivel generațional. De aici cred eu că provine, de asemenea, diferența dintre „accesibil“ și „inaccesibil“ când vorbim despre poezie. Mulți sunt încă cei care preferă stilul clasic, cu rime, textele care abordează subiecte abstracte sau, cel mult, care fac referire la viața cotidiană, fără a include imagini poetice sau structuri confesive, ironice, împletite cu referințe din domeniul internetului, emisiunilor TV, muzicii etc.
O influență sau un reper în acest sens a fost pentru mine continuitatea Școlii de la Brașov. Ascultând discursurile lui Dan Țăranu, care conduce de multă vreme cenaclul Facultății noastre de Litere, mi s-a clarificat ce se mai face sau ce nu mai funcționează într-un text contemporan; desigur, nu există reguli bătute în cui când vine vorba despre vreo formă de artă, însă devine cumva visceral atunci când încerci să-ți formezi propriile filtre de analiză a poemelor. Cu toții vrem ceva atât relatable, cât și „bine scris“, care să aducă un element de originalitate, să ne trezească idei noi, să ne inspire. Personal, mă ghidez după ce am învățat în timpul masterului pe care urmează să-l absolv în cadrul acestei facultăți: vrem versuri concrete, nu abstracte, preferăm inter-rimele – textul trebuie să aibă o anumită cadență implicită, poezii non-explicative, care să respecte regula show, don’t tell, remixarea limbajului fie prin combinații multilingve, fie prin jocuri de cuvinte sau chiar inventarea unor construcții noi și, nu în ultimul rând, avem nevoie de versuri bine tăiate, fără cuvinte în plus, fără exces de semne de punctuație, imagini poetice care să denote siguranța de sine a autorului – faptul că știe exact ce vrea să spună și ne ghidează prin viziunea sa.
Există categoric o limită în ceea ce privește partea de remixare pentru mine; se apelează des la diferite forme de colaj în poezia contemporană, însă extrema este aceea în care poemul nu-ți mai aparține la fel ca atunci când creezi ceva de la zero, în termeni simpli și clari. Avem alergie la orice e „bombastic“, dar și la ceea ce e redundant, prea la îndemână. Ca poeți, cred că încercăm fiecare să aducem un element nou, însă este ușor să cazi în exces; vrem să evoluăm, să ducem mai departe diferite tradiții impunându-ne zeitgeistul asupra lor. Riscul este însă stagnarea, lovirea de un platou, în lipsa reperelor personale și societale.
Poezia a reflectat mereu mersul lumii, a fost o reprezentare a haosului extern, a evenimentelor care au dat formă mentalului colectiv. Eu caut mereu „personalul“ în poeme, nu vreau să citesc versuri care ar putea alcătui titluri de pe burtierele emisiunilor informative de la TV; nu-mi doresc trauma-dumping, ci să văd procesul în imagini al celui care duce această călătorie spirituală. Tocmai pentru că e atât de dificil să mai creezi ceva nou în zilele noastre, miza rămâne pe individualitatea fiecăruia, pe cât de mult își dă voie să (se) cerceteze și să-și îmbunătățească tehnica astfel încât să redea cu adevărat modul în care experiențele sale de viață îl transformă. Există moduri nelimitate de a fi autentic în poezie – fie că te folosești de referințe din cultura pop, meme-uri, lucrările altor scriitori sau alegi să incluzi numai versuri proprii, deși aici e o altă întreagă discuție privitoare la influențele conștientizate sau neconștientizate ale poetului contemporan. Cu toții suntem rezultatul celor din urmă, chiar dacă fiecărei generații îi place să creadă că e specială.
Îți trebuie multă deschidere pentru a citi poezie contemporană, la fel cum îți trebuie și pentru a te adapta la lumea în continuă schimbare în care trăim; cele două nu sunt lucruri complet distincte pentru că se influențează reciproc în mod constant. Cu cât ești mai activ și implicat în spațiul cotidian și observi fenomenele care se întâmplă – atât pe plan intern, cât și pe plan extern –, cu atât te vei putea împrieteni mai ușor cu poezia de astăzi. Mesajele rămân aceleași, indiferent de estetică: poezia a fost și va rămâne veșnic o formă de reziliență.
Alex Ciorogar
„Într-un context în care poezia e conectată din ce în ce mai mult la mediile digitale, felul în care o citim pare să fi suferit mutații discrete, dar esențiale“.
Faptul că poezia e, într-adevăr, din ce în ce mai conectată la mediile digitale îi modifică, în primul rând, ontologia. Acest obiect estetic se află azi într-un proces de transformare, în primul rând, material. Dar nu e o schimbare superficială, de suprafață. The medium is the message. Pe bune. Deci nu e vorba, pur și simplu, de un nou sistem de livrare și/sau (re)prezentare literară. Așa cum știm, poezia orală depindea, în egală măsură, de rapsozi, dar și de ascultători. Și miza pe o formă de comuniune, pe construcția unei narațiuni informativ-legitimatoare. Apariția tiparului a modificat acest raport de putere/cunoaștere pe un șablon, să zicem, iluminist: o elită care, prin intermediul discursului (prin diverse publicații sau prin conversațiile din salon) avea scopul de a educa și/sau, în cazul poeziei, de a încânta publicul larg (e adevărat că am văzut deja cele două componente încă de la Horațiu). Relația pe care obiectul poetic actual o subîntinde cu spațiul colectiv, odată transferat în mediul digital, e, la rândul ei, una inedită. Sigur că legăturile formale ale modelelor anterioare nu s-au pierdut complet, ele fiind mai degrabă reconfigurate.
Obiectul poetic poate fi astăzi generat, cel puțin parțial, de un agent non-uman. Cunoașterea simbolică a lumii nu se mai prezintă ca o necesitate prealabilă a compoziției, la fel cum infrastructura obiectului poetic nu mai depinde (doar) de structurile psihice ale individului uman și de natura informațiilor sedimentate în spațiul colectiv prin memorare și codificare generică (canoane, istorii, convenții formale etc.). Materialitatea acestei infrastructuri depinde acum de ceea ce s-ar putea numi varii structuri ieroglifice, mai ales dacă ținem cont de analfabetismul cititorilor de poezie în raport cu aceste noi asamblaje generative: limbaje de programare, coduri, procese algoritmice, baze de date, arhitecturi stocastice. Și s-ar mai putea argumenta, în plus, faptul că, deși cred că termenul nu e neapărat cel mai potrivit, „halucinațiile“ inteligenței artificiale de tip LLM ar putea fi simptomatice pentru existența și modurile de funcționare ale inconștientul acestei noi mașinării algoritmice.
Faptul că poezia digitală, în sensul cel mai larg al termenului, trebuie citită altfel e, apoi, o chestiune secundară ce ține de hermeneutică și care completează deja sugerate. Dar înainte de a trece mai departe, ar mai trebui spuse aici două lucruri. Primul ține de faptul că aceste noi dispozitive sunt inseparabile de forma actuală a capitalismului global și inextricabil legate de mecanismele acestuia de excludere, exploatare și alienare. Al doilea ține de aspecte și mai vechi de colonizare și discriminare, tocmai pentru că, ambele modele amintite mai sus (cel oral și cel al literaturii tipărite) presupuneau, chiar și înainte de apariția modernității capitaliste, mecanisme de marginalizare și excludere pe criterii patriarhale, rasiale, sexiste și de altă natură. Or, cred că multe din aceste practici opresive și/sau hegemonice au fost preluate ca atare și în paradigma algoritmică, date fiind bazele de date cu care aceste modele operează, și asupra cărora ar trebui să medităm și să acționăm.
„Între o lectură aplicată, susținută de un instrumentar critic pe măsură, și experiența directă, subiectivă, uneori fragmentară, care impune un alt ritm, receptarea mizează tot mai des pe democratizare și accesibilitate (surse, limbaj etc.). Ancheta de față își propune să surprindă aceste schimbări din perspective diferite, reunind câțiva cititori entuziaști de poezie“.
Opoziția aici ar fi, cred, cea dintre close reading și distant reading. Critica aplicată analizează un text poetic ca un artefact de sine stătător. E o lectură formalistă, dar care e îndreptată împotriva intențiilor autorului și, prin extensie, un formalism abstract care nu ține cont de realitatea socială, politică, economică sau de oricare altă natură a poemului analizat. Contextul e aici eludat. Această ideologie estetică e veche și îmbină, pe de-o parte, ideea sau practica contemplării frumuseții (intelectuale), așa cum apare ea la Platon, o contemplare dezinteresată și înnobilatoare. Pe de altă parte, tot aici regăsim, urmând o altă genealogie critică, noțiunea obiectului artistic ca lume de sine-stătătoare care pornește, de fapt, întocmai de la Leibniz. Ideea că lumea existentă este cea mai bună dintre lumile posibile a fost rapid transferată în sfera esteticii, astfel încât forma finală a unui poem devine cea mai bună dintre variantele posibile. Ceea ce înseamnă că un text are anumite reguli de funcționare specifice pe care doar trebuie să le descoperim. Acest soi de autonomism a fost cuplat, cum ziceam, cu ideea contemplării ideii de frumos și transformată, la Baumgarten și Kant, în principiul de bază al esteticii. Filozofia și critica romantică, la rândul lor, au influențat modul de funcționare a criticii literare de sfârșit de sec. XIX, respectiv început de sec. XX, așa cum bine se poate vedea în ceea ce numim Noua Critică.
Lectura (de) la distanță nu mai poate face aceleași lucruri. Și nu cred că și-a propus asta. Nici n-ar avea sens. Această privire nu se mai apropie de un poem sau altul în mod special. Ceea ce nu înseamnă că nu ar fi o lectură la fel de atentă. În prim plan se află acum toate acele aspecte care au fost ignorate înainte. Adică fundalul. Totalitatea poemelor. Nu mai interesează aici textele canonice în mod special. Nu ne mai interesează excepția, valoarea și nici unicitatea, ci modul în care masa formală a tuturor textelor poetice răspunde unor evenimente contextuale. Cum circulă acestea, cum se transformă. E un soi de privire care vede dincolo de text și dincolo de literatură. Poezia produce și reproduce o formă de real. Și plec de la opoziția asta pentru că experimentele avangardiste istorice sau formulele modernismului radical pot fi (și au fost deja) descrise la rândul lor ca oferind o experiență fenomenologică directă, subiectivă, fragmentară, sincopată, aritmică sau disonantă. Să nu uităm că de la începutul sec. al XIX-lea încoace, începând cu Baladele lirice ale unor Wordsworth și Coleridge, poezia se află încă și azi exact pe același traseu de accesibilizare și democratizare început de cei doi poeți britanici.
„Ce înseamnă astăzi să citești un poem și care sunt criteriile după care îl judecăm? Putem vorbi de o nouă dinamică și de niște așteptări diferite?“
Depinde de poem. Felul în care citim azi un poem depinde la fel de mult de contextul în care ne aflăm. Zic o banalitate, dar putem citi un poem publicat în preajma Revoluției Franceze altfel decât l-au receptat contemporanii săi. Tocmai pentru că trăim în altă lume. Însă e la fel de clar că recunoaștem semnele acelei alte lumi. Mai mult, aș zice că modul în care citim un poem astăzi variază în funcție de natura și mizele acestuia. Un sonet e un sonet. Fie că e scris azi de Florentin Popa sau ieri de Mihai Eminescu. Sonetul te obligă să-l citești în exact același mod, trecând prin aceleași mișcări interpretative. Însă nu putem spune același lucru despre un poem scris de Tudor Pop, Elena Boldor sau Cătălin Șuteu. Nu „citim“ la fel nici poezia performativă. Nici video-poemele. Sau experimentele digitale. Deci criteriile după care judecăm aceste poeme se modifică și ele. O întrebare mai bună ar fi, însă, de ce ținem atât de mult să judecăm poemele după anumite criterii axiologice? Poate într-o lume dominată de IA și LLMs nici măcar nu mai avem nevoie de coordonate valorice stricte pentru lecturile pe care le întreprindem. Discuția e mai complicată, desigur, și am putea să ne întrebăm dacă scopul final al lecturii și al pedagogiei literare ține de formarea unui canon și a unei identități culturale sau nu. Și a devenit deja un loc comun faptul că noi forme de lectură au fost propuse pentru a înlocui lectura critică, simptomatică ori suspicioasă: lectura de suprafață, de identificare, de plăcere, lectura reparativă, afectivă etc.
1. Cu siguranță, dar partea bună e că poezia poate fi citită în continuare în aceleași moduri. Nu cred că poezia actuală e incomensurabilă. Sigur că rețelele de socializare au modificat modul în care citim în general. Nu doar poezie. Într-o economie a atenției, poezia pare să fie inamicul societății transparenței. Poezia are nevoie de timp. De liniște, de concentrare. Timpul poeziei nu coincide cu cel al capitalismului de platformă, la fel cum spațiul poetic nu poate fi supravegheat.
2. Da. Poate cu atât mai mult azi. Însă, cum sugeram deja, cred că avem nevoie de noi repere critice. Lectura la distanță e doar o variantă. Aș zice că putem citi și ecologic. Adică atenți la anumite aspecte care au fost ignorate, suprimate sau marginalizate. Prin „ecologic“ înțeleg o întreagă rețea îndreptată împotriva hegemoniei: aș descrie această modalitate ca fiind o lectură holistică, integrativă, intersecțională, decolonială, feministă, queer, anticapitalistă, anti-elitistă, non-patriarhală, postumanistă, antispeciistă, post-antropocentrică, empatică, altruistă și orientată către obiect(e), să zicem.
3. Pot să recunosc că, formulându-mi acest răspuns în minte, alunec, inevitabil, înspre o instrumentare metafizică a valorii pe care am încercat, până în acest punct, să o combat. Și aș fi fost tentat să spun că există un „nu știu ce“ pe care îl recunoaștem în fiecare poem ca fiind universal valabil. Așa că încerc, totuși, să nu fac asta. Un poem reușit este unul care își folosește întreg repertoriul liric să producă o schimbare politică în cititor: prin asta mă refer, în sensul lui Rancière, la configurarea unui noi regim al sensibilului. Un poem relevant este unul care reușește să facă asta pentru un grup mai larg de cititori sau poate chiar pentru o generație.
Al. Cistelecan
1. Nu s-a schimbat mai nimic, tot de la cap la coadă o citesc. Adevărat că uneori o citesc pe răsfoite, dar astea nu le consider lecturi. Nu iau seama la exegezele de pe rețele (și nici chiar la poeziile de acolo, decît rareori). Practic, orice poezie îți spune ea cum s-o citești, nu trebuie să-i spui tu cum trebuie să fie.
2. De „repere“ nu cred că-i pasă, dar de ceva ajutor în înțelegere ar putea avea nevoie (sper că nici un cititor nu se va simți jignit de ce-am zis), chiar dacă majoritatea poeților de azi se încred în transparență și accesibilitate. Chiar și cea mai „rietenoasă“ poezie trebuie să aibă ceva ascuns, ceva ce nu poate fi extras din ea. Cum ziceau vechii cititori, poezia nu poate fi înțeleasă pînă la capăt, trebuie să-i rămînă un rest inexorcizabil rațional. Dacă cineva poate ajuta în acest punct, bine, dacă nu…
3. Caut numai ce-mi oferă. Doar să-mi ofere ceea ce promite, și nu doar jumătate sau și mai puțin. Dacă-mi dă tot din ceea ce promite, e un poem „reușit“. Ca să fie și „relevant“, e nevoie de mai multe lucruri: să marcheze un prag, să producă o cotitură, eventual un salt; pe scurt, să nu lase lucrurile unde erau. Văd un pic de optimism în întrebările anchetei, dar literatura e domeniul iluziilor pierdute, al decepțiilor. Nu există domeniu mai trist decît acesta menit holocaustului cărților. Escarpit, care a studiat o epocă în care se citea mai mult decît azi, a zis că doar 2% din cărțile unui an trec pragul celui următor. Ce să mai vorbim de șansele pentru următorii ani…
Teodora Coman
1. Da, cred că am ajuns în punctul în care îmi place să mă las schimbată mai degrabă decât să fac eu schimbarea sau să impun criterii de selecție asupra poeziei contemporane, indiferent sub ce formă și în ce mediu apare: performance cu elemente coregrafice, dramatice și sonor-muzicale, postare, reel, experiment multimedia (mostre de experiență cotidiană cu cadre din metrou, din marile metropole sau din spațiul domestic marcat de haosul insomniei, al singurătății), jurnalul, microghidul spiritual de procesare cognitiv-emoțională, (micro)text sau subtitrare a propriei experiențe de tip life trailer sau book trailer.
Urmăresc poezie pe platforme, rețele, generată de oameni simpli în diverse spații culturale, în medii imersiv-senzoriale, în performance-uri feministe (Sofia Isella, de exemplu), îmi plac micropoemele existențiale ale lui Beatrice Arzoiu în cadrul contextelor vizuale obținute prin colaj, experimentele poetice ale lui Ion Barbu, inclusiv Muzeul Poeziei de la Iași, îmi place textul ca entitate flexibilă și ca mediu de cercetare creativă, de scurtcircuitare sau reconfigurare a sensului sub formă de hartă conceptuală, cu zone blurate, accentuate sau semiotizate în orice altă formă grafică, cu diverse culori sau instrumente, apoi hibridizarea vizuală și/ sau sonoră cu elemente din diverse practici artistice în regim ludic sau post-ironic: text, afiș, caligramă, graffitti, textile, artă digitală și grafică de tip convențional, așa cum face Nicolae Comănescu, expoziții inter- și multidisciplinare, apoi street poetry, wall poetry etc.
Așteptările s-au schimbat deoarece poezia a devenit un fenomen democratic, divers și dinamic, care își negociază și reconfigurează continuu materialele, grafia, mediul și propria expresie atât în exterior, cât și în interiorul volumelor în care apare (vezi cazul unor nume consacrate care au simțit urgența anulării tiparelor textuale clasice: Anne Carson în Wrong Norma sau Alice Notley în For the Ride). Îmi place să o observ în forme insidioase, tranșante, minimaliste sau maximale, convenționale sau atipice. Nu am renunțat niciun moment la poezia în format clasic, cumpăr volume de poezie cu același entuziasm, doar că oferta poetică s-a diversificat și nu poate fi ignorată.
2. Da, mi se pare că mai mult ca oricând. Concurenței algoritmilor generatori de platitudine discursivă prin fenomenul de plagiat universal declanșat de/ cu IA nu i se poate opune decât ecuația personală, subiectivă a unei minți creative, critice, care să identifice și să reafirme urgența valorilor uman(ist)e în poezie, dar să identifice și categorii și dinamici ale noilor paradigme. Discursul critic trebuie el însuși upgradat, nu mai poate opera cu aceleași concepte și instrumente analitice valide înainte de era pre-digitală. Constantin Vică spune foarte clar că IA face doar speculație fără fundament valoric, estetic, epistemologic, ontologic, că esența IA este reducționismul, fiindcă pleacă de la date despre realitate, nu de la realitatea însăși. Rolul agentului uman (al criticului) este să refacă legătura cu realitatea, cu inteligența organică pe care IA o simulează și să găsească o formulă sintetică, de compromis și, nu în ultimul rând, de rezistență în fața totalitarismului digital.
3. Într-o primă fază, nu caut nimic anume, îl las să mă impacteze fără filtre, repere sau așteptări personale ca pe o formă de ,,extaz al adevărului“ (cineastul Werner Herzog a găsit definiția asta: ,,A good poem is an ecstasy of truth“). Impactul se traduce prin rezonanță, inteligență poematică, ingeniozitate verbală și autenticitate, dar admir la fel de mult curajul experimentelor care duc în zone necartografiate, surprinzătoare, provocatoare intelectual, fiindcă mă educă și mă familiarizează cu noi moduri de manifestare a sensibilității și de raportare la realul mult mai versatil prin integrarea mediilor alternative, a tehnologiei, a intersecției poeziei cu alte arte sau practici artistice. Recunosc un poem bun după calitatea de a-mi fi dorit, la modul ideal, să-l fi putut scrie eu, sau după pofta imediată pe care mi-o dă să scriu, nu contează ce, doar ca să fiu în flux verbal, ideatic, sau după plăcerea de a-l rescrie, tot imediat, în cheie personală, prin adaptare sau apropriere. Un poem bun îți dă urgența libertății de expresie într-un mod relevant și percutant. De fapt, caut mereu același lucru și când cred că nu caut: sensul captat în cuvinte memorabile, așa cum definea W. H. Auden poezia, și, nu în ultimul rând, pe mine însămi în posibilitățile de subiectivare ale altora, în care mă recunosc fără să-mi fi propus.
Andrei Dósa
1. Dacă mă uit la felul în care citesc poezia acum, îmi dau seama că nu s-a schimbat doar contextul, ci și ritmul meu interior. Nu cred că rețelele de socializare au produs o ruptură radicală, dar cu siguranță au modificat felul în care intru în contact cu textele. Am ajuns să citesc mai fragmentar. Întâlnesc versuri decupate, uneori transformate în mici obiecte autonome, aproape ca niște sloganuri lirice. Asta poate să fie o problemă, pentru că poezia, cel puțin așa cum o înțeleg eu, acumulează tensiune vers cu vers, în relaţie cu tăcerile din interiorul ei. Lucrurile însă trebuie privite şi invers, un fragment puternic poate să transmită uneori cu o mai mare intensitate mesajul. Aş da dovadă de ipocrizie dacă nu aş recunoaşte că am fost unul dintre promotorii acestui tip de poezie-găsită-şi-postată, dacă mă gândesc la pagina Gura Mare (fondată de Teona Galgoţiu şi curatoriată de-a lungul timpului de Teona, Mircea Andrei Florea şi de mine).
Pe de altă parte, democratizarea accesului este, în multe privințe, benefică. Poezia circulă mai liber, ajunge la oameni care altfel nu ar fi deschis un volum. Dar odată cu libertatea asta vine și riscul de superficialitate. Dacă nu mai ai răbdare să rămâi într-un text, să-l recitești, să-l lași să te bântuie, atunci relația cu poezia devine una de consum rapid. Şi aici intervine relaţia cu obiectul, volumul de poezie. Cât de multă atenţie, timp, disponibilitate şi bani eşti dispus să oferi acestei arte? Cifrele nu arată prea bine, dar „un studiu arată/ că există prea multe studii“ (t.s. khasis)
2. Cred că astăzi există o deschidere mai mare spre experiența subiectivă a cititorului, însă de multe ori, ea este subminată de social media şi algoritmii ei. Nu mai există acea presiune de a valida un poet şi volumele sale printr-un aparat critic rigid. Acesta este, din nou, un câștig, dar și o capcană. În lipsa unor criterii minime, stabilirea unor ierarhii ar deveni întâmplătoare, irelevantă. Astfel, Marius Tucă ar primi premiul Observator cultural pentru poezie, iar pe Yigru Zeltil l-am vedea în fruntea Academiei Române. E important să păstrăm un anumit discernământ, chiar dacă nu mai vorbim în termenii canonului clasic. Partea negativă aici este că acest discernământ funcţionează aproape intuitiv. E suficient să observi cine promovează un anumit poet/ poetă, produs poetic ca să ştii dacă vrei să intri în contact cu arta acestui artist sau nu. Mi se pare că în cercurile lirice se vorbeşte din ce în ce mai puţin despre valoare într-un mod argumentat. Funcţionează o intuiţie masivă, în valuri.
Văd un reviriment al revelanţei criticii în podcasturi răutăcioase, un echivalent literar al conceptului Honest Trailers, în care câţiva oameni avizați să discute pe bune despre cărţi, cam ce au făcut cei de la Discuţia Secretă atunci când au lansat Brand. În același timp, așteptările s-au diversificat. Există cititori care caută poezie confesivă, directă. Alții sunt atrași de experimente, de hibridizări, de texte care se joacă cu limbajul sau cu mediul în care apar. Iarăși alții preferă militantismul. Nu cred că una dintre direcții este mai legitimă decât cealaltă. Important este acel nucleu de obsesie, de tensiune autentică.
3. Pentru mine, lectura poeziei rămâne o formă de explorare. Nu citesc ca să-mi confirm ceva, ci ca să înțeleg mai bine lucruri pe care, altfel, nu le-aș putea formula. În momentul în care un poem reușește să facă asta – să pună în mișcare ceva încă nenumit – atunci devine relevant. Restul este zgomot de fond.
Alex Goldiș: Micul hype din jurul poeziei actuale
Cred că nu doar poezie citim altfel, ci orice tip de discurs literar: în sensul că citim cu toții mai fragmentat, asaltați de avalanșa discursurilor media sau internautice. Suntem în același timp, vrând nevrând, mai sensibili la discuția unor cărți nu doar în cronicile de specialitate, ci și pe bloguri de lectură, rețele de socializare etc. Mai mult, prezența autorilor în spațiul virtual afectează la rândul ei felul în care volumele lor circulă sau sunt înțelese. Toate acestea modifică în mod substanțial experiența receptării, cititorul de azi are altă relație cu cărțile decât insul de acum un secol.
Aș zice că, în ciuda unor predicții destul de pesimiste (în anii ʼ90 circula teza apocaliptică a dispariției, plasată în capul unei serii întregi de dispariții), discursul poetic s-a adaptat cât se poate de bine la noile realități din cel puțin două puncte de vedere:
Pe de o parte, poezia circulă uneori mult mai repede și mai eficient decât în vremurile când singurul ei vehicul erau editurile. Se publică acum multă poezie online și, față de alte genuri literare, ea are și avantajul distribuirii mai ușoare. Nu știu dacă avem de a face chiar cu o avalanșă de versuri pe rețelele de socializare, însă poezia își face loc relativ fără probleme printre alte tipuri de discursuri percutante, de dimensiuni reduse. Această circulație a creat un fel de emulație în câmpul poeziei și poate chiar un efect de bumerang, care face ca succesul online să crească inclusiv cota editărilor așa-zis clasice. Există azi neverosimil de mulți tineri care vor să se afirme încă în poezie și să publice nu doar pe internet, ci și în volum. Există, în fine, edituri precum Casa de Editură Max Blecher sau OMG care fac eforturi considerabile de a publicat debutanți – și nu numai – și de a întreține acest mic hype din jurul poeziei românești. Din păcate, emulația rămâne de cele mai multe ori în interiorul câmpului și investițiile în poezie – deopotrivă ale publicului și ale finanțatorilor de stat sau privați – rămân marginale, probabil la fel de marginale ca întotdeauna. De aceea, mă amuză și mă irită în același timp criticile periodice la adresa deținătorilor acestor edituri sau colecții (cu privire la prețurile volumelor, politici de promovare, selecția autorilor etc): ei au un statut cvasi-eroic pentru că reușesc să publice în continuare volume sau reviste specializate de poezie.
Pe de altă parte, poezia nu s-a adaptat doar din unghiul canalelor de circulație, tot mai diversificate, ci și din unghiul tematicilor și al retoricii. Așa cum a făcut-o dintotdeauna, aș adăuga din nou. Pornind de la niște direcții deschise în anii 2000 de poezia lui val chimic, Gabi Eftimie sau Cosmina Moroșan, se scrie azi o poezie care reflectă toate angoasele identitare derivate din disoluția subiectului în societatea de consum și/sau în mediul digital. Poate chiar din punctul acesta de vedere, al problematizării dilemelor sinelui în fața provocărilor de început de secol XXI, poezia e un discurs și mai percutant decât proza. Iar inovațiile se întrevăd nu doar la nivel tematic, ci și la nivel formal. Poezia înglobează poate mai ușor tipuri de discursuri care și-au pus enorm amprenta asupra modului în care comunicăm azi. Volumele unor Florentin Popa, Tudor Pop, Elena Boldor și a multor altora înglobează meme, algoritmi computaționali, metaironie internautică, alături de o gamă întreagă de sentimente sau de senzații care nu existau înainte de „alterarea“ (dacă de o alterare e vorba… ) comunicării fizice de cea online. Chiar dacă o face prin instrumentare și limbaje cu totul diferite decât cele de acum un secol sau două, poezia își păstrează statutul privilegiat în a problematiza sinele, comunicarea, relația.
În aceste condiții are poezia în continuare nevoie de repere critice pentru a fi înțeleasă? Răspunsul meu e un da ferm, întrucât ea își păstrează caracterul problematizant și inovator, nu foarte ușor de digerat de publicul larg și adeseori nici de cititorii de specialitate. N-o pot face însă inteligibilă în discursuri critice doar criticii literari, așa cum se credea până acum ceva timp, ci și scriitorii, poeții înșiși. Ar fi bine în general ca toată lumea să scrie mai mult despre poezie, știu volume excelente din ultimii ani care nu au cinci cronici. Dar asta nu cred că mai ține neapărat de poezie în sine, cât de demonetizarea (la propriu și la figurat a) publicisticii literare din România, în care aproape nimeni nu mai e interesat să investească. În condițiile multiplelor crize pe care le traversăm azi, e puțin probabil ca situația să devină mai bună în viitorul apropiat. Noroc doar că poezia va supraviețui în ciuda a tot și a toate, ca întotdeauna.
Emanuela Ignățoiu-Sora
1. De câțiva ani citesc poezie diferit, dar cred că fără legătură cu rețelele de socializare, ci mai degrabă cu nevoile mele de poetă. Dacă înainte citeam cărțile poetelor și ale poeților români pe măsură ce apăreau, acum îmi place să le citesc opera integral și cronologic. Mi se pare că așa pot să înțeleg cum li s-a schimbat poezia, care le sunt noile teme dar și ce a rămas: motive obsedante care se repetă și e fascinant de văzut cum sunt formulate diferit. De asta îmi place foarte mult Cartier de Colecție, unde au fost republicate multe volume care altfel nu s-ar mai găsi. Ce mai fac în ultima vreme e că atunci când am o deplasare în străinătate, mă apuc să colind librăriile și să caut cărți de poezie în limba engleză. Raftul de poezie e întotdeauna pricăjit și aproape ascuns, trebuie să scotocești până dai de el, dar acolo văd ce se mai publică și descopăr autori noi de care devin interesată. Așa am aflat de curând de Ana Limón, care a scris, printre altele, poemul „In Praise of Mystery: A Poem for Europa“, care e acum gravat pe sonda spațială Europa Clipper, ce va ajunge la Jupiter în 2030. Mi se pare semnificativ să menționez asta în ziua când pământenii au ajuns în cel mai îndepărtat loc din spațiu (răspund la anchetă pe 7 aprilie, dimineața). Las aici câteva versuri din acest poem:
„And it is not darkness that unites us,
not the cold distance of space, but
the offering of water, each drop of rain“
Încerc aici o traducere:
„Dar pe noi nu ne unește întunericul,
nici distanța înghetață a spațiului,
ci ofranda apei, picătura de ploaie“
2. „Listen, I have to play it for you on the piano“. „Un pic de atenție, vă rog, o să vă cânt [piesa] la pian“ – spune criticul literar James Wood, în superbul text „What is at Stake When We Write Literary Criticism?“ Argumentul lui James Wood e că un critic literar vrea să îi redea celuilalt (un prieten, un cititor) ceva ce tocmai l-a emoționat și că are privilegiul de a se putea exprima în chiar mediul în care a fost creată opera. Ca și cum ar fi un delfin care înoată în apa pe care vrea să o descrie sau un pianist care se apucă să îi interpreteze o piesă pe care tocmai a auzit-o. Dorința aceasta de împărtășire, de a-i povesti celuilalt ceva care ți-a plăcut, e nu doar un element-cheie în actul de critică, dar și ceea ce îl face cu atât mai relevant în lumea atomizată în care trăim. Avem nevoie să ne împărtășim unii altora ceea ce ne-a emoționat, iar criticii au și instrumentele conceptuale, dar și privirea de ansamblu pentru a situa poezia respectivă în lumea în care a fost creată, de a o înțelege în raport cu ce a mai fost scris până atunci, dar și de a-și imagina cum se va mișca poezia în lumea viitoare și care vor fi următoarele direcții. Critica literară e mai relevantă ca oricând.
3. Potrivit faimoasei definiții a lui Wordsworth (din prefața la Balade lirice), poezia este „o descătușare spontană de emoții puternice“. Să luăm, de exemplu, minunatul poem al lui Elisabeth Bishop, „One Art“. Un poem despre pierdere, despre cum ne familiarizăm cu arta de a pierde, mai întâi niște chei, despre care nu gândim mare lucru. Cum apoi se precipită viața și pierdem din ce în ce mai mult, obiecte și locuri din ce în ce mai importante: ceasul mamei, orașe iubite, râuri pe care le-am traversat. Și apoi vine dezastrul, pierderea ființei iubite, care ne lasă fără suflare. Bishop contruiește magistral acestă imagine a pierderii ca devastare prin repetiții, prin negare („The art of losing isn’t hard to master“), prin alăturarea obiectelor mici, practice (chei) cu elemente de mare dimensiune (orașe, continent), ca la final să introducă detaliile semnificative: vocea jucăușă, gesturile înduioșătoare care fac pierderea ființei iubite de nesuportat.
Cristina Ispas
Am început să citesc poezie cu un ochi mai atent la începutul anilor 2000. Nu m-am numărat printre norocoșii care au avut un profesor de română bun (sau măcar interesat) la școală sau posibilitatea de a merge la un cenaclu cu un îndrumător implicat cum a fost, de exemplu, Alexandru Mușina la Brașov. Am terminat liceul într-un oraș mic și m-am bazat exclusiv pe biblioteci: cea de-acasă, în care am găsit ce îmi imaginez că se găsea atunci în majoritatea bibliotecilor, volume de George Bacovia, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Ion Minulescu, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Lucian Blaga, dar și volume de Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu (cu „Moartea citește ziarul“, bineînțeles), Emil Botta, și cea de la școală sau biblioteca orășenească, unde am găsit cam aceleași lucruri.
Spre finalul liceului, în orășelul meu, Corabia, a avut loc prima ediție a unui festival de literatură care se desfășura în cadrul unui festival mai mare, Zilele Literaturii în Olt. În cadrul acestui eveniment mai larg, exista un festival Ion Minulescu la Slatina, unul Virgil Carianopol la Caracal și unul Virgil Mazilescu la Corabia. Așa am aflat de Mazilescu, Mariana Marin, Angela Marinescu, Ion Stratan și am început să caut cărțile lor și ale altora, Mircea Cărtărescu, Mircea Ivănescu, Cristian Popescu etc. Citeam cu sfințenie și România literară, rubrica Post-restant a Constanței Buzea, editorialul lui Nicolae Manolescu și orice cronică de poezie apărea. Veneau trei numere în tot orașul și le pândeam apariția, ca să nu rămân fără. Mai târziu, la facultate, am reluat sistematic aceste lecturi, le-am grupat pe generații, curente, afinități, teme, influențe, și le-am completat. Preferații mei, în momentul în care am ajuns la facultate, erau Bacovia, Ileana Mălăncioiu, Virgil Mazilescu și Mariana Marin. Cred că am ales foarte bine cu mintea de atunci. Desigur, au mai fost și niște lecturi din faimoasa colecție bpt a Editurii pentru Literatură, cum ar fi o antologie de poezie engleză, Byron, Villon și alții.
După ce am început facultatea, prioritatea mea a devenit generația ’80 (incluzând aici și promoția ’90, Școala de la Brașov), care m-a condus spre postmodernismul românesc și expresionism (respectiv neo-expresionism). Asta a însemnat că am căutat să citesc, în primul rând, poezia americană a anilor ’50-’60, incluzând aici poeții din Școala de la New York, în special John Ashbery, Alice Notley, Kenneth Koch și, mai ales, Frank O’Hara (autorul personismului), pe cei din generația beat, Ferlinghetti, Ginsberg, Gregory Corso, poeții confesionali, Anne Sexton, Robert Lowell, Sylvia Plath, dar și poeții expresioniști, dintre care Gottfried Benn a rămas preferatul, Trakl. Citeam antologii dactilografiate la biblioteca facultății de Limbi Străine și orice prindeam, cărți xeroxate, volumele din colecția de traduceri de la editura Albatros (de ex., mi-a plăcut foarte mult Eugenio Montale) etc. Tot în acea perioadă am descoperit-o pe Fleur Adcock, inițial citindu-i câteva poeme în România literară.
Aproximativ în aceeași perioadă i-am descoperit pe douămiiști, pe care i-am citit în primul rând pe orizontală, ca generație, încercând să înțeleg cele câteva „reguli“ care îi despărțeau de generația precedentă, în ciuda diferențelor evidente din sânul propriei generații, dar și pe verticala ramificată a influențelor. Am descoperit cel puțin trei ramuri solide, cea a poetelor și poeților confesivi, care practicau un realism biografic, cea a neo-expresioniștilor și cea a poeților utilitariști. Dintre aceștia, confesivii se revendicau de la aceeași poezie pe care o menționau și optzeciștii din aripa sudică ca sursă principală de influență (poezia americană de mai sus), dar cu precizarea că ei erau autentici în auto-reflexivitatea lor, în descrierea propriilor experiențe și a realității din jur, în timp ce optzeciștii descriau în poezia lor o realitate imaginară, solară, inexistentă la noi, neo-expresioniștii se revendicau de la acei autori optzeciști care nu făceau parte din nucleu central post-modernist sau erau atipici în contextul acelui nucleu, cum ar fi Ion Mureșan, Mariana Marin, Ioan Es. Pop, sau nouăzecistul Cristian Popescu, șaptezecista Angela Marinescu, în timp ce utilitariștii scriau o poezie pe care astăzi am numi-o performativă. Utilitariști erau Adrian Urmanov și Andrei Peniuc, dar eu l-aș adăuga aici și pe Răzvan Țupa, care teoretic făcea parte din nucleu fracturiștilor.
În perioada în care am început să-i citesc pe douămiiști, am început și să scriu cu un pic de disciplină. Am descoperit repede că douămiiștii erau prea furioși pentru mine – eu eram sceptică, mai degrabă, dar și împăciuitoare. Simțeam în același timp o presiune de a mă încadra în grupul lor și de a mă desprinde, fiind un moment în care primul val douămiist se afirmase deja în forță.
Au urmat apoi o serie de volume care au produs o mutație clară în cadrul paradigmei douămiiste, ochi roșii polaroid (2006), Gabi Eftimie, Blank (2009), Vlad Moldovan, umilirea animalelor (2010), Val Chimic, asociate noilor tehnologii (deși la Val Chimic era mai degrabă vorba de o abordare steampunk), urmate de altele, în 2011, fuck tense, Bogdan Lipcanu, Inevitabil, Andrei Doboș și volumul meu rezervația, care se detașau clar ca atitudine de poezia douămiiștilor. Atât eu, cât și Andrei Doboș debutaserăm deja în 2007, cu volume care nu mai păstrau decât reminiscențe din poezia douămiiștilor, dar încă nu ne descoperiserăm propria voce în acel moment. În același an, 2011, a debutat Andrei Dósa, cu Când va veni ceea ce e desăvârșit, fiind urmat de Alex Văsieș (Lovitura de cap, 2012), Radu Nițescu (gringo, 2012) și Vlad Drăgoi (2013, debut în poezie cu metode), deschizând discuția despre post-douămiiști. Ar trebui menționate aici și volumul din 2006 al Cosminei Moroșan, AgeSexLocation PLS și, respectiv, volumul Olgăi Ștefan Toate ceasurile, tot din 2006, pentru că și ele vin cu o atitudine diferită față de cea a douămiiștilor (foarte diferite fiind și între ele), chiar dacă și aceste două poete excelente își vor descoperi cu adevărat propriile voci/formule mai târziu.
În momentul în care a început să se vorbească la noi de post-douămiism, post-umanism, post-post modernism, metamordenism, poezia nomadă (Joris, 2009, un concept mai puțin spre deloc folosit, totuși) etc., criteriul generaționist a devenit complet inutil, în opinia mea, diversitatea devenind cuvântul de ordine mai mult ca niciodată. În acest moment, vorbim deja de Internet, de resurse de poezie și teorie aproape nelimitate (pe lângă faptul că se scrie mai mult și mai bine și se traduce consistent). Dacă există totuși o dominantă, aceasta este poezia care încorporează și o critică socială (poezia cu miză ecologică, feministă, eco-feministă, așa-zis socială), într-un mod diferit față de modelul practicat de douămiiști (acolo atitudinea era mai degrabă romantică, centrată pe individ, acum este realistă). Cu alte cuvinte, în prezent citesc fiecare volum în parte și sunt atentă la structură, ritm, stil, tehnică, mesaj, voce, încercând să îmi dau seama dacă funcționează pentru mine sau nu, dacă buchetul final este armonios și proaspăt sau este vorba doar despre niște lucruri reciclate, lipite prost și cu emfază împreună.
În schimb, foarte puțin m-a interesat în momentul în care am început să citesc sistematic poezie (dar și teorie) structuralismul și post-structuralismul, care erau însă lecturi obligatorii la școală, poezia conceptuală propusă de mișcarea Language Poetry, și inclusiv poezia noastră avangardistă. M-au convins foarte puține lucruri din această zonă, la fel cum continuă să mă convingă prea puține volume din zona poeziei conceptuale (o umbrelă foarte largă) astăzi, sau a poeziei performative, deși am totuși în minte niște volume excelente. Plus că mi-a plăcut enorm, de exemplu, antologia de etnopoetică Tehnicians of the Sacred a lui Jerome Rothenberg, pe care aș numi-o Biblia poeziei performative.
În concluzie, citesc poezia contemporană prin lentila experienței, a lecturilor acumulate (încontinuu și în continuare), atentă întotdeauna la contextul în care a fost scris volumul respectiv și, în egală măsură, atât la mesajul lui și poziționarea socio-politică, cât și la ce îmi propune în plan estetic.
Radu Nițescu
1. E aproape un an de când am început să fug de telefon. Dacă-s acasă, îl ascund dimineața sub pernă sau îi fac „camera lui“ într-un sertar de unde îl scot doar dacă sună, sau la o anumită oră. Dacă-s la birou, îl las în buzunarul gecii. Am dobândit o frică de scroll-ul inconștient, de a mă trezi că mi-a alunecat o jumătate de oră din zi (uneori e un caz fericit) și am câștigat prea puțin la schimb. Și n-am așa multe jumătăți de oră. OK, filtrezi conținutul, alegi ce pagini vrei să urmărești, pe cine ai la prieteni, algoritmul te simte și el, you are what you like – dar cantitatea de reclame și de conținut gol, care nu te interesează neapărat, e un pariu riscant.
Mulți dintre noi îl facem. Lăsând deoparte fricile mele, pentru poezie, totuși, rețelele sociale funcționează ca mediu de propagare. Am citit și citesc multă poezie acolo. Prietenii pe care i-am adunat în mediul online de-a lungul timpului, paginile pe care le urmăresc etc. trimit spre mine literatură. Poezia circulă pe Facebook și Instagram, în text, poze, reel-uri, evenimente, ajunge mai ușor la oameni și la o plajă de public mult mai largă. Te afli la câteva clickuri distanță de reviste de literatură din întreaga lume. Putem să citim, cred, mai ușor. Asta nu înseamnă musai c-o facem mai mult – și nici neapărat mai divers. Pe rețelele sociale citești de multe ori fragmentar, accidental, nu ții minte (dacă atunci când înflorea douămiismul, să zicem, poate se întâmpla ca cineva să rețină un vers din volumul cuiva, mă îndoiesc că asta se mai întâmplă prea mult astăzi, și nu din cauză că ar lipsi versurile memorabile). La rândul ei, poezia înghite lumea în care e scrisă, seamănă cu (sau împrumută din) felul în care e citită, sper să ne placă ce va ieși de aici.
2. Să luăm o pungă de plastic, o vezi dusă de vânt. N-ai nevoie să știi chimie, să înțelegi masele plastice, să știi cine a inventat bachelita ca să te bucuri câteva secunde de coregrafie. Sau ca să te întristezi, că tu ții la planetă. Dar dacă niște oameni n-ar fi știut chimie, nici tu n-ai mai trăi punga aia, oricum ai trăi-o, acum. Cam așa și cu poezia, sunt niveluri diferite, și pe fiecare dintre ele ne propunem altceva. O problemă e că din școală ieși cu impresia că reperele critice sunt obligatorii, că poezia e ceva foarte complex, greu de înțeles, care ține de vremuri demult apuse, despre care trebuie să scrii un eseu de câteva pagini, și nici pe ăla nu-l prea înțelegi oricum. Termini liceul și ce-ți amintești despre poezie e că trebuie explicată și că sperați toți să nu pice la bac. Aici e (și va fi mereu) de dus o luptă, și sunt profesori care o duc și ajută elevii în fel și chip să se apropie de poezie, s-o simtă vie și să înțeleagă critica ca pe una dintre posibilitățile de lectură. Apoi, reperele critice și poezia (arta, în general) funcționează, cred eu, ca un Tom și Jerry perpetuu, știi că n-o să-l prindă, știi episoadele trecute, dar nu pentru asta te uiți, nu pentru un deznodământ; te uiți de dragul traseului, pentru asemănări și diferențe, pentru capcanele mai elaborate (sau nu).
3. Cred că depinde, dată fiind multitudinea de forme în care poate ajunge un poem la tine. Poate a fost scris (și gândit) pentru a fi performat – câte variabile, oportunități de reușită și ferestre de eșec se deschid aici, n-aș sta să număr. Poate a fost scris (și gândit) pentru o carte – și devine relevantă relația cu alte poeme etc. Încercând să le-aduc pe toate sub aceeași cupolă, ca unul care scrie poezie, pentru mine un poem devine mai interesant când îmi lasă impresia că mi-ar fi fost greu să-l scriu, sau că nu l-aș fi putut scrie deloc (mă refer și la idee, și la tehnică). În ultima vreme îmi place un poem cu atât mai mult cu cât văd că cineva nu și-a propus să-l termine, cât mai degrabă să-l scrie.
Simona Popescu: Tentația „turnului de fildeș“ și exercițiile de spontaneitate
1. Nu s-a schimbat, de fapt, nimic. Aș spune că mai degrabă scrisul s-a schimbat din cauza/ datorită/ grație mediilor digitale. Vorbesc din proprie experiență. Pot lucra mai ușor azi cu multe versiuni de text (m-am hotărît chiar, în Cartea plantelor și animalelor, să las cîte una în notele de subsol), mă mai întrerup ca să citesc pe ecran – am multe ferestre deschise! – nu știu ce text de teorie actuală, mă mai uit la cîte un fragment de film, ascult și multă muzică. E, uneori, un scris-citit(-auzit-văzut) întrețesut, ar fi multe de spus aici. De rețelele de socializare sînt desprinsă, însă cunosc zona, o pot vizita dacă am vreo curiozitate, sub nici o formă n-aș interfera. Am un cont de Instagram pe alt nume (făcut în pandemie pentru un proiect de roman colectiv, împreună cu cîțiva studenți de-ai mei, toate personajele trebuiau să aibă cont de Insta). Din cînd în cînd îmi vin în fața ochilor și poezii. Multe proaste. Sînt și postări cu cîte un poem. Unul singur nu ajunge ca să-mi fac o părere, dar înțeleg „formatul“. Mie îmi plac structurile extinse, volumele construite, în care poemele sînt parte dintr-o mai amplă orchestrație. Citesc autori/autoare, nu poeme. Nu gust antologiile colective în care ei/ ele apar cu doar cîteva texte „reprezentative“. Mi se par o diversiune. Ca și postările astea de cîte un poem – care, altfel, pot aduce mulțime de „aprecieri“ de la te miri cine, de cele mai multe ori oameni care n-au nici o treabă cu literatura (sau au doar parțial – de unde și pretențiile de cunoscători). Acum s-a adăugat ecuației și AI-ul! Apă la moară veleitarilor de toate felurile, mediocrilor. Armata de producători de text se va înmulți. (Altfel, eu salut apariția AI-ului. Argumentele, altădată.)
2. Nevoia de repere critice e mai mare ca oricînd. Avem de-a face cu o supraproducție de „litheratură“ (cum ar zice Gellu Naum), care se acumulează în devălmășie, unde se amestecă valorile cu nonvaloarea sau cu false valori. Discursul critic e prea des înlocuit de improvizații venind de la te miri cine – și pe varii rețele – sau chiar de simplele like-uri, fără cuvinte. Criticii literari, teoreticienii literari (dublăm cu femininul!) sînt aliații literaturii valoroase. Mai există și specia pe care am numit-o undeva „kritikuși“, o specie care imită critica literară. Ei/ ele amestecă, nivelează, produc confuzii, nu au gust, nu au direcție, nu au viziune și, uneori, nu au nici (destulă) carte! Cînd eram studentă visam la democratizarea literaturii, mi se părea nefirească distanța dintre așa-zisele elite și „publicul larg“ (care n-a fost nicicînd larg și, vedem, se diminuează tot mai mult). Și-acum cred la fel, dar, dacă asta înseamnă democratizarea, un bazar, o piață de desfacere cu produse supraevaluate, mult marketing pentru mai nimic, îmi vine să privesc cu alți ochi „turnul de fildeș“, pentru care nu aveam mare simpatie. În „turnul de fildeș“ nu (mai) sînt „elitiștii“, sînt însingurații voluntar! Așa îl văd acum. Mă atrage tot mai mult.
3. În principiu, un poem e mai relevant dacă face parte dintr-o serie. Mai vin la mine studenți/ studente de la Litere cu cîteva poezii ca să-mi dau cu părerea despre cum scriu ei/ele. N-am cum. Le spun să revină după ce au cel puțin 10-15 pagini. De cele mai multe ori sînt încercări pe direcții diferite, nimic cristalizat. Îmi e mai ușor să urmăresc cum își găsesc vocea personală studenții/studentele care frecventează cursurile mele de scriere creatoare. Chiar dacă temele de lucru sugerate sînt aceleași pentru toți (indiferent dacă scriu poezie sau proză) se vede cu ochiul liber cum unii încep să dezvolte ceva al lor. E foarte interesant – și chiar emoționant – să asiști la începuturile formării unui scriitor/ unei scriitoare. Un curs ține puțin, doar un semestru, dar cred că îi ajută, mai ales că fac, la început, și niște introduceri teoretice, încercări de panoramare a literaturii. Au și de citit (nu e obligatoriu, cine vrea!), vorbim despre texte și – cel mai important – fiecare are un public (colegii lor, care la rîndul lor scriu) săptămînă de săptămînă. E o șansă asta. Te responsabilizează, te mobilizează. Îți auzi vocea în timp ce citești, așa îți dai seama singur și unde falsezi.
Țin mult să înțeleagă cît de important e, ca viitor scriitor/scriitoare, să ai o bază solidă pe care să construiești, mai tîrziu, propriile arhitecturi. Fără această fundație larg culturală, fără conștiință scriitoricească, fără o viziune asupra literaturii lumii dintotdeauna nu merge să creezi lucruri rezistente (cît se poate) în timp. Oricum, ca studenți la Litere, au marele avantaj că studiază în profunzime cel puțin două literaturi (pe cea română și pe cea a limbii străine pe care o au ca specialitate secundară). La cursuri improvizăm, ne jucăm, facem exerciții de disponibilitate și de spontaneitate, sîntem o familie, nu judecăm, ca pe vremuri, prin cenacluri. Totul se bazează pe prietenie și pe sprijin reciproc. Ajutăm toți ca textele fiecăruia să fie mai bune. Uneori ies lucruri neașteptat de interesante. Din păcate, unii nici nu-și dau seama, după ce se termină semestrul se întorc la poeticăria lor de dinainte. Chiar azi am avut un curs unde s-a scris pornind de la Mircea Ivănescu, de la poeziile cu aparență simplă ale lui Kerouac și de la William Carlos Williams. A fost frumos.
Nu e greu să-ți dai seama dacă un poem e bun sau mediocru. Așa cum un medic vede imediat dacă omul care stă în fața lui în cabinet e sănătos sau bolnav (deși mulți bolnavi par sănătoși tun!). Așa cum, într-un magazin de țesături, realizezi ușor care sînt cele naturale și care amestecurile ieftine cu acrilic, vîscoză, poliester. Așa cum un cunoscător își dă seama dacă are de-a face, indiferent de „marfă“, cu ceva valoros sau cu imitații ieftine (și ele de mai multe feluri). Și în literatură e la fel: reperezi clișeele, lipsa de idee poetică (nu există poem fără o idee poetică), mecanica cuvintelor/metaforelor etc. care nu aduc sens, emoție (și intelectuală!). Dar, repet, eu nu citesc doar poezii, eu citesc poeți sau poete care au ceva de spus cu adevărat, chiar dacă sînt la început (și din încercările studenților/ studentelor îți dai seama de asta), care au un proiect, care aduc noutate (cît se mai poate) în literatură. E valabil și pentru proză, eseu, critică literară – pe care o consider o formă de literatură (nu orice recenzent e și critic literar).
Cum citim poezia azi, în general, e o temă cu multe răspunsuri, pentru un întreg eseu. Poezia bună e de atîtea feluri! Și mai e cea „vorbită“, mai sînt performance-urile, poezia vizuală, uneori lyrics-urile enigmatice ale unor trupe de muzică, poezia din discursul cinematografic etc. Mai sînt lecturile publice, uneori agreabile. E frumos că oamenii se mai adună (și să socializeze) în medii culturale.
Olga Ștefan: 20 de ani de like-uri pentru poeme
Răspund la această anchetă în dublu rol – de cititoare, dar și de autoare de poezie. Premisa de la care pornesc este aceea că modul în care citim poezia astăzi nu a fost neapărat reinventat de mediile digitale. Mai curând, aș spune că acestea l-au radicalizat. Lectura instant, independentă de un mediu legitimator formal (revista, cenaclul), a devenit un act al expunerii și al dependenței de răspuns critic legitimator. În aceleași circumstanțe ale aventurării pe terenul „sălbatic“, „virgin“ al non-aderenței instituționale, eliberarea de pârghiile sau de filtrele validării pre-publicare nu a dus în mod organic la o mai facilă înțelegere a actului lecturii de poezie și nici la o oportună înlocuire a reperelor critice. Dimpotrivă: interfața salvează ceea ce o lectură ghidată de repere clare (văzute ca rigide) ar fi eliminat sau concediat ca frivol, superficial.Derulând puțin înainte, mă gândesc, de pildă, la cei care publică, în mediul online, fie pe rețelele de socializare, fie în format Substack, poezii însoțite de imagini sau chiar de propria efigie, iar câmpul receptării și, implicit, al aprecierii este disturbat de această juxtapunere de limbaje: citesc poemul, citesc fotografia, citesc un mesaj autopublicitar, o mostră de autopromovare?
S-ar putea spune că, în cazul poeziei contemporane, rețelele de socializare au desăvârșit ceea ce începuseră deja să consolideze cluburile și platformele literare online, active și prolifice în prima jumătate a anilor 2000. Doar că, în lipsa unor baze care să fi stocat, în totalitatea lor, efervescența, frământarea, tensiunile și candoarea activității cluburilor literare online ale anilor 2000, acestea sunt trecute cu vederea, expediate ca note de subsol. Nedrept sunt minimalizate și impactul revistelor culturale care activau strict online (Egophobia, Prăvălia culturală, Liternet, ca să le numesc doar pe câteva dintre cele pe care le accesam cel mai des). Un studiu interesant în acest sens semnase, în urmă cu zece ani, Andrei Doboș în Dacoromania litteraria (numărul 3/2016)[2], vizând, cu precădere, fenomenul platformei clubliterar.com.
Argumentele lui se întemeiau pe ideea că, pe internet, mediul artistic și literar asistă la o „ștergere a granițelor dintre producție și expunere (sau, mai specific, în cazul literaturii, dintre scriere și publicare)“. Un prim efect relevant stă, astfel, în vizibilizarea procesului de producție literară, în mod tradițional (analogic) ascuns, ocultat. Un alt efect survine în baza faptului că digitalizarea elimină constrângerile de spațiu și timp, permițând interacțiuni anonime și hiperconectate și favorizând, astfel, o formă accentuată de democratizare și dezinstituționalizare. Acestora li se adaugă și fenomenul unei așa-zise arderi a etapei validării valorice facilitate de anterior enumeratele instituții, ca și cel al aderenței la seturile de reguli impuse de administratorii unei rețele „hipercenacliere“, care asumă și rolul ambivalent al „gatekeeperului“.
Recomand în mod particular analiza pe care Doboș i-o face acestei funcții, esențiale, cred eu, pentru maniera în care lectura individuală a fost, în mediul digital, compromisă, viciată de rigorile apartenenței la grup prin emularea personalității, valorilor, ideilor acestei persoane de interes, funcționând (după Michael Farrall, citat de Doboș în articolul mai sus menționat) drept veritabile filtre în coagularea grupului.
Cred, așadar, că existența acestor rețele, pe care, în Istoria literaturii române contemporane (1990–2020), Mihai Iovănel o descrie ca fiind „uneori ezoterică“, și-a lăsat definitiv amprenta asupra etosului prezentării „spre lectură“ a textelor în lucru, ca și a „pieselor de rezistență“ din repertoriul unui autor de poezie. Ea a orientat, ulterior, aparenta autonomie a autorului activ în mediul online, ocultând ierarhiile/ relațiile de putere, nu și efortul curatorierii unei anumite imagini a „atelierului“ în această manieră deschis publicului. Într-un fel, modelul asumat în acest proces de expunere–dezvăluire–vulnerabilizare este cel al selfie-ului celui mai reușit, care surprinde, obligatoriu, perioade fertile, o vrie egocentrică, dar și o formă de autoironie în raport cu ceea ce pare un proces sortit derizoriului, neproductiv, în termeni capitaliști, relevant la nivel pur simbolic.
Tot așa, poemele pe care le reține arhiva internetului cartografiază, cred eu, teritoriile încrederii în sine, ca și pe cele ale îndoielii, ale conformismului, ale revoltei, ale dialogului poetic. Rezultatul este deconcertant: la fel ca în cazul chipului uman, filtrele ajută, dar și, prin uniformizare și exces, deteriorează. Anii digitalizării, înțeleși aici ca supapă a democratizării accesului la poezie, nu sunt, în concluzie, doar cei mai din urmă (pandemici sau post-pandemici). În ceea ce privește oportuna deschidere a atelierelor poeților contemporani și poziționarea lor „la un click distanță“, esențiale au fost, aș spune, ultimele două decenii. Iar modul în care citesc eu poezie a fost influențat, mai înainte de orice, de această deschidere.
Adolescența și, conjunctural, aducerea la zi a poeziei pe care o scriam în aceeași perioadă, apoi parțiala asimilare a ei de către esteticile și politicile generației pe care o numeam și în continuare o numim douămiistă sau milenaristă, au coincis cu activitatea unor platforme ca poezie.ro (agonia.net) și clubliterar.com (cărora le-au urmat și alte platforme sau forumuri, mai mult sau mai puțin scrupuloase în privința selecției membrilor). Dinamica mea de autoare, dar și „formarea“ ochiului critic al cititorului-model modelat, ulterior, de absolvirea unei Facultăți de Litere, au fost definitiv alterate de contactul cu poezia aceasta de atelier, cu dependența de un cenaclu infinit, perpetuu, plural ca expresie, ambiguu intențional. Nu îndrăznesc să generalizez, însă am suspiciunea că experiența mea nu e singulară. Felul în care continuăm, ca generație, să ne raportăm la ceea ce citim și, în cazul celor care lucrează ca agenți dubli, la ceea ce scriem, confirmă că, și pentru ceilalți autori-cititori de poezie prinși în această sarabandă a feedback-ului și a faimei de o zi (cu stele, cu „urcarea“ poemului pe prima pagină, cu tot soiul de practici compensatorii acum uitate), piesele jocului s-au așezat diferit grație mutațiilor de paradigmă la care predispunea tot acest set de practici.
Mai mult chiar, asistând la stadiile pe care le cunoaște un poem în drumul lui dinspre draft spre o versiune finală, ca și (nu de puține ori) turbulentele dispute în jurul unui autor, al unui titlu, al unei expresii, al unei energii aliniate sau nu la expectanțele care căpătau, puse astfel pe tapet, consistență și densitate, m-au învățat mai multe despre relativitatea receptării, dar și despre valoarea intrinsecă a unui act responsabil de disecție a sensurilor evidente sau mai puțin evidente ale textului, cu o destul de prost gestionată tentativă de a ghici intenții și mize politice.
Totuși, revigorarea modului în care receptam poezia nu a suplinit carențele provocate de felul dezechilibrat în care învățam să o citim și să o comentăm în școală. Tributari modelului structuralist, dezmembram cu pricepere structuri și tropi, dar pierdeam din vedere contextul, filiațiile, implicațiile politice. Ca atare, strategiile de receptare a poeziei intermediate de spațiile online nu au salvat o deja viciată manieră de a înțelege fenomenul poetic. Într-un fel, biografismul minimalist pe care pariau discursiv, tematic, atitudinal poeții pe care îi citeam implica ideea că acestea sunt de la sine înțelese: eram cu toții produsele tranziției românești, captivi într-o țară ale cărei granițe erau libere, însă trecerea lor depindea de factori prohibitivi (economici, sociali), gravitând în jurul unui nucleu de precaritate și rezistență anticomunistă – cu orice preț. Cursa pentru relevanță era, în continuare, dictată de capacitatea de a-ți prelucra estetic experiența, de forțarea limitelor limbajului și de ceea ce tropii puteau continua să salveze, să înalțe sau să deconstruiască. Oricât de valoros mesajul social al poeziei, ni se inocula, tot forma, tot modalitățile, tot ingeniozitatea individualizează și scot din marasmul anonimatului (supremul loc indezirabil – anonimatul, vocea albă, irecognoscibilitatea).
Apoi, o altă idee insuflată de această aparentă libertate era aceea că lectura poate fi despărțită de rigoare. Pentru cititorii formați în creuzetul digital și internautic, conceptul posibilității de a exprima simultan atâtea reacții a deposedat cronica literară de aura sa dezirabilă. Și mie, ca reprezentantă a tagmei celor care nu aveau parte de „rezonanță“, de „ecou“, a început, revanșard, probabil, să mi se pară o variantă edulcorată, complezentă, conotată ironic ca „de salon“ a acestor discuții fără altă miză decât agresiva, impulsiva autoafirmare. Tot atunci, mi-am format reflexul, nu întotdeauna sănătos, de a tânji după feedback instant – un poem nou, dar necomentat, căpăta aspectul oxidat al unui poem neinteresant, relevant, al unui poem părăsit, de abandonat. Stabilitatea acestor convingeri se nuanțează odată cu apariția cluburilor de lectură „fizice“, care au funcția de a reînnoda o tradiție cenaclieră, dar care, în egală măsură, apar în siajul extrem de activelor medii online le-au împrumutat reflexele, în ceea ce privește lucrul pe text, atenția (reactivă) la detalii, nevoia de a impune ajustări și tentația verdictelor colorate agresiv.
Mai recent, însă, aceste practici au fost reclamate drept toxice, restrictive, în răspăr cu ceea ce ar trebui să definească un mediu sigur. Unele spații au abolit „discuțiile de după țigară“ și „masacrul“ textelor („abatorul literar“) în favoarea calinelor conversații care prioritizează articulările vizavi de procesul (obligatoriu) vulnerat al creației. Ceea ce se câștigă în materie de „blândețe“ (greșit interpretată drept confort iresponsabil, mai ales în raport cu mesajul) se pierde însă în planul rigorii. Astfel, în absența unei aprecieri critice, oricât de crud formulate, oricât de exigent adunate în jurul unor criterii explicite de evaluare, asistăm la formarea unui reflex de lectură dezorientată, al cărei principal atribut este falsa libertate de a nu formula verdicte (în realitate, simptomatică pentru lipsa de repere stabile ori de standarde coerente). Mi se pare că cititorii se deprind, în acest mod, cu rutina unui mecanism fluctuant de interpretare. Riscul devenit normă e evident: reacția imediată și preponderent emoțională tinde să substituie criteriul grilei analitice și interpretative pe care ar aplica-o un lector care caută sens și pertinență. În mod simetric, actul scrisului este supus acelorași riscuri: atunci când „mușchiul“ evaluativ al cititorului activ se atrofiază, intervenția critică devine o practică labilă, nesustenabilă, iar literatura este expusă unor forme de validare autoscopice, instabile. Mai simplu spus, nu poți aplauda simplul efort: e nevoie să ghidezi, actualizând, sigur, limbajul astfel încât să se despartă de violența „raderilor“ douămiiste și post-douămiiste, fără a pierde finalitatea unui dialog productiv „în jurul textului“.
Revenind la sursa practicilor curente, în ceea ce privește lectura poeziei „în afara“ volumelor, aș identifica și un alt set de probleme specifice anilor 2000, care țineau de accesibilitatea nișei poeziei, dar și de insularizarea presei culturale. Revistele literare publicau cronici despre volumele (mai curând de negăsit, mai ales în orașul mic în care locuiam eu), posibil livrate „cu dedicație“ criticilor asociați. Prin contrast, site-urile literare ofereau bucăți relevante din ceea ce aveau să devină recenzatele, premiatele și, din nefericire, la fel de fantomaticele volume ale celor tineri. Așa se face că, până să ajung la un târg de carte, în București, în Cluj, mă mulțumeam să „știu“ cum scriu poete și poeți ca Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Ștefan Manasia, Domnica Drumea, Claudiu Komartin, Răzvan Țupa, Teodor Dună, Constantin Virgil Bănescu, Cosmin Perța, Cristina Ispas, Diana Geacăr, Andra Rotaru – ca să îi numesc pe câțiva dintre cei pe care mi-i amintesc activi în acel context – doar „de pe internet“. În același timp, la autorii generațiilor anterioare ajungeam sporadic, i-am „cunoscut“ abia odată ce m-am mutat într-un centru universitar și am avut acces la fondul de carte din incinta BCU, de pildă. Într-un fel, salutara modificare a caracterului de „fortăreață“ a presei culturale și extinderea accesului la conținuturile sale, grație disponibilității în format electronic, nu au restaurat întru totul importanța lecturii mediate de vocile criticii literare. Ea, critica, a rămas un domeniu utopic, o marcă a calității, văduvită însă de infrastructura necesară unei susțineri autentice. Apoi, tensiunile dintre autorii girați de Uniune și indesirabili au întărit suspiciunea vizavi de verdictele nedrepte, găunoase ale unor voci învestite cu autoritate. Lipsa încrederii a fost deplin justificată și rămâne o rană greu de cauterizat.
Poezia actuală îi datorează mult din profilul ei prolific corectitudinii politice, însă, în opinia mea, se scrie tot mai multă poezie cu miză politică strict mimetic, fără ca baza să fie cu adevărat consistentă și fără ca reperele să fie solide sau conștient decriptate. Mai mult chiar, prost înțelesul potențial al poeticității „traumei“, a „traumei mediului“ (odată cu nepermis de laxele accepțiuni ale termenului în sine), la iresponsabil gestionatele motive aferente pretențioasei tematizări a moștenirii trans- și intergeneraționale, tentante grație plajei tematice pe care o pot acoperi, ca și datorită jocului suprapunerilor temporale la care invită, conturează deja caracterul unei crize pe care, ca de obicei, o poate rezolva o privire în oglinda nemiloasă a puterii de a manifesta – încă – onestitate față de relevanța mesajului, de ce rămâne din el odată ce a fost curățat de strălucirea mijloacelor. De aceea, în privința așteptărilor pe care le au cititorii de poezie, observ că una dintre cele mai periculoase schizoidii ține de coexistența „relaționabilului“, a experienței care oglindește, paradigmatic, limbajul experiențelor unei întregi generații, și a „exoticului“, a „neobișnuitului“, a cărții din care „am învățat rapid cum e să fii în pielea cuiva diferit“. Cele două direcții invită, în opinia mea, la falsificare și superficializare.
Ce caut eu când citesc o poezie? Rafinarea (și, poate, redefinirea) motivelor pentru care aș fi citit-o într-o perioadă a lecturilor de identificare: înțelegerea proiectului căruia îi aparține, aprecierea coerenței sale în planul mai vast al acestui proiect, lucrul cu limbajul, luciditatea vizavi de atitudinea pe care o proiectează, luciditatea, în general, în raport cu registrele pe care le instrumentează, curiozitatea, refuzul autosuficienței și al complezenței. Îmi place să remarc evoluția unui autor, să descopăr, cu bucurie, că experimentează, că nu este cantonat în marasmul propriei excepționalități. Știu că scrisul poeziei e solicitant și adesea expediat ca exercițiu până la îmbrățișarea unui gen mai consistent (proza, de exemplu), de aceea urmăresc și aplaud reușitele micii și viciatei noastre comunități literare. Nu toate pariurile sau încurajările pe care le-am formulat de-a lungul timpului au fost întemeiate, de aceea, mă bănuiesc a fi o biasată, poate incompetentă cititoare de poezie. Curiozitatea mea depășește însă complexele imposturii.
Daniela Vizireanu
Aș spune că nu s-a schimbat modul în care citesc poezia pentru simplul fapt că am crescut în contextul evoluției foarte rapide a tehnologiei și nu știu cum e altfel. Chiar și așa, în ultimii zece ani s-a dezvoltat enorm piața globală de lectură în format digital. Când eram elevă, acum 8-9 ani, nu-mi amintesc să fi existat în România atât de multe locuri pentru poezie, nici în mediul online, nici în spațiul fizic: platforme, site-uri, pagini de social media, festivaluri, evenimente literare, ateliere. S-au diversificat mediile prin care luăm contact cu poezia, iar odată cu ele și sociabilitatea literară. Mă gândesc și la partea audio, la înregistrări, muzică, performance, open mic. De exemplu, pe Spotify se găsesc multe poezii în limba engleză. Eu le mai adaug într-un playlist și le ascult când și când. Din punctul acesta de vedere, întâlnirea cu un poem se aseamănă cu cea a unei melodii. Dar ca un bilanț personal, cel mai des prefer să citesc cărți fizice, cel puțin de literatură românească. Asta se datorează în bună măsură ritmului pe care mediile diferite îl creează, accesibilității și uneori confortului. În online, lectura e destul de fragmentară și rapidă. Să citești ici, colo câte-o poezie pe Facebook nu îți exersează o memorie a lecturii. Cartea tipărită te obligă la ceva mai susținut. Nu cred neapărat că cele două circuite se anulează unul pe celălalt, din contră. Partea online ajută mai mult prin rapiditatea informativă și orientativă.
Cu privire la reperele critice, aș spune că e o chestiune relativă. În sensul în care, de citit poți citi oricum dar un instrumentar minim în spate îți permite o deschidere mai generoasă către alte mătci de interpretare, către o pluralitate de perspective prin care poți înțelege textele. Iar asta vine în mare parte din lecturi, din înțelegeri contextuale pe care cititul ți le formează în timp. Nu cred că instanța criticului literar și-a pierdut relevanța, dar și-a diminuat caracterul autoritar, ierarhizant, directiv. Schimbarea are legătură și cu shift-ul masiv înspre zona cercetării academice a celor mai mulți dintre criticii literari, dar și cu deplasarea accentului către instanța cititorului în sens larg. În locul unui model inevitabil normativ în care criticul stabilea ierarhiile și dicta sensurile, acum se conturează un model mai deschis, tolerant, plural. Orișicum, cea mai importantă mi se pare conștientizarea faptului că reperele critice țin în primul rând de gândirea critică personală, exersată activ și perseverent, indiferent de ceea ce citești sau de ceea ce spun ceilalți despre ce să citești. Mama are o vorbă: Tu ești primul tău doctor. Cam așa e și cu lectura.
Ca să răspund la ultima întrebare, cel mai mult mă interesează capacitatea de a închega un fond semnificativ: o idee, o imagine, o poveste. E momentul acela când observi că limbajul nu e decorativ sau forțat, ci necesar și unitar. Fiecare cuvânt își justifică prezența și contribuie în text. Îmi plac și poeziile în care se produce o formă de tensiune. Și, mai ales, textele care nu se epuizează la o primă impresie, ci dimpotrivă, continuă ceva din ele să lucreze în memorie. O poetă la care mă întorc este Olga Ștefan, care nu e doar foarte productivă editorial, ea chiar reușește să aducă cu fiecare volum o forță cuceritoare.
[1] Volumul se numește Poezia new wave în spațiul contemporan românesc și urmează să fie publicat la editura Cartex.
[2] Andrei Doboș, „Literary Evaluation And Reading Practices In Romanian Online Literary Communities: www.clubliterar.com“, Dacoromania litteraria, nr. 3/2016, pp. 65-74
Imagine: Odilon Redon, Silence, cca. 1911
