Ut pictura poesis, nu? Aceasta este întrebarea sau mai este aceasta întrebarea? Sigur că, de la Simonide și Horațiu, trecând prin toate epocile și prin toată istoria artei și a esteticii, conceptul acesta al artelor surori a fost dezbătut, afirmat și contestat deopotrivă, urcat și coborât de pe podiumul celor două limbaje de specialitate care descriu, analizează și, în cele din urmă, legitimează arta poeziei și pe cea a picturii.
Dacă în Renaștere preocupările sunt în jurul stabilirii superiorității uneia dintre cele două arte, Lessing creează un contrapunct cu al său Laocoon din 1776, rafinând perspectiva prin abordarea instrumentelor și mediului de expresie ale celor două arte (sincronic – adresat văzului vs.diacronic – adresat auzului). În urma acestei abordări, recomandarea sa este ca cele două să nu fie confundate ci, mai degrabă, tratate în mod egal, ca două teritorii vecine și echivalente, fiecare, totuși, cu specificitatea lui.
Boema pariziană simbolistă pare să pună cu totul altfel problema, amestecând sentimentele, emoțiile și culorile pe fondul unuia și aceluiași sinestezic spirit al veacului. Experimentul avangardei duce comunicarea dintre cele două arte pe culmile percepției. În zona aceasta regăsim caligramele lui Appolinaire sau, pe teritoriul românesc, pictopoezia – produsul întâlnirii lui Victor Brauner cu Ilarie Voronca. De altfel, Brauner desfășoară o întreagă mitologie picturală în jurul poetului și al devenirii sale, numindu-și o serie de tablouri prima, a doua și a treia naștere (a poetului).
Indiferent de contextul cultural, cele două arte s-au însoțit și au produs, despre relația dintre ele, discursul critic al timpului – fie el al clasicilor, renascentiștilor sau modernilor. În modul cel mai comun, atunci când citim recenzia unei cărți sau analiza unui poem cel mai adesea apar undeva, printre nodurile discursului, sintagme precum „tușe groase“, „tonuri sumbre“, „contururi apăsate“ și la fel, în cazul unui tablou, criticul va vorbi despre „lirismul tonurilor“, „metafora universului vizual“, „folosirea hiperbolică a culorii“ etc. Această contaminare poate trimite simultan către două lucruri: fie către rădăcina inerent comună a poeziei și a picturii în tiparul psiho-creativ uman, prin dificultatea discriminării văzului de limbaj în actul artistic, fie la hibridizarea artistică atât de caracteristică artei contemporane și, poate, la o despecificare1 a limbajelor artistice, așa cum arată, de exemplu, Sarah Muscalu (artist vizual). Mai departe, despecificarea limbajului, dar și felul în care se contaminează artele în creațiile de ultimă oră creează, tot cu termenul pe care îl folosește Sarah Muscalu, un fel de post-mediu definit ca „suma tuturor mediilor“ formând „un mediu universal care se conține pe sine“2.
Lucrând cu Laurențiu Midvichi care a ilustrat volumul meu de poezie Sunt liniștită, mi-e frică,apărut la Editura Paralela 45 în colecția Metamorfoze, cel mai probabil am accesat acest post-mediu. Dar poate mai precis ar fi să spun că eu am simțit întâlnirea noastră artistică așa cum am simțit și înțeles pictopoezia și, în general, tipul acela de concretețe al avangardei istorice care era dictat în primul rând de urgența impunerii unui mesaj atât în spiritul său, cât și în corpul său concret. Scriind poemele din Sunt liniștită, mi-e frică, am simțit că ele au nevoie de un corp obținut prin ilustrație. Dar nu simțeam nevoia unui alt strat abstract, a unei alte viziuni pornite de la ele, ci a uneia care să fuzioneze cu ele la nivelul acesta, de corp al produsului artistic, dacă pot să îi spun așa. Volumul ilustrat l-aș fi vrut aproape ca pe un obiect funcțional, precum pianocktailul lui Boris Vian și concret ca pe un „tablou biosensibil“ în sensul lui Brauner.
Laurențiu Midvichi a intrat pe teritoriul poemelor mele cu o generozitate fantastică de parcă scopul lui ar fi fost, fără să fi vorbit dinainte, să vadă dacă poate să facă un poem să se miște și să respire. Și apoi, amândoi am vrut să vedem ce fel de ființă devine un poem care se mișcă și respiră. Ceea ce a rezultat este, poate, o pictopoezie inversă sau poate este altceva care trebuie să poarte alt nume.
Tehnic vorbind, așa cum și-a definit Laurențiu cele cincisprezece tablouri realizate după cincisprezece poeme din volumul Sunt liniștită, mi-e frică, ele sunt pasteluri de ulei. Stilul este, bineînțeles, eclectic, dar configurabil ca un expresionism figurativ cu accente surrealiste.
Poemele din acest volum au o suprafață uneori epică, cu un aer blând (jucat), sau un aer confesiv mai limpede sau mai tumultos (dar un tumult temperat) sub care, ca sub coaja unei răni, licărește o broboană de sânge, iar sub broboana respectivă nu este carnea vie, ci o altă coajă, sub care tremură o altă broboană de sânge și tot așa. Corpolența aceasta Laurențiu a simțit-o și a ales pentru ea o tehnică în straturi, pe care cititorul și privitorul volumului o poate regăsi la nivelul unui macrodetaliu care prefațează fiecare poem ilustrat. Mai mult decât atât, Laurențiu s-a uitat la corpolența aceasta a poemului cu un microscop de ultimă oră, descoperindu-i și aducând la suprafață culori, tonuri, texturi și amestecuri pe care eu doar le bănuiam. Vopselele pe care le-a ales nu permit contururi precise, de aceea tehnica folosită e aceea a straturilor și suprapunerilor. Pictura rezultată este densă. Precizia apare pe suprafață mare. Adâncimea culorii sondează poemul până în miezul lui, acolo unde el strigă. Fiindcă exact cu asta am început, Laurențiu și cu mine, colaborarea: i-am spus că aș vrea ca desenele să strige, să fie isterice chiar și culorile să fie tari, explozive și violente. I-am spus că aș vrea să fie cumva tragice. „Dar nu chiar depresive“ a nuanțat Laurențiu. „Nu chiar depresive de tot“ am fost de acord. De fapt, văzându-le acum, la final, atât pe pânză cât și în carte, îmi dau seama că, ținând simțurile alerte, sunt chiar pline de viață. Chiar dacă viața pare una nefirească, o viață de dincolo de viață, ca într-o percepție nevrotică tipică. Asta am și vrut, dar nu am formulat așa, a fost drumul pe care Laurențiu și l-a croit cu pensula prin carnea poemelor.
Frica din cuvinte (poemul „Împrietenirea 3“) este difuză, realizată din membrane transparente și, poate, dintr-un efect sonor intermitent, dar Laurențiu o împinge la scenă deschisă și o expune drept ceea ce este cu adevărat: o muscă supradimensionată pândind doi embrioni umani îngemănați într-un borcan. Culoarea aceea galbenă este a fricii, chiar dacă pare, așa cum spune poemul, că o împarte cu soarele și lumina; desenul însă nu te lasă să te păcălești. Dacă ar fi să revin la Laocoonul lui Lessing, în care acesta argumentează că artistul vizual (sculptorul, acolo) nu poate alege, datorită mediului de reprezentare (spre deosebire de poet) toate momentele desfășurării unei trăiri și îl alege pe cel de dinaintea momentului de durere maximă, considerându-l cel mai ofertant, este limpede că aici altă teorie estetică se aplică: sunt alese momentele de trăire maximă, se pune pensula pe rană, ca și cum pictura ar fi nici mai mult, nici mai puțin decât macrodetaliul poemului. De fapt, asta și este.
Uneori folosim același instrument, care se găsește în ambele truse, dar din materiale diferite: jocul de perspective. Așa se întâmplă în cazul poemului „Poveste galactică“. Textul merge de la perspectiva mare, cvasi-nelimitată, strângând planul până la detaliu. Tabloul preia detaliul și îl augmentează, adăugându-i încă un accent.
În acest punct aș mai menționa un efect: dacă poemul central care stă la baza tabloului este prefațat de pagina de macrodetaliu și urmat de ilustrația integrală, poemul care se află înaintea paginii de macrodetaliu se lasă antrenat și el în această dinamică imagine-text, alcătuind un cluster semantic: poemul „Ce se vede din spațiu“ + macrodetaliu + poemul „Poveste galactică“+ ilustrația integrală.
Mai mult decât atât, Laurențiu a selectat macrodetaliul astfel încât să funcționeze și independent ca un tablou abstract, așa că volumul beneficiază, la nivel vizual, și de modularea aceasta între figurativ și abstract a două ilustrații având ca osatură comună un text și o temă, ceea ce deschide încă o posibilă direcție hermeneutică (ca în poemele „Antinatura care mă desparte“ sau „Fecioara de fier“).
Acest mod de lucru, prin crearea de clustere semantice pe structura macrodetaliu-poem-ilustrație integrală se dovedește cu adevărat o platformă polifonică pentru poemul ilustrat, ridicând astfel la verticală toate posibilitățile lui lirico-narative, dar și toate posibilitățile senzoriale închise în capsula textuală. Acesta mi se pare că ar fi cazul ultimului poem ilustrat, „Proporția lotului“. Macrodetaliul și ilustrația integrală comunică prin expunerea „lirico-filozofică“ a poemului jucând vizual partitura relației unu-întreg, destin individual/damnare colectivă sau, dimpotrivă, damnare individuală/protecția destinului colectiv. Încadratura, în felul absolut inteligent în care a creat-o Laurențiu – căci Laurențiu pictează inteligent, ceea ce, după mine, este un atu al picturii mari – poate trimite către o conservă dar și către, da, o banchetă de metrou. Nu ai decât, ca privitor și cititor, să alegi în ce tip de încapsulare te situezi, dar și în ce specie, dacă te identifici cu unul sau cu toți, individualul sau colectivul, să-ți construiești, cu alte cuvinte, în mediu textual, dar și figurativ – propria proporție.
Nu pot să nu opresc puțin discuția și asupra primului poem ilustrat care deschide și chiar accentuează o caracteristică a acestei duble partituri lucrată de Laurențiu și de mine și care se regăsește și în intenția întregii colecții, denumită de Diana Iepure Metamorfoze. Caracteristica despre care vorbesc și care se structurează la intersecția dintre cele două limbaje – poetic și pictural este metamorfoză – o metamorfoză ideatică, exprimată la nivel material prin însăși narativitatea tablourilor. Înfățișând poemele, tablourile exhibă o structură „metamorfotică“ care se traduce ca narațiune vizuală. Și poate că narațiunea duce figurativul în alt registru răspunzând acelui post-mediu despre care aminteam la început. Poemul intitulat „Acesta nu este un poem despre vreme“trece, la ilustrare, prin metamorfoza care-i împinge povestea până la ultimele consecințe: așa ies din păpădiile trecutului cuie care amenință un alt simbol socio-cultural, un marker simbolic al unor „vremuri“ – peștele de sticlă. În poem, piesele pe care se sprijină construcția se acumulează în tablou, interacționează și de aici metamorfoza. La nivel metatehnic acesta cred că este pistonul care acționează cuplul text-imagine în acest volum.
Instrumentele vizualului – cu forța de esențializare care le este proprie, pusă excepțional la lucru de Laurențiu – scot în față și instrumentele ascuțite sau contondente pe care poeticul le glazurează uneori prin jocuri de stil specifice (narațiuni multidirecționale, ironie și autoironie, retorică, dialoguri, elipse, prolepse, construcții metaforice ample etc.) – ciocane, drone, țepi, cuie, unghii, grenade, joagăre, ciocuri. Post-mediul pe care colaborarea dintre cele două limbaje îl creează se întinde și asupra poemelor neilustrate așa cum, cred, devine activ și când volumul este așezat alături de tablouri, în același spațiu. Acest post-mediu îl văd ca pe un baiț transparent întins peste o lume de culori și de răni. Ambele vii.
Am marcat câteva dintre cele mai importante piese din angrenajul volumului Sunt liniștită, mi-e frică, ilustrat de Laurențiu Midvichi și am expus o parte a instrumentarului colaborării noastre indicând și unele zone (nu pe toate) în care sunt „ascunse“ efecte speciale, desfășurând, de fapt, argumentele pentru care cred că produsul rezultat în urma acestei colaborări nu este doar un volum ilustrat, ci este mai mult – un obiect funcțional (în sensul gratuității artistice, desigur), polimorf și polifon, un obiect numit volumul de poezie Sunt liniștită, mi-e frică și tablourile lui. Carte și expoziție funcționând într-un post-mediu artistic în care, și când cele două părțile ale obiectului sunt în spații diferite, separația dintre ele apare ca distanță numai dacă alegi să o vezi astfel.
1Sarah Muscalu: „referința la pictură presupune ceva specific care a suferit totuși o despecificare drastică, despecificarea picturii (în engleză despecification)“ în Arta contemporană, o consecință a hibridizării artistice în Timpul, 19 ianuarie 2022. Sugestia mea este că, cel mai probabil, s-a produs o despecificare a tuturor limbajelor artistice, cel puțin una parțială.
2 Ibidem.
Imagine: Poveste galactică, Laurențiu Midvichi
