Prolog la articol
Am scris pe Facebook un fel de jurnal de călătorie din Sri Lanka și după aia m-am trezit cu un mesaj de la un om care-și zice Ivan Karamazov și care m-a întrebat dacă aș vrea să scriu pentru Matca un text ceva mai lung despre vacanța mea palpitantă și am zis da, deci iată-l. Dacă găsiți prin el niște chestii pe care le-am scris deja pe Facebook e din cauză că mai bine de-atât n-are rost să încerc să le scriu, dar cred că o să fie puțintele, câte o descriere ici, câte un dialog colo.
Prolog la povestea cu Sri Lanka
Eram prin 2022 la mare, la 2 Mai, cu niște prieteni care lucrează, ca și mine, în publicitate. Și la un moment dat unul dintre ei, Andrei, care trebuia să plece a doua zi la Pitești, cred, a zis: „Da’ nu mai bine mai rămân o săptămână?“ Și a mai rămas, că e freelancer și nu trebuie să fie undeva anume ca să lucreze. Și m-am bucurat pentru el, dar a și încolțit în mine o sămânță de îndoială: adică fix asta aș putea să fac și eu, mi-am zis, să am tone de vacanță, să fiu freelancer ca Andrei! Și i-am zis șinevesti-mii, Rî: „Fata mea, cum ar fi să fiu și eu freelancer, am putea merge în vacanțe lungi în țări exotice!“ Și ei i-au sclipit ochii și a zis că sigur, foarte bine, dă-ți demisia, Alexică.
În 2023 mi-am dat demisia, yey, bucurie, am stat trei săptămâni la 2 Mai, șef, și când s-a lăsat toamna, Rî a zis, așa, drăguță, angelică, adorabilă: „Deci unde mergem la iarnă trei săptămâni în vacanță, că așa ziseseși că facem?“ Am încercat să mă scot, i-am explicat că e mult de muncă, că cu cine lăsăm pisicile, că hai să vedem, poate n-o să avem bani, alea-alea, părea să fie de acord cu mine, da’ la un moment dat a zis: „Sri Lanka e ieftină și frumoasă și are coclauri pe care să urcăm și plaje pe care să stăm la soare și acolo e și mâncare minunată.“ Și cumva soarta mi-a fost pecetluită, s-au luat bilete, s-au rezervat cazări, s-au făcut vaccinuri, s-au lăsat pisici pe mâna unui om de încredere, s-au cumpărat ghete de urcat pe munte – și cu fiecare dintre aceste acțiuni, șansele mele de a nu merge în Sri Lanka deveneau din ce în ce mai mici, așa că m-am resemnat, căci ce era să și fac, și într-o marți am aruncat chestii în bagaje, am încuiat ușa și am plecat.
Pe drum
Am plecat mai întâi la aeroportul Otopeni. Acolo am făcut ce fac oamenii: am aruncat bagajele pe o bandă, am golit sticla de apă, ne-am dus la controlul ăla unde trebuie să-ți dea cu praf pe laptop, am trecut de el, ne-am dus la Pașapoarte, unde un vameș destoinic a țipat la mine că de ce o aștept pe Rî acolo, eu i-am explicat că să vină și doamna, el a zis că să plec, tocmai a venit și Rî, am plecat împreună, ne-am urcat în avion și, cât ai zice pește, am ajuns în Dubai, unde ne-am dat seama că am ajuns în altă lume; zic asta pentru că eu nu am fost niciodată în partea aia de lume și a fost foarte neașteptat acel loc atât de puțin european: mai întâi am mers o vreme în spatele unui cuplu, după aia mi-am dat seama că respectivul cuplu nu se termina cu acel bărbat și acea femeie care îl alcătuiau, cu ei mai erau și celelalte două neveste ale domnului, și mi-a luat câteva secunde ca să procesez relația dintre ei. M-am uitat pe un ecran cu zborurile de-acolo și iarăși m-am blocat nițel, pentru că ele duceau în locuri de care abia dacă auzisem (probabil că ăla era terminalul pentru Asia), tot felul de orașe din China, India, Indonezia, Malaysia etc. Și m-am simțit cumva pierdut, bine că eram cu Rî, am strâns-o mai tare de mână și ne-am dus să-mi iau țigări cu opt lei pachetul, căci în Dubai totul e mai scump, mai puțin țigările. Ne-am urcat în alt avion, avionul a dat în marșarier, a turat nițel motoarele și le-a oprit și căpitanul a zis că s-a stricat ceva, dar nu durează mult să-l repare. Au reparat chestia stricată, am decolat, ne-am uitat din cer la turnurile înalte din Dubai și ne-am văzut de drum.
Colombo
Pe la 9 dimineața am ajuns pe aeroportul puțin vetust din Colombo și ne-am dus să cumpărăm cartele SIM d-ale lor, căci cu alea din România dai 13 euro pentru un megabyte, ceea ce n-are sens. Am luat deci cartelele, le-am băgat în telefoane, am râs ha ha că uite ce proști suntem că avem telefoanele blocate pe Orange, aia e, și am ieșit afară. Acolo erau vreo 31 de grade (tot ce voi povesti mai departe se petrece la temperatura asta, dacă e zi, la 23 de grade, dacă e noapte), eu cu hanorac și geacă și blugi lungi am început să mă topesc, l-am întrebat pe un soldat cu mitralieră și mină fioroasă unde pot să fumez o țigară, el mi-a indicat un perete pe care scria No Smoking și a zis că acolo, așa că am fumat o țigară acolo. Cât fumam, a venit la noi un băiat și ne-a explicat că vrem un taxi foarte ieftin și că el chiar are unul, ne-a luat bagajele și ne-a dus la taxi, unde la volan era un băiat care nu vorbea engleza, nu știa să-și folosească telefonul care oricum părea să fie stricat, nu știa să conducă și în general părea cam speriat de faptul că e taximetrist. Anyway, am negociat un preț cam de cinci ori mai mare decât prețul corect (ceea ce nu știam la vremea aia) și potențialul taximetrist ne-a dus până în centrul Colomboului, unde a tras pe stânga (căci ei circulă pe dos) și m-a implorat să-i zic cum se ajunge la adresă, pentru că el nu înțelege Google Maps. I-am zis să facă stânga, apoi a doua la stânga, apoi iarăși a doua la stânga, el a făcut aproximativ așa și până la urmă am ajuns la cazare, adică un fel de pensiune modernă pe o stradă lăturalnică cu palmieri și frangipani și d-astea.
Colombo e un oraș parțial frumos, parțial nu, cu zgârie-nori și case vechi cu arhitectură colonială și mâncare bună peste tot și muzeul Geoffrey Bawa, care e arhitectul care a pus temeliile unui stil căruia i se zice „modernism tropical“ și care e fix ce spune, cu o relație de prietenie între interior și exterior cum am mai văzut doar în Barbados. În plus, avea garajul în casă și în el un Rolls Royce din anii ’30 și un Mercedes de prin cincizeci și ceva, superb. În rest am văzut ce trebuie văzut: Galle Face Green (plictisitor, un fel de faleza din Neptun), nu știu ce templu budist (interesant și dezorganizat, mi-a plăcut), Piața pe apă (prostie pentru turiști, nu era nimic acolo; apa din Piața pe apă e totuși lacul din Cele șapte luni ale lui Maali Almeida, romanul lui Shehan Karunatilaka care a luat Booker-ul în 2022) și cartierul de lângă gară, (un fel de lumea din Blade Runner, doar că ziua, și probabil cel mai zgomotos loc în care am fost vreodată). Cândva am reușit și să instalez cartela srilankeză pe telefonul meu și o, ce mult mai ușor e să te plimbi printr-un oraș când îți funcționează Google Maps! Și după aia ne-am dat seama că e ultima seară și ne-am dus la un restaurant. Chelnerul avea vreo 70-80 de ani și tot ce am înțeles din engleza lui a fost că nu era neapărat de acord cu alegerile noastre; până la urmă ne-a adus niște mâncăruri, nu știm exact ce, care au fost absolut extraordinare, i-am mulțumit, cred că nici el n-a înțeles ce i-am zis, căci tot morocănos era, și ne-am dus la culcare.
Mirissa
Gara din Colombo e un loc care n-are nici un sens, dar de-acolo pleacă trenurile, așa că a trebuit să mergem acolo, aveam drum spre Mirissa, care e la mare, și hai să mă relaxez și io un pic. Ne-am dus la ghișeul cu bilete către Mirissa, carevasăzică, funcționarul a zis că nu, să mergem la alt ghișeu, în fine, ne-am descurcat cumva să luăm bilete și am început să așteptăm trenul la linia cinci, care a fost ușor de găsit, căci erau zeci de turiști europeni și americani și japonezi care și ei așteptau trenul și erau veseli pentru că mergeau la mare. Cândva, cu o oareșce întârziere, trenul chiar a venit, în el erau deja vreo 2/3 din populația Sri Lankăi, ne-am urcat și noi, aerul condiționat era un ventilator în tavan care în mod neașteptat chiar reducea temperatura de la 45 la 38 de grade și trenul s-a pus în mișcare (viteza maximă probabil că era undeva la 35 de kilometri la oră, dar o atingea rar). După aia, prin vagon au început să treacă tot felul de vânzători de chestii: loz în plic, băutură rece, mâncare caldă, cerșetori, un nene cu o boxă care făcea karaoke. Eu am cumpărat ceva de mâncare, un fel de chiftele de năut, mi-am luat și niște ardei iuți, uleiul de ardei iuți mi s-a scurs pe mână, mâna a început să mă usture, am făcut 120 de kilometri în patru ore cu mâna usturândă și am ajuns în Weligama, care e un fel de Costinești + Eforie. A venit un om să tragă de noi să ne ducă cu tuk-tuk-ul în Mirissa, zice 1000 de rupii, io zic 500, ăla zice 800, Rî zice nu, ăla zice da, ne-a aruncat valizele în tuk-tuk și ne-a dus cu vreo 20 km/h până-n Mirissa, i-am dat 1000 totuși, că valize, că drum, că a fost simpatic și a zis că hostelul fancy la care stăm e super șmecher. Ne-am cazat, am băut două beri de-ale lor (Lion Ice), după aia altele două, apoi am zis: „De ce să dau ca prostu’ bani pe berea de la hostel, hai în sat să luăm bere.“ Dar, ce să vezi, în Sri Lanka nu e decât un loc de unde poți să-ți iei bere în fiecare localitate, iar în Mirissa locul ăla era închis, deși scria că e deschis, și în săptămâna în care am stat acolo n-a fost deschis niciodată, așa că am băut bere de la hostel, căci ce altceva să faci dacă vrei să bei bere.
Așa deci cu Mirissa, e un sat de vacanță, o stațiune, o Vama Veche, dar frumoasă, și în stațiuni nu se întâmplă mare lucru: lumea face baie, stă la soare, stă la umbră, mănâncă, se plimbă seara pe plajă, bea, se uită la mare. În plictiseala asta, într-o dimineață am ieșit pe terasă și banana pe care o lăsasem pe masă era acum doar o coajă și fructul verde necunoscut pe care aveam de gând să-l mâncăm era doar o cincime de coajă. Ce dracu’ s-a întâmplat, să fi mâncat vecinii nemți banana și fructul verde? Și cum mă gândeam io așa ca un detectiv, că poate nemții, că poate olandezele, că poate omul care făcea curat, am văzut un cârd de maimuțe hoinărind prin copaci și era clar că ele fuseseră, da’ ce să le faci, oricum nu era mare pagubă, oricum nu le păsa, oricum mai aveau banane la magazin și oricum bananele aveau gust de corcodușe. Pe lângă maimuțe, mai erau acolo și alte animale ca de exemplu un șarpe, licurici și mai ales câini și pisici care erau prieteni între ei, adică se întâmpla să trecem pe lângă o scară și să fie un mix de câini și pisici care dormeau fiecare pe treapta lui, în Sri Lanka aparent câinii și pisicile nu știu că sunt dușmani, și deci sunt indiferenți unii față de ceilalți.
Oricum, în Sri Lanka nici oamenii nu par să știe că-s dușmani, așteptarea mea era să dau de niște rămășițe ale războiului civil dintre tamili și non-tamili în sufletele oamenilor, dar cei cu care am vorbit (non-tamili toți) nu păreau să aibă vreo problemă cu ceilalți și bănuiesc că și ceilalți văd lucrurile cam la fel. În plus, l-am întrebat pe un budist la care am stat de ce e toată lumea așa chill în Sri Lanka (chiar e super chill, n-am văzut nicio ceartă, niciun conflict, nicio umbră de amenințare de violență în cele 20 de zile petrecute acolo) și omul a zis că mă rog, nu știe exact, dar probabil pentru că majoritatea-s budiști, și deci mai relaxați cu lumea și văzând că-s relaxați, și ceilalți (hinduși, musulmani, creștini) s-au relaxat și ei. Și ne-a mai zis că oricum ei văd religia așa, ca pe ceva nice-to-have, adică e OK să mergi la templu și să te rogi, e OK și să nu mergi la templu și să te rogi, și, culmea, e OK și să mergi la templul altcuiva să te rogi, că el se duce des la templul hindus și hindușii vin și ei des la templul budist, că e toată lumea OK cu toată lumea și nimeni nu crede că Dumnezeul lui e mai șmecher decât Dumnezeii ceilalți, ideea fiind că oricum, dacă te duci într-un templu să te rogi sau să duci o ofrandă, Buddha sau cineva te vede indiferent de templu, ceea ce mi se pare foarte sănătos la cap, sau poate omul meu vorbea prostii sau își bătea joc de mine că-s turist neștiutor și râdea pe sub mustață, căci avea mustață.
Frumos la Sri Lanka e și că normalitatea e alta decât la noi. Adică într-o zi am intrat într-un restaurant care era la etajul șase pe malul mării și nu era nimeni acolo și nu era clar dacă e abandonat, închis, părăsit sau doar lipsea puțin personalul, așa că m-am plimbat prin camerele alea pustii de film apocaliptic până când am intrat în ultima. Acolo erau o masă, o cască de motociclist, o cutie de carton, o maimuță cu choker negru cu perle la gât. Ne-am uitat mirați unul la altul, am ridicat amândoi din umeri, io m-am cărat, maimuța a rămas.
Bun, și după ce am întâlnit maimuța, ne-am dus să privim balenele. Io îmi imaginam că ne urcăm pe o barcă cu oameni de știință înțelepți, mergem cinci minute până undeva, balena iese în slow motion la suprafață, apoi se scufundă, apoi își ia avânt și sare, evident tot în slow motion, peste barcă, și noi o privim, și oamenii de știință ne zic multe informații importante și noi despre balenă gen „punctele alea gri de sub aripioară înseamnă că are șase copii“ și alte chestii de-astea, și apoi mai vin și alte balene și ne dau târcoale prietenoase și aflăm în 20 de minute tot ce știe omenirea despre balene și oamenii de știință fluieră și balena vine și se întoarce pe spate și tu poți să te întinzi din barcă și s-o mângâi pe burtă.
Doar că ăștia ar fi câinii, probabil.
Balena, în schimb, e un animal tip pisică: face ce vrea ea, nu vine când o chemi, se pișă pe banii pe care i-ai dat tu ca s-o vezi. Așa că în loc să fim pe o barcă cu oameni de știință și să urmărim fericiți evoluția blânzilor giganți ai oceanelor, eram de fapt pe o barcă cu niște marinari simpatici, dar nu neapărat biologi marini, Rî stătea cu o pungă de plastic în mână ca să nu vomite pe balenele care oricum nu erau acolo, oceanul ne zgâlțâia și în plus mai erau vreo alte zece de bărci care făceau zig-zag pe ocean între locurile în care cuiva i se năzărea că ar fi văzut o balenă.
Până la urmă chiar am văzut vreo două, da’ nu s-a văzut mare lucru, de fapt; părea că se îneacă o vacă. Și înainte să ne întoarcem au mai fost vreo cinci delfini și cam asta a fost toată șmecheria de 60 de dolari de persoană, da’ măcar am susținut nițel economia srilankeză, căci nu duduie neapărat.
Galle
Din Mirissa ne-am dus în Galle, care e o fortăreață olandeză din secolul al XVII-lea cu un oraș pe lângă; superb, am văzut varanul, am văzut liliecii de vreun metru jumate din vârf de aripă până-n vârf de aripă, am văzut fortăreața, am văzut fortăreața, am văzut fortăreața, am văzut fortăreața, căci am stat patru zile și altceva nu prea era de făcut acolo, numa’ să te învârți prin aceleași locuri și să mănânci chestii extraordinare și să bei suc de mango, chiar dacă nu-ți place mangoul, dar mangoul în Asia e bun, căci e acasă la el, nu face 3000 de kilometri cu vaporul până la Mega. A, și am mâncat și tone de ton, că locuiește acolo și practic încă vorbește când ți-l pun pe masă. Punctul culminant al șederii a fost că într-o zi vreo șase copii de 6-12 ani i-au zis lui Rî: „Aunty, take picture with us?“ Și-au făcut poze cu ea, are pielea foarte albă și probabil că pentru ei era un fel de zână sau ceva și pentru că a văzut că stau deoparte și privesc timid, un băiețel a venit la mine și a zis: „Uncle, picture?“ Așa că acum pe profilul de Instagram al unui copil srilankez e o poză cu mine zâmbind prietenos și cu urechiile fâlfâind în vânt.
Kandy
Kandy e fosta capitală a Sri Lankăi (mai toate orașele din țara aia au fost cândva capitală, deci nu e mare șmecherie), aflată cât de cât în mijlocul țării, și mai toți prietenii mei gameri au zis „ce tare că ai fost în Kandy“ pentru că apare într-un joc care se numește Civilization VI, cică. E drăguț, dar e și mic; în mijloc e un lac, în jur sunt niște case, undeva e un templu budist unde e un dinte al lui Buddha și ne-am dus să-l vedem și era plin de oameni, se pare că era o sărbătoare, deci practic am fost la moaște. Și am fost într-un restaurant indian să mâncăm clătite indiene, iar un chelner, auzind că suntem din România, a zis „good country“ (toată lumea a zis asta despre România, deși eu aș spune că Sri Lanka e mai mult „good country“ decât România, dar până una-alta ei vin la noi să muncească și nu invers, așa că noi suntem „good country“) și ne-a arătat profilul de Insta al unui prieten de-ai lui care era la Brașov și se bucura de zăpadă, căci nu mai văzuse.
Sigiriya
Pentru că Kandy e în mijlocul țării, de acolo poți să mergi altundeva. De exemplu, la Sigiriya, care e o stâncă înaltă pe care sunt ruinele unei cetăți. În plus, e într-o zonă minunată, zici că Dumnezeu după ce a făcut lumea s-a dus în Sigiriya în vacanță și dacă tot era acolo, a mai îmbunătățit puțin natura, a mai saturat verdele, a mai băgat niște claritate în aer și a pus și niște păuni ici-colo, să dea culoare.
Anyway, Sigiriya.
Ghidurile de călătorii spun că stânca aia sau munte sau ce e se vede cel mai bine dimineața, așa că ne-am trezit la 5:45, ne-am îmbrăcat frumos (pantaloni de in, cămașă de in, birkenstocks) și ne-am dus la cetatea nu-știu-cum de pe stâncă. Bine, de fapt e o stâncă de vreo 350 de metri pe care și-au făcut casă niște călugări budiști în secolul al III-lea î.Hr., și după aia un rege și-a făcut pe ea cetatea de scaun în secolul al V-lea. Habar n-am de ce, că e un calvar să te urci până sus, ceea ce i-am zis și lui Rî, care a zis că e foarte ușor și să nu mă mai lamentez atât. Cum stăteam noi la poalele stâncii și ne certam, a început să plouă, noi am deschis umbrela și ne-am certat mai departe, după aia ne-am plictisit și oricum ploaia nu dădea semne că s-ar opri, așa că ne-am urcat până unde începea urcușul, eu bombăneam, Rî ar fi fost veselă dacă n-ar fi fost bombănelile mele și până la urmă am început să urcăm și eu am început să cred că o să mor. Pentru că era clar ca lumina zilei că o să alunec și o să cad și mă gândeam triumfător „ha, s-o văd pe Rî cum le spune prietenilor mei că nu mai sunt, s-o văd cum îmi repatriază corpul zdrobit de stânci, s-o văd cum o să plângă la înmormântarea mea!“, dar mă rog, n-am murit, îmi era doar foarte frică. Cu toate astea am ajuns în vârf, unde erau ruine și ceață, și după aia am coborât, am băut o cafea la Five-to-go-ul lor care se cheamă Barista, ne-am schimbat în alte haine albe și am mers la safari să vedem elefanți.
Spre deosebire de balene, elefanții n-au mari probleme să se arate oamenilor, dar nici nu făceau mare lucru, se plimbau de colo-colo tăcuți, se opreau, smulgeau smocuri de iarbă cu trompa, le scuturau de pământ, le mâncau și mergeau mai departe. A meritat să vedem elefanții? Cât de cât, să zicem. A meritat să îi vedem dintr-un jeep care ne zgâlțâia și ale cărui roți patinau pe noroi și ne împroșcau cu el? Probabil că nu. Măcar la elefanți nu ne-am certat, că n-aveam de ce, așa că după vreo patru ore de privit pașnic elefanți pașnici, ne-am urcat într-un autobuz și ne-am întors la Kandy.
Ella
Ella e un căcat de sat în care sunt un pod și un munte. Evident că eu n-aș merge nici până la Brăila ca să văd un pod, dar hei, suntem turiști, hai să facem chestii turistice, hai să vedem un pod. Și cea mai turistică chestie pe care „TREBUIE“ s-o faci în Sri Lanka e să mergi cu trenul de la Kandy la Ella, pentru că e cel mai frumos drum cu trenul din lume și în plus podul ăla apare (sau nu, depinde pe cine întrebi) în filmele cu Harry Potter.
Evident, nu învățasem nimic din călătoria anterioară cu trenul, așa că hai să mai facem o călătorie cu trenul, nu? Da!
Dacă în trenul anterior era foarte multă lume, în trenul ăsta era absolut toată țara plus toți ceilalți oameni de pe Pământ plus probabil alți oameni veniți din alte galaxii ca să meargă cu fix acel tren la Ella. Bloggerii și vloggerii de travel te mint că trebuie să stai pe partea dreaptă în acel tren ca să vezi minunății. Dar ce nu-ți zic e că pe partea dreaptă stau deja sute de mii de oameni, ca și pe partea stângă, de altfel. Așa că o să stai în picioare, într-o poziție inspirată probabil din Kamasutra, adică cu cotul unui australian înfipt în burtă, cu rucsacul pe capul unui adolescent, cu piciorul stâng pe papucul unei babe, cu cotul stâng în tâmpla unei femei, cu rucsacul unui japonez apăsându-ți gâtul. Și asta înainte ca trenul să se miște din loc. Am stat așa opt ore. Opt fucking ore!
Toți am stat așa. Sute de oameni, mii, milioane. Uneori mă aplecam sau cădeam și vedeam pe geam o bucată de priveliște; părea într-adevăr frumoasă, tot așa cum și să te scufunzi cu Titanicul poate părea frumos. În plus, trenul mergea cu 20 de kilometri la oră.
Când am ajuns în Ella, aveam picioare de elefant. Aproape că-mi crăpau ciorapii de cât de umflate erau. Chiar și Rî a zis „aoleu!“, după care a zis: „Cazarea e la doar doi km de aici, pe munte.“ Așa că am urcat pe munte, am băut o bere și ne-am culcat. A doua zi ne-am trezit la 5:15, ne-am luptat cu un câine, am urcat pe munte, am fost la pod (chiar frumoase și unul, și altul) și de-acolo am plecat cu autobuzul altundeva, de unde am plecat cu alt autobuz la Kandy. Iar pentru că vloggerii și bloggerii de travel îți spun să nu mergi în nici un caz cu autobuzul, pentru că șoferii sunt sinucigași, desigur că a fost o călătorie superbă, liniștită, fără peripeții, stând jos, respirând aer proaspăt pe geamurile întredeschise. Carevasăzică, dacă mergeți în Sri Lanka, mergeți cu autobuzul. Nu credeți ce vedeți în poze și vloguri, nu vă lăsați păcăliți de sfaturile binevoitoare pe care le găsiți pe Google: stați departe de trenuri! Da, traficul, și pe străzi, și pe șosele, e haotic; dar, la fel ca și trenurile, e încet. Nimeni nu merge cu mai mult de 60 la oră, că sunt serpentine sau semafoare. Și majoritatea merg chiar mai încet decât atât, un tuk-tuk se chinuie și la 35. Ascultați-mă pe mine, nu mă plătește nimeni să vă zic asta, sunt doar un om bun și care zice adevărul.
Negombo
Ei, și la sfârșit am mai stat o zi în orașul Negombo, care e aproape de aeroport, ne-am mai luat niște țepe de la șoferii de tuk-tuk, am văzut apusul de pe o plajă pe care în afară de noi mai erau doar patru francezi, o familie de localnici și niște câini care se lătrau ca să se afle în treabă și ne-am cărat.
A fost oribil?
Desigur.
M-aș mai duce acolo? M-aș muta acolo? Aș trăi tot restul vieții acolo?
Bineînțeles.
Imagine reprezentativă: William Louis Henry Skeen, From Hawkins Club, Sri Lanka 1881-1882
