Pe 25 iunie 2025, în sala Popovici a Facultății de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj a avut loc discuția „Moștenire comună – opere literare despre Bolyai în limbile maghiară și română“. Masa rotundă moderată de Péter Demény a fost inițiată de profesoara Móna Dánél și i-a avut ca invitați pe scriitorii Caius Dobrescu și Zsolt Láng.
Móna Dánél: Este o mare bucurie să salut invitații din seara asta și vă mulțumesc că ați acceptat invitația.
Acest program, intitulat „Poeticile și traducerile literare ale regiunilor multilingve“, a fost organizat în multe orașe din Ardeal și din București. A fost un program de informație și de politică de legi. Și ideea ca acestea două să se întâlnească a venit datorită unui interviu dat de Péter Demény (https://transtelex.ro/kultura/2025/01/15/demeny-peter-interju-roman-kultura-napja, n. red.). Péter Demény a exprimat acolo o dorință ipotetică despre un dialog dintre Zsolt Láng și Caius Dobrescu.
Péter Demény: Caius Dobrescu și Zsolt Láng, ambii cu volume despre Bolyai. Bolyai la Timișoara, epopeea lui Caius, a apărut anul trecut la editura Tracus Arte. Iar romanul lui Zsolt, în 2019 la editura Jelenkor din Budapesta.
V-aș întreba prima dată de ce ați avut nevoie de Bolyai pentru volumele voastre.
Zsolt Láng: Păi am răspuns deja la o întrebare asemănătoare… Pentru un scriitor, un autor, gândirea lui Bolyai, gândirea despre spații deschise, e necesară ca să poată scrie. Deci să treci, așa, cu ajutorul minții și cu ajutorul artei, a minții, din spațiu în spațiu. Asta e menirea artei, să te ducă în locuri pe care nu le cunoști.
P.D.: Eu m-am simțit extrem de strâmtorat în Mureș. Dar Zsolt mi s-a părut mereu un om care trăiește în spații deschise. Caius, te rog.
Caius Dobrescu: Și eu m-am întrebat pe vremuri – când am văzut Richard III la apus, de Măniuțiu și, poate, unii și-l amintesc că era cu japonezi, cu samurai, cu chestii de-astea – m-am întrebat ce-i cu samuraii ăștia acolo? Bine, că erau cu Kurosawa, te gândeai, nu? Că el făcuse chestiile astea. De ce? Sigur, tot respectul pentru Măniuțiu, care e un mare regizor.[1]
Mi-am amintit emoția aia. Și, Dumnezeule, îi trebuiau japonezii.
Tocmai japonezii. Deci, poate să existe acest sentiment al străinului autohton. Sau, cum spune un personaj al lui Caragiale, încearcă, da, neamțul în Bulgaria.
Reacția mea a fost foarte asemănătoare cu al lui Zsolt. Am văzut în Bolyai punctul de intersecție, ca să vorbim așa mai în spiritul lui, numai geometric, al mai multor teme, al mai multor preocupări. E chestiunea asta care pe mine mă provoacă, raportul dintre rațiune și emoții.
Unde se termină una și unde începe cealaltă? Unde se termină gândirea abstractă și unde începe gândirea noastră concretă.? Unde se termină percepțiile și încep conceptele?
Adică zonele astea de intermediere, de tranzit. Mie mi se pare că literatura și poezia, în orice caz, au avut întotdeauna de-a face cu aceste „linguri“, cu aceste zone de trecere, de tranzit.
Și atunci, dacă e să duci lucrurile până la capăt, trebuie să te confrunți poate și cu un asemenea mare romantic al matematicii, al geometriei, cum a fost văzut întotdeauna Bolyai. Nu numai de autorii din zona noastră, maghiari, în primul rând, și români, ci în general, de autorii europeni sau americani, sau global, care s-au ocupat de el. Deci, într-un fel, el pare să exprime spiritul romantic al secolului lui mai bine decât mulți alți poeți, cum să spun, en titre – și nu mă refer doar la ăștia ai noștri din zona noastră, ci, în general, la Europa.
P.D.: Deci el însuși, scuză-mă, a fost un fel de spațiu deschis, pentru că ne gândim la el ca la mare matematician, dar, cum a zis, Zsolt, are și o filosofie, și cum zici tu, e un mare romantic și un mare poet.
Z. L.: Și, în paranteză numai, nu era doar un mare matematician, ci și un mare gânditor.
Deci, pentru mine, nu teoria lui este cea mai mare revoluție pe care a adus-o el, ci gândirea lui.
C. D: Aici contează acest privilegiu, să te poți raporta direct la manuscrisele lui Bolyai, atâta cât au fost editate, pentru că, la Târgu Mureș, multe sunt directe, la biblioteca Teleki, sunt acolo. Deci, aici, cu umilință recunosc că n-am avut ocazia, pentru că s-a tradus foarte puțin.
Un alt scriitor foarte interesant de limbă maghiară, György Mandics, a făcut un experiment din anii șaptezeci, împreună cu regretata lui soție (M. Veress Zsuzsanna – n. red.), jucându-se poetic cu manuscrisele lui Bolyai, dar, iarăși, este o transfigurare. Deci, pentru outsideri, încă este dificil să ajungă acolo. Aici, Zsolt are primatul absolut.
Deci, fără îndoială, are o perspectivă mult mai largă și mai nuanțată. Ce știu și eu despre această aventură intelectuală de decenii, unde tot timpul a scris și a refăcut, că e, realmente, o operă labirintică și nu se știe exact care texte fac parte din ea și care nu, deci e un mister în sine. E ceva care se mișcă încă, e un fel de entitate cu o viață proprie.
Z. L.: Are 14 000 de foi.
C. D.: Da, e copleșitor. Dar, pe de altă parte, spuneam că e un punct de intersecție pentru o grămadă de chestiuni din astea care țin de știință și arte, sau de spațiu central european și de jocul ăsta de perspective, de localismul și cosmopolitismul specific din zona asta în care trăim.
Deci, pentru mine, voi, la Timișoara, reprezentați și așa ceva. Pentru că el vine dintr-o cultură protestantă, foarte riguroasă și, sigur, foarte curajoasă în multe feluri, dar extrem de austeră. E confruntarea cu un tip de cosmopolitism senzualist și pluralist.
Sigur că putem ști cum a fost în realitate, dar mie mi s-a părut extrem de stimulativ să te gândești la chimia care se dezvoltă într-o asemenea întâlnire de universuri mentale.
P. D.: În maghiară, pasajul sună așa: „A semmiből egy új, más világot teremtettem“. Iar în română: „am creat o lume nouă și stranie“ – deși „más“ ar fi „o altfel de lume“. Deci, încă și limbile trimit spre alte realități.
Dar, sigur, nu sunt acorduri perfecte. Dar vreau să zic că și asta e interesant. De ce ați spune că spațiul central-european e important pentru el?
C. D.: E important tocmai pentru că eu l-am văzut descoperind acest univers, treptat, și deschizându-se în planuri. Acum, există un eseu al unui academician maghiar care mi se pare foarte interesant, care spune de fapt problema paralelelor pe care încercam să o rezolv eu – a fost o problemă tipică a protestanților, a matematicienilor protestanți.
Mai mult, oferă faptele și faptele se susțin. Că, într-adevăr, înainte de o serie de protestanți celebri, între care, evident, strălucește Bolyai János, foarte puțini se preocupaseră de asta în secolul XVIII, dar mie mi se pare că argumentul este ăsta al unei perspective asupra divinității care ne depășește mai ales în viziunea lui Calvin: Dumnezeu este de necitit și de neînțeles. Prezumțiile umane, de tipul „ne-am putea asigura salvarea vreodată? “ sunt nimic, sunt pulbere.
Deci, structura Universului nu este, pur și simplu, reflectată în mintea noastră, cum s-ar întâmpla dacă am fi într-o comuniune armonioasă cu divinitatea. Și, atunci, cunoașterea este un asemenea risc, un asemenea efort continuu de a înțelege ceea ce-i de neînțeles, de a încerca să compui prin fragmente, să avansezi treptat într-un fel de necunoscut care este, în multe feluri, și înfricoșător.
P.D. : Cunoașterea este o dramă, dacă trebuie să fii romantic.
C. D.: Da, da. Și, bineînțeles, Pascal, că nu era neapărat protestant, deși avea o tentă de-asta, și el era îngrozit de tăcerea spațiilor. Dacă crezi că de 2000 de ani lucrurile stau într-un anumit fel pentru că nu pot să stea altfel, practic nu înțelegi esența a ceva ce te depășește și care poate să fie în orice alt fel decât ești obișnuit să crezi.
Plecând de aici, asta mi se pare că ne vorbește un pic și despre ceea ce a fost Transilvania în perioada reformei. Reforma se întâmplă de fapt în Imperiul Otoman, adică e vorba de o zonă de autonomie, cu un fel de enclavă în ceea ce era Imperiul Otoman. În zona asta se creează un spațiu de libertate improbabil, de libertate intelectuală și de aventuri, și vin oameni care aveau idei, începând cu unitarienii și alții, deci orice fel de experimente mentale frânate în alte părți, ei se strâng aici și creează un fel de pepinieră de idei.
Pe de-o parte, văd un asemenea pluralism al austerității, deci un fel de diversitate, de viziuni care vin dintr-un nucleu tensionat și puritan, să spunem, și în același timp, modelul celălalt, de factură, să-i spunem, habsburgică, vieneză, a unui pluralism încarnat, încorporat, ori mie mi se pare că Europa Centrală, asta care mă preocupa pe mine, e de multe feluri și nsemna ciocnirea și întrepătrunderea între experimente mentale. În plus, și cu asta închei, în Timișoara, la care m-am oprit eu, spre deosebire de Viena, care rezolvase problemele cu turcii de la sfârșitul secolului XVII, chiar exista contactul ăsta cu cealaltă lume, cu Orientul văzut ca un celălalt absolut și fabulos, în jurul căruia se fabula în aceeași măsură în care existau relații comerciale. Deci ăsta este un al treilea element. Și este încă un element definitoriu pentru Europa Centrală, care este tot timpul în relație cu acest Orient fabulos și fabulatoriu, ca să zic așa.
Z. L.: Adică nu altfel, ci să zicem complementar, să folosim acest termen matematic. Aici, în Europa Centrală, trăiesc popoare mici, foarte, foarte închise în propria lor identitate și propria lor tradiție. Și au setea de a ieși din închisoare. Nu știu, Kant nu are nevoie de această ieșire. Stă în scorbura lui și scornește. Popoarele mici au setea aceasta. Eu îl văd pe Bolyai cum ajunge la Viena și de acolo simte că vrea ceva, vrea să scrie ce este lumea, cu mult din limbajul lui matematic. Asta m-a atras mult la el. Și, apropo de spații, e o metaforă la tine, care mi-a plăcut foarte mult: corzile se întâlnesc nu numai în melc, la vioară și în cheie, ci și în rezonanță. Deci rezonanța e un alt fel de un spațiu unde se întâlnesc corzile în vioară. Forța scrisului, forța poeticii cred că este o ieșire din spațiul nostru de a scrie.
C. D.: Când am auzit de propunerea asta cu statele mici din zonă mi-am amintit de un text celebru despre mizeria micilor state din Europa și da, există.
P. D.: Al lui Bibó.
C. D.: Exact, Bibó István.
Un text clasic, un text care trebuie să fie bibliografie obligatorie în spațiu nostru. Și există, sigur, și chestiunea asta și complexele care i-au împins înainte.
David Hume spunea că noi ne-am dezvoltat la momentul ăla, că în secolul XVIII Europa se credea în centrul Pământului și al dezvoltării universale. Și ne-a trebuit mult să spunem că nu e așa.
Dar Hume credea chestia asta și spunea că s-a întâmplat pentru că exista această competiție între culturi comparabile ca energie, așadar s-au stimulat și s-au forțat unele pe altele. Englezi, francezi, germani, italieni bineînțeles. Suspecții de serviciu, ca să zic așa.
Întrebarea este dacă asta a funcționat și în partea noastră de lume sau dacă ar putea funcționa măcar de acum încolo în forma asta benefică. Care să ai o competiție care, de fapt, scoate ce-i mai buni din fiecare, nu? Care din potrivă te aduce la cel mai mic numitor comun, ca să zic așa. Care te duce în sus, nu în jos.
P. D.:Două întrebări pe care nu le-am uitat. Cum pot fi spațiile deschise introduse cumva în niște obiecte finite? Și doi, cum ați ajuns la formularul hărții voastre? Nu zic genul, pentru că romanul e un gen pe care prozatorii îl scriu.
Z. L. : Să-ți spun pe șleau: fără bursa aceasta, eu n-aș fi scris cartea. Atât despre bursă. Acum, formularul. Mi-a plăcut tare că și Caius folosește forma indirectă, fiindcă Bolyai îi povestește toate acestea lui Zoltán. Iar Zoltán, ne dăm seama numai pe la sfârșit, e un câine.
Și îi povestește lui Zoltan evenimentele petrecute. Nevasta mea spunea că Zoltan și numele meu, adică Zsolt, provin din același nume. Deci Bolyai îmi povestește mie.
Eu am scris despre un scriitor. Și el povestește cum își imaginează, prin studierea lui Bolyai sau în timpul studierii manuscriselor lui Bolyai, cum este acest scriitor, cum îl creează, cum îl percepe. Despre asta e romanul meu.
[1] Vezi aici descrierea spectacolului: https://www.dmtr.ro/spectacol/richard-iii/. Descărcat pe 28 iulie 2025. – n. red.
Imagine reprezentativă: Fortepan _ Kriss Géza, 1978, Strada Kissomlyó, cu statuia lui Imre Madách (Imre Varga, 1969) în centru și Liceul și Școala Profesională János Bolyai în fundal
