„Lui tata, în cămașă galbenă“, este dedicația de pe pagina cinci a cărții. De fapt, în romanul Când ești fericit, lovește primul, Tatiana Țîbuleac[1] scrie nu epitaful unui singur om, ci al unei lumi în disoluție. După căderea comunismului, pentru statele din estul Europei a urmat o perioadă tulbure, de haos, debusolare și evoluții uneori previzibile, alteori surprinzătoare. Și, pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a zis tranziție. Răsturnările de situație, instabilitatea politică întorc pe dos clepsidra societății. Scăpați de constrângerile uniformizatoare ale comunismului, oamenii s-au pomenit deodată dincolo de zidurile închisorii în care trăiseră o viață, ei și părinții lor. Liberi să ce? Unii n-aveau habar ce să facă cu libertatea abia câștigată. Alții însă, știau.
Născută în fosta URSS, orfană de mamă și cu un tată ziarist căsătorit cu redacția la care lucra, Mila ajunge profesoară de franceză într-o Republică Moldova unde intelectualii nu își primesc salariile cu lunile, în timp ce speculanții, hoții și traficanții se îmbogățesc peste noapte. Într-o lume a interlopilor ascultând numai de legea junglei, Mila alege calea exilului spre o Franță a tuturor posibilităților, sau așa pare văzută de la Chișinău.
Însă Franța nu e chiar tărâmul făgăduinței, iar pe străzile Parisului nu curge lapte și miere. Acolo, în orașul luminilor, pe care îl iubește și îl urăște în aceeași măsură, pentru Mila începe declinul. De la traducătoare la badantă, de la profesoară la femeie de serviciu. La fel ca majoritatea emigranților, Mila face munci pe care francezii le disprețuiesc. Este menajeră, plimbă câini, supraveghează copii, se îngrijește de un cuplu de bătrâni în speranța că într-o zi nevasta orbului o să moară, iar ea îi va locul, devenind femeia lui Haim.
„…viața mea se desface în trei, ca triumo-ul lăcuit al Rozei: copil, femeie, epavă. Am cincizeci de ani, sunt terminată; patruzeci și cinci, femeia lui Haim o să moară repede; treizeci și opt, (…) încă mai pot naște; douăzeci și cinci, tata e în putere (…); doisprezece, viața e un film, iar eu la piciorul ei.“ (coperta 4)
Aflată la vârsta a doua, Mila se consideră o femeie terminată. Așa îi arată imaginea din oglindă, așa se vede în ochii parizienilor care o măsoară cu priviri critice „(…) și arată discret la mine, la curul meu mare și lăsat, la spatele meu înecat în grăsime și coada mea de cal nespălată.“ (p. 123). Soț, copii, o casă a ei, un serviciu care să n-o înjosească – toate astea îi lipsesc în patria adoptivă. Ce are în schimb? Depresie, alcoolism și probleme cu memoria, o boală ce avansează, amenințând să îi răpească ultimul lucru prețios care i-a mai rămas: amintirile. Mila cere sfatul unui psihiatru, apoi încearcă o cură de dezintoxicare, care nu funcționează, nu o readuce pe linia de plutire; o istovește fizic, atât. „Să te storci până la ultima picătură, să elimini din tine orice fărâmă de plăcere și să te chinui atât de tare, încât să ți se aplece de tine, omul care ai ajuns. Cu cât mai mult ai disprețui ceea ce ai ajuns, cu atât este mai mare șansa să re-devii ceea ce ai fost.“ (p. 7)
În afara antieroinei Mila, romanul se clădește pe două grupe de personaje-etalon. De o parte francezii get-beget, care îi consideră pe emigranții din est drept cetățeni de categorie B, indezirabili dar necesari, niște străini pe care pot să își exerseze în voie disprețul, generozitatea ori totala indiferență. De cealaltă, cei veniți de dincolo de Cortina de Fier, care nici ei nu fac economie la resentimente față de localnici; îi detestă și invidiază în aceeași măsură.
O mențiune aparte merită Nina, opusul tipologiei de mamă vitregă, cea care aduce în viețile orfanei și bărbatului văduv căldura unui cămin adevărat, un dar pe care nici tatăl, nici fiica nu îl apreciază cum se cuvine.
Și Malik este un personaj emblematic pentru anii tranziției. Poate fiindcă a ajuns la maturitate într-o realitate bulversată, el pare a păși mereu pe nisipuri mișcătoare, fără să își găsească un loc, un rost în Chișinăul natal. Nici în Occidentul atât de râvnit nu va prinde rădăcini, rămânând un înstrăinat, așa cum îi mărturisește Milei într-un moment de sinceritate. „Mi-a spus că nu a fost niciodată fericit, iar după ce a plecat de acasă, din curtea noastră, n-a mai știut cum să trăiască. (…) S-a trezit într-o zi fără aer și fără direcție, fără amintiri și cu inima scobită, ca un melc ridicat de un copil dintr-o pădure și aruncat apoi într-o curte de beton.“ (p. 139). Singura constantă în existența lui Malik, busola, steaua polară pe care o urmează oriunde, pentru care își va trăda prietena din copilărie, este femeia al cărei nume îl aflăm abia în ultimele pagini ale romanului: Anastasia.
Până atunci autoarea se referă la ea, ca și cum ar fi un nume propriu. Ea apăruse în viețile lor, schimbându-le iremediabil, când Mila și Malik erau niște adolescenți ce se credeau hărăziți unul altuia. „Sunt două vieți de amintit. Prima, obișnuită, în care urma să absolv școala, să devin jurnalistă, să mă căsătoresc cu Malik (…). Și cealaltă, nefirească, rușinoasă, adusă de ea ca o boală exotică, de care n-am reușit să ne tratăm niciodată. Nu știu dacă prima viață mi s-ar fi potrivit mai tare. Știu doar că în acea vară în care ea a intrat în curtea noastră cu frumusețea ei, cu merele ei verzi – ca o zgripțuroaică tânără prefăcută în lumină –, eu cu Malik am pierdut totul. Mai întâi capul. Apoi, pe rând, inima. Iar la sfârșit, și cel mai de preț lucru care ni s-a dat vreodată, prietenia.“ (p. 44)
Cu ochi violeți, de o frumusețe care taie răsuflarea, ea este capricioasă, imprevizibilă, de o energie debordantă, melancolică sau disperată, cu o personalitate bipolară. Malik ajunge repede lut moale în palmele ei, îl poate modela în orice formă, însă ea îi vrea pe amândoi, să trăiască împreună la Paris aceeași viață, așa cum în Chișinăul tinereții lor se uitau la aceleași filme, de pe casete VHS dublate de un traducător a cărui voce le acoperea pe ale actorilor.
Ea îi scoate de pe făgașul firesc, îi trage în aventura vieții: din lumea de acasă în cea a interlopilor, unde se află într-un pericol permanent, apoi în cea a diasporei. Acolo nimeni nu împușcă, nici nu înjunghie pe nimeni, însă existența este la fel de dură. Dintre toți, ea e singura care va reuși, răzbind în jungla Parisului, însă e o victorie amară. Cei trei nu vor mai fi niciodată împreună, Malik e mort, Mila a depus armele. Anastasia rămâne învingătoare în ring, dar undeva între două reprize câștigate s-a pierdut pe sine.
Când ești fericit, lovește primul este o carte despre reușită și ratare, despre decizii greșite, despre drumuri care nu duc la Roma, ci într-o fundătură a destinului de unde nu se mai poate ieși. „Care este trauma mea? Că am crescut fără mamă, că l-am părăsit pe tata, că nu am avut grijă de bărbatul pe care l-am iubit și a ajuns unde a ajuns? (…) Mă gândesc de multe ori că fericirea mea, de fapt, în asta constă: să am un loc în care să mă tânguiesc.“ (p. 50)
Și atunci când iubirea ajunge în impas, când speranța devine un fir ce se subțiază și-apoi se rupe, ce îi rămâne unei femei trecute de cincizeci, străină într-un oraș neiertător cu copiii lui adoptați? Poate imaginea unui tată în cămașă galbenă – ce era ca „o lumină scursă dintr-un soare tânăr și departe, o lumină care a ars în el până la capăt și care l-a ars.“ (p. 105) –, a unei Nine resemnate cu soarta, care face dulceață la borcan și îi iubește pe Mila și pe bărbatul care nici n-o bagă în seamă, o mamă vitregă cu vocație de zână bună. Sau poate amintirea unei prietenii cu un băiat timid și o fată a cărei fire de amazoană aprigă n-a putut-o îmblânzi nici tranziția, nici Parisul. „Când se plictisea de foarfecă și de cosmetice, punea muzică și o dădea atât de tare, încât se zguduiau pereții. Atunci dansa ca o nebună pe pat, pe scări, pe masa de biliard, iar ochii ei violet umpleau din nou aerul cu miros de toporași.“ (p. 144)
Vocea auctorială o învinuiește pentru toate ratările pe Mila de odinioară. Când trecutul nu poate fi schimbat, iar prezentul devine un labirint fără scăpare, atunci cea care lovește prima este cea mai bună prietenă, cea mai aprigă dușmană. O rănește pe Mila cu vorbe care adâncesc răni ce nu se vor închide vreodată: „O spune pentru mine, dar mai ales o spune pentru femei ca mine. Femei care aleg să se îmbrace ieftin, aleg să mănânce gunoaie, aleg să fie grase și nesigure, bețive și bolnave. Femei care aleg prost pentru că sunt proaste, pentru că au ales prost.“ (p. 166)
Viața Milei s-a frânt definitiv în Parisul care o învață să se agațe de iluzii. Și să-și contabilizeze pierderile, a tatălui fiind cea mai dureroasă. „Când mă gândesc la el mort, când gândul la tatamort mă străpunge, văd un bărbat împlinit și la locul lui, neapărat la o masă de lucru, înconjurat de foi și de creioane, de dicționare și de șpalturi, cu urme de vopsea tipografică pe frunte. Nu știu exact unde este acest loc al lui, pe unde o fi trebăluind acum tatăl meu deștept, tatăl meu frumos, pentru că el nu a crezut în viața de apoi, doar în cea de pe pământ.“ (p. 173)
Romanul Tatianei Țîbuleac vorbește despre răsturnarea unei lumi care schimbă destinele tuturor, în bine sau în rău, despre dragostea care poate ucide o prietenie, despre traiectoria unei vieți între constrângeri și alegeri, uneori bune, dar cel mai adesea greșite, despre cum te poți rata oriunde, chiar și la Paris.
[1] Tatiana Țîbuleac este o scriitoare și jurnalistă din Republica Moldova, născută la Chișinău și stabilită la Paris. A debutat cu volumul Fabule moderne (2014), continuând cu romanele Vara în care mama a avut ochii verzi (2017, pentru care, un an mai târziu, a primit Premiul Observator cultural), Grădina de sticlă (2018) și Când ești fericit, lovește primul (2025).
