OCTAVIAN SOVIANY
De ce ați ales adesea să dați glas marginalilor, boemilor, altor astfel de personaje?
Nu știu nici acum, la 70 și mai bine de ani dacă noi ne alegem personajele/subiectele sau ele ne aleg pe noi. Nu mi-am propus să scriu despre marginali, mi s-a întâmplat pur și simplu. E adevărat că stilul meu de viață mai neortodox, frecventarea unor localuri „prost famate“ de periferie m-a făcut să mă intersectez cu ei și cu poveștile lor. Eu am mers către ei sau ei au venit către mine? Am un ciclu de poeme intitulat „Cântec despre oastea lui Igor“ (Igor se numea o vodcă ieftină și foarte proastă care se găsea prin unele bodegi de cartier) ce pleacă de la niște modele reale, de la oameni pe care i-am întâlnit, cu care am empatizat și care au pătruns în cele din urmă și în versurile mele. S-a întâmplat. Și e bine că s-a întâmplat. Și nu e vorba de umanitarism, e vorba mai degrabă de un sentiment de solidaritate cu o lume pe care „oamenii de bine“ o privesc în cel mai bun caz cu indiferență, dacă nu cu dispreț sau ostilitate.
Cum poate fi folosită literatura pentru a genera empatie între popoare vecine, mai ales în cazul unor personaje ieșite din norme?
Până la a vorbi despre empatie, cred că ar trebui să cunoaștem mai bine literatura vecinilor noștri, pe care, din păcate am căpătat obiceiul s-o privim cam de sus, fără nicio justificare. Pentru asta este nevoie de traduceri. Apoi ar trebui să ne facem cunoscută propria literatură în țările vecine. Și pentru asta e nevoie iarăși de traduceri. Eu am avut privilegiul să fiu tradus de tălmăcitori de excepție în slovenă (de Aleš Mustar), bulgară (Vanina Bojikova), maghiară (Király Zoltán), cărora nu pot decât să le fiu recunoscător. Dar e nevoie de mai mulți asemenea traducători și de mai multe asemenea traduceri. Abia după ce ele vor exista vom putea aprecia corect literatura popoarelor vecine, acestea pe a noastră, vom putea descoperi asemănări și deosebiri, preocupări și subiecte comune… și abia atunci ne-am putea gândi la literatură ca sursă de empatie.
Unde vă regăsiți și unde nu vă regăsiți în poezia contemporană?
Mi-e destul de greu să mă regăsesc în poezia contemporană, așa cum mi-e greu și să-mi găsesc locul în lumea de astăzi, care seamănă puțin spre deloc cu lumea în care mi-am petrecut jumătate de viață. Dar citesc multă poezie contemporană, scriu regulat despre ea în Observator cultural, fac eforturi ca să ne împrietenim și uneori reușesc. Pot spune că îi respect pe cei care scriu altfel decât mine, altfel decât scria generația mea, pe mulți dintre poeții care au acum în jur de 40 de ani sau mai puțin îi apreciez în mod deosebit, dar – ce să fac? – poezia lor nu are culoarea sângelui meu.
IOANA PÂRVULESCU
Cum poate literatura pe care o scrieți să devină un pod între culturi în Europa Centrală și de Est?
De fapt oamenii, de oriunde ar fi – cred că și dacă ar trăi în Lună sau pe Marte – tot oameni rămân. Diferă doar „decorul“ și, desigur, istoria sau unele obiceiuri. Dar eu cred că dacă te concentrezi pe omenesc, pe lucrurile general-umane, așa cum încerc să fac în tot ce scriu, asta se recunoaște cu ușurință și în Est și în Vest și la Nord și la Sud. Iar ceea ce diferă nu poate decât să stârnească curiozitatea și dorința de a ști a cititorului. E ca într-un cuplu: ce e la fel te apropie de celălalt, dar ce e diferit asigură interesul, ca să nu te plictisești.
Ați fost tradusă în mai multe limbi. Cum influențează traducerile receptarea în alte spații culturale?
Deși nu se compară cu receptarea în țară, cantitativ vorbind, calitatea receptării e similară. Și te bucură cu atât mai mult, cu cât pariul e unul cu miză mai mare: să fii înțeles și luat în seamă în alt spațiu cultural, unde ești un necunoscut oarecare „din Europa de Est“. Am avut parte de o receptare avizată, de cea mai bună esență în toate țările în care am fost tradusă (15). Primii plăcut surprinși au fost editorii. Editoarea mea din Anglia mi-a mărturisit că Viața începe vineri a fost ca un cadou de Crăciun pentru ea și cititori, că a fost o surpriză plăcută „ceea ce nu e întotdeauna așa, uneori ai surprize neplăcute“, mi-a mărturisit ea. Când un cititor care nu a cunoscut niciodată România o înțelege ca unul din țară, pariul cărții traduse e câștigat. Am o colecție de observații formidabile de la cititori străini.
Ce teme sau personaje din cărțile dvs. credeți că ar putea rezona cel mai puternic cu cititorii maghiari?
Ah, cred că e un roman perfect pentru cititorii de limbă maghiară. Subiectul cărții Inocenții e o casă din Brașov, un oraș în care, se spunea, până și câinii lătrau în trei limbi: română, maghiară și germană. Erau limbile știute de toți locuitorii vechi ai orașului. Astăzi, desigur, lucrurile s-au schimbat, câinii latră doar în engleză sau în romgleză, ca să glumesc. Dar și azi mai auzi maghiară pe stradă, iar eu o înțeleg. S-a întâmplat un lucru extraordinar când doamna Gabriella Koszta a tradus o poezioară din carte, pe care ne-o spunea bunica atunci când ne pregăteam de lucru, de gătit ceva complicat. Eu credeam că e folclor sau chiar o poezioară de uz intern, dar în traducere s-a dovedit a fi o strofă dintr-un poet maghiar (bunica maternă avea și ascendență maghiară, și armeană, și italiană), poet pe care Gabi l-a recunoscut abia când l-a tradus din română. A fost tulburător, chiar emoționant, să aflu, datorită traducerii, un lucru nou despre o amintire atât de veche, iar asta nu de la un membru al familiei, deși, desigur, traducătorii sunt family, familie literară.
SIMONA EPURE
În poveștile dvs. pentru copii, rimele, versurile au un rol important. Cum echilibrați jocul de limbaj cu mesajul educativ?
Jocul de limbaj are un rol foarte important în cărțile mele deoarece, cu ajutorul rimelor, reușesc să „strecor“ de obicei mesaje educative pe care copiii nu le-ar accepta în mod obișnuit sau pe care le-ar accepta mult mai greu. În general, prin joc copiii învață fără să își dea seama că învață, la fel se întâmplă și prin jocul de limbaj. Spre exemplu, pot învăța într-un mod facil și amuzant cuvinte noi care rimează cu un anume cuvânt. Jocul reprezintă principalul instrument de dezvoltare a limbajului la copii, sub aspect fonetic, gramatical, semantic, lexical, de îmbogățire a vocabularului atât cantitativ, cât și calitativ și de formare a achizițiilor citit-scrisului. Melodicitatea rimelor îi determină pe cei mici să fie mai atenți la ceea ce citesc sau la ceea ce li se citește, deoarece dacă au pierdut un vers sau o rimă, au pierdut și ritmul textului. De asemenea, rimele si versurile sunt mai ușor de repetat și, implicit, ușor de memorat, astfel încât mulți copii rețin o strofă sau mai multe chiar înainte de a descifra mesajul propriu-zis al textului.
Totodată, textele în versuri sunt mai concise decât cele în proză, iar acesta este în mod sigur un avantaj atunci când vrei ca mesajul tău să fie recepționat mai repede de către copii, știut fiind că atenția lor poate fi susținută pentru lectură un timp relativ scurt, de circa 20-40 de minute, timp în care lectura propusă poate fi parcursă integral.
Ce teme considerați că lipsesc încă din literatura română pentru copii?
Dacă vorbim despre cea contemporană, din literatura română pentru copii cred că lipsesc toate temele triste ale vieții și ale societății moderne. Foarte rar este abordată tema morții, spre exemplu. Îmi vine în minte o singură carte din literatură română contemporană pentru copii care se apropie de acest subiect, Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele, scrisă de către inegalabilul Matei Vișniec, o carte superbă, duioasă care tratează tema morții într-o manieră filosofică.
La fel, sunt evitate tema sărăciei, tema abandonului familial, teama de eșec și multe alte subiecte de care societatea actuală fuge sau le neagă cu încăpățânare, ca și cum acestea nu ar exista. Totuși, oricât de dureroase ar fi, ele sunt cât se poate de reale. Moartea face parte din viață, la fel și sărăcia, ca și multe alte tristeți, din păcate.
Nu numai că nu sunt scrise texte noi cu astfel de teme, dar poveștile clasice cu care am crescut sunt transformate în povești mai „blânde“, în care lupul nu o mai mănâncă pe bunicuță sau zmeului nu i se mai taie capul, în încercarea absurdă de a făuri o lume utopică, în care există numai binele. Totuși noi, părinții și bunicii copiilor de astăzi, am crescut cu Singur pe lume de Hector Malot și cu Basmele românilor de Petre Ispirescu ș.a.m.d. Poate este momentul să ne întrebăm dacă nu cumva (și) acesta este unul dintre motivele pentru care copiii de astăzi nu mai citesc cu interesul vechilor generații de copii. Practic le interzicem suspansul din lecturile de care am avut noi parte.
Cum reacționează copiii la cărțile dvs. și cât de mult vă influențează aceste reacții procesul de creație?
De-a lungul ultimilor zece ani în care am scris literatură pentru copii, am susținut mai multe evenimente pentru cei mici, ateliere și lansări de carte și, la fiecare nouă întâlnire, am simțit un val de bucurie din partea lor pentru cărțile mele. Acest sentiment m-a hrănit practic și m-a inspirat să încep o nouă carte sau să continui o serie anume.
Ca să exemplific, cel mai recent s-a întâmplat acest lucru cu seria Șoricelul Fursec. Când am scris prima carte din serie, nu știam că vor urma și alte volume, iar acum deja mă gândesc la al patrulea. Simpatia cu care copiii au primit personajele m-a determinat de fiecare dată să caut idei pentru următorul volum. La fel s-a întâmplat și cu volumele de ghicitori, practic din energia pe care am primit-o de la ei, s-a mai născut câte o carte, la un interval mai mare sau mai scurt de timp.
CIPRIAN MĂCEȘARU
Scrisul, muzica și fotografia sunt forme de expresie prin care te-ai manifestat constant. Cum decizi ce mediu artistic servește cel mai bine unei idei? E vreodată competiție între ele sau e mai degrabă o colaborare internă?
Disponibilitatea pentru mai multe forme de creație îmi permite nu doar să înțeleg mai bine arta luată ca întreg, deci în diferitele ei forme de manifestare, ci și să mă înțeleg pe mine însumi mai profund. Nu vă ascund faptul că o asemenea mobilitate intelectuală oferă o senzație reconfortantă, chiar dacă e nevoie de un efort mental și fizic uriaș. În plus, există și riscul risipirii. Dar risipirea intervine atunci când echilibristica pe mai multe paliere artistice este nenaturală, născută dintr-o ambiție absurdă.
Există un „fir roșu“ care unește formele tale de exprimare culturală sau le păstrezi conștient distincte? Ce libertăți îți oferă această abordare?
Cred că scrisul, muzica, fotografia, dar și desenul se îmbină mai mult sau mai puțin vădit în ceea ce fac. În scris caut „imaginea“ și „muzicalitatea“, în fotografie caut „narațiunea“ și compoziția învățată în primul rând studiind desenul, pictura. În fond, toată lumea face asta, dar e important ce rezultate obținem. Trebuie să mărturisesc însă faptul că muzica e cumva altceva. În muzică, mai ales când cânt indie rock, post-punk, alternative, stoner rock, uit de scriitorul și fotograful Măceșaru. Totuși, o legătură puternică între scriitorul Măceșaru și muzică există. Am scris libretul pentru În trup, opera de cameră a Dianei Rotaru, colaborare de care sunt foarte mândru, opera, în regia lui Rareș Zaharia și cu o scenografie de Andreea Koch, fiind foarte bine primită, premiată și pusă în scenă la București și la Cluj.
Ce îți dorești să fotografiezi de data aceasta la Budapesta? Urmărești niște subiecte anume?
Am făcut la Budapesta câteva dintre cele mai bune fotografii ale mele. Unele dintre ele au fost expuse la Institutul Liszt din București și la Bucharest Photofest sau au fost publicate în superba antologie Ioan Es. Pop de la Editura Cartier. Sper ca și de data aceasta să fiu inspirat. Mă interesează în primul rând oamenii, viața cu frumosul și urâtul ei, cu bucuria și tristețea ei, și mai puțin „glumițele“, iluziile optice, cromatica violentă, contrastul dintre umbră și lumină dus la extrem… Sunt și astfel de aspecte în fotografia mea, dar rămân sedus în primul rând de fotografia care te invită la introspecție, de scenele și portretele care stârnesc meditația, dar și emoția, de imaginea clasică, oricât de tare aș putea fi disprețuit pentru asta, caut însă clasicul din lumea de azi folosind ochiul de azi, nu pe cel de ieri. Trebuie să cunoști și să înțelegi și fotografia de ultimă oră, trebuie să simți modernitatea lumii tale, nu poți mima acest lucru, altfel nu vei obține decât copii palide ale marilor fotografii din trecut.
STEJĂREL OLARU
Volumele pe care le-ați scris abordează aspecte ale istoriei recente. Cum poate istoria comună a Europei de Est deveni o punte de înțelegere între țări vecine?
Istoria comună a Europei de Est, marcată de regimurile totalitare, rezistența culturală și tranziția post-comunistă, reprezintă cea mai bună bază pentru dialog între aceste țări. Pe de o parte, ai specificul fiecărei istorii în parte, pe de altă parte ai tema generală a totalitarismului. Cercetătorii, istoricii se întreabă ce a fost în Ungaria, de exemplu, diferit față de România în timpul comunismului sau în tranziția care a urmat de la totalitarism la democrație. Pe de altă parte, temele generale, precum lupta pentru libertate sau impactul totalitarismului sunt comune națiunilor din această regiune a Europei. Și ele, la rândul lor, pot fi analizate și comparate.
Arhivele polițiilor politice din aceste țări oferă o imagine clară a modului în care regimurile comuniste au operat în mod similar în Europa de Est. Studierea acestor documente poate demonta mituri naționaliste și poate încuraja o înțelegere mai nuanțată a trecutului comun. Se poate pleca de la povești individuale, cum prefer eu, care transcend granițele. Dacă o abordezi cu onestitate, fără a ascunde adevăruri incomode, cred că istoria poate deveni o punte, cred că este un teren fertil în cercetare, se poate dialoga mult și se pot găsi teme ale reconcilierii. Astfel, istoria nu doar ne leagă, ci ne îndeamnă să construim un viitor comun, învățând din greșelile trecutului.
Cum vedeți rolul literaturii de non-ficțiune în vremurile actuale?
Literatura de non-ficțiune joacă un rol crucial în vremurile actuale, îmi pare rău că succesul ei de public nu este atât de mare pe cât mi-aș fi dorit.
Accesul la informație este copleșitor, dar adevărul este adesea distorsionat de dezinformare sau de narațiuni simplificate. Cred că non-ficțiunea are misiunea de a clarifica istorii personale, locale și regionale și de a oferi o oarecare profunzime în ceea ce privește înțelegerea lumii în care trăim. În această lume nouă în care ne aflăm, dominată de rețelele sociale, cărțile de non-ficțiune, fie că sunt biografii, studii istorice sau eseuri, oferă cititorilor o ancoră, căci dintr-o poveste bine documentată și bine scrisă vom învăța mult.
Ce provocări întâlniți în documentarea unei biografii?
Documentarea unei biografii este un proces complex, care implică rigoare științifică. De asemenea, ai nevoie și de o anumită sensibilitate pentru subiectul ales, trebuie să-ți placă, să te facă curios, interesat să-l scoți la lumină și să-l dăruiești cititorilor.
Una dintre cele mai mari provocări este accesul la surse primare fiabile. Arhivele, cum ar fi cele ale Securității, pot fi incomplete sau pot să conțină informații distorsionate intenționat. De exemplu, în cercetarea pentru Nadia și Securitatea, a trebuit să confrunt dosare fragmentate cu relatări orale și alte documente pentru a reconstrui o imagine cât mai aproape de adevăr. De aceea, dacă pe lângă arhive și alte lucrări deja publicate poți să realizezi și interviuri cu martori atunci șansele de a ajunge la adevăr sunt mult mai mari.
O altă provocare este echilibrul între obiectivitate și empatie. Ca biograf, trebuie să fiu fidel faptelor, dar și să redau umanitatea subiectului, cu toate contradicțiile sale. Maria Tănase, de pildă, a fost o figură legendară, dar și o persoană cu vulnerabilități și dileme personale, iar provocarea a fost să nu idealizez, ci să prezint un portret autentic.
Nu în ultimul rând, timpul și resursele limitate pot complica cercetarea, mai ales când e vorba de epoci sau contexte sensibile, unde martorii direcți sunt puțini sau reticenți. Totuși, aceste obstacole fac ca descoperirea unei povești adevărate să fie cu atât mai valoroasă.
Cărțile mele încearcă să aducă în prim-plan nu doar fapte, ci și complexitatea umană din spatele lor. Non-ficțiunea nu doar informează, ci și educă empatia, încurajând cititorii să reflecteze critic asupra prezentului prin prisma trecutului.
ROBERT ȘERBAN
Ai participat la numeroase evenimente internaționale – ce reacții te-au surprins din partea publicului străin în ceea ce privește literatura română?
Fiindcă poezia are, mai peste tot în Europa, circuitele ei închise în care trăiește și pe care caută să le extindă, publicul străin n-o cunoaște pe cea românească (n-o știu nici compatrioții noștri, ăsta-i adevărul). Am fost martor, de mai multe ori, la reacții entuziasmante și emoționante ale străinilor participanți la lecturi publice, în traducere, din poezia contemporană română. Aplauze, autografe, cereri de emailuri, prietenii care s-au activat ad-hoc doar fiindcă unui cetățean sau altuia i-a plăcut poezia unui poet român. Cunoscătorii de poezie reacționează când simt autenticitate, originalitate și valoare. Chiar dacă traducerea mai devitalizează din textul-mamă, o poezie bună rămâne bună în orice limbă, dacă e tradusă cu profesionalism și onestitate. Iar de poezie valoroasă avem nevoie cu toții, fiindcă viața își pierde din densitate, iar atunci când treci prin aerul tare ale unui text, te activezi brusc, te trezești din letargie și vrei să împărtășești experiența ta.
Cum s-a schimbat percepția ta asupra poeziei de la debut și până acum, în calitate de autor, editor și promotor cultural?
Citesc și recitesc multă și diversă poezie, fiindcă se scrie mult și variat. E destul artificial și convențional, este mult scrâșnet, mârâit și ascuțit de gheare, dar rareori dau cu ochii de „laba leului“. Însă asta nu mă face să depun armele, dimpotrivă, caut cu aviditate poezie care să mă intereseze și, dacă am norocul, să-mi placă atât de mult, încât să mă stârnească să scriu. Poezia valoroasă a altora e cea mai bună scânteie pentru propriul meu scris.
În ce măsură locurile natale rămân sursă de inspirație în scrisul tău?
Copilăria, cu locurile în care mi-am trăit-o, e unul dintre firele tari ce mă leagă de poezie. Am trăit și între blocuri (am locuit într-unul dintre ele, în Severinul natal), dar și la bunici, la sat, cu iarba, colbul, dealurile, animalele și pomii aproape. Sunt nostalgic după lumea aceea, după cea mai frumoasă și, cum ar spune poetul Dorin Tudoran, glorioasă perioadă a vieții. Însă fiindcă am doi copii, am simțit cu intensitate vârsta copilăriei lor, scriind despre ea și despre ei. Și, implicit, despre mine.
RADU VANCU
În literatură și în discursul civic pledezi adesea pentru solidaritate – cum poate literatura română contribui la dialogul intercultural în Europa Centrală și de Est?
Literatura a fost în secolul 19 principalul catalizator de nation building: toate statele din Europa Centrală și de Est și-au imaginat comunitățile identitare folosind în primul rând literatura drept mediu de autoreprezentare & autodefinire. Literatura are de făcut acum același lucru, dar pe un nivel superior al spiralei: să imagineze o comunitate europeană, pe care s-o reprezinte & căreia să-i dea identitate, integrând istoriile naționale întotdeauna diferite, adeseori contradictorii, uneori chiar reciproc violente. E, cum spuneam, bucla superioară a spiralei – mai rotunjită & încăpătoare, dar în același timp și mai dificilă.
(Spus mai simplu, după ce a construit conștiințele naționale, literatura trebuie să construiască acum conștiința europeană. În The Europeans, Orlando Figes a arătat cum asta a fost deja posibil în secolul 19, în mod excepțional, pentru conștiințe artistice supranaționale precum Turgheniev sau Pauline Viardot. Ceea ce era atunci excepțional trebuie să devină acum normă. Nu să devenim toți Turghenievi sau Pauline Viardot, asta e imposibil – dar să funcționăm toți simultan național & supranațional, la fel ca ei. Asta e forma esențială de solidaritate europeană. Asta e, esențial vorbind, Europa.)
Cum ai descrie specificul poeziei române contemporane unui public maghiar interesat să o descopere?
Aș folosi cuvintele lui Ilya Kaminsky dintr-o cronică la antologia poeziei române contemporane realizată de Martin Woodside: poezia română de azi, spune Kaminsky, îți dă senzația unei urgențe spirituale. Cineva vrea să-ți comunice ție, cititorului, ceva urgent despre o criză. Cel mai adesea o face ca și când ar relata dinăuntrul unei apocalipse: cu tot haosul & cu toată intensitatea corespunzătoare. E, cel mai frecvent, formula generației debutate în jurul anului 2000; generația mai tânără pare mai calmă, uneori chiar mai matură decât bătrânii douămiiști, care se apropie acum de 50 de ani.
Cum vezi literatura română contemporană în contextul european?
E literatura vecină cu războiul. E literatura care vorbește despre totalitarisme vechi, care vor să se reîntoarcă. E literatură scrisă în dubla fosforescență balcanică și slavă – dar vorbită în limba transnațională a Europei centrale. Una dintre cele mai bogate forme de auto-contradicție ale Europei (ea însăși atât de bogată în auto-contradicții, de altfel).
ALEXANDRU VAKULOVSKI
Literatura ta explorează tranziția post-sovietică – cât de mult s-a schimbat societatea moldovenească de când ai publicat Pizdeț?
Uneori am impresia că nu s-a schimbat nimic prea tare. Da, acum avem un Chișinău mai sigur, poți trăi în Moldova, dar o întrebare rămâne neschimbată: pentru cât timp? Din păcate, istoria ne arată că pe la noi bate tare curentul. Faptul că avem războiul început de Rusia în Ucraina i-a făcut pe mulți basarabeni să emigreze, să nu se simtă în siguranță aici. Dar societatea s-a schimbat, e tot mai puțină nostalgie pentru URSS și asta e bine.
Ce rol joacă traducerea și circulația literară în consolidarea unei comunități culturale central și est-europene?
Vă dau un exemplu simplu: poetul macedonean Nikola Madzirov mi-a auzit lectura la Poets in Transilvania, excelentul festival organizat de Radu Vancu la Sibiu. Fiind apoi într-o rezidență la Berlin, Nikola m-a recomandat pentru Festivalul de Poezie Berlin, unde l-am cunoscut pe Sjón și Faruk Šehić, cu care am citit de pe aceeași scenă. Apoi am stat la o masă cu regretatul Matthew Sweeney. Exemplu poate continua ușor: pe Sjón și pe Faruk i-am reîntâlnit la FILIT Iași, unde am povestit despre Nikola; în pandemie, Sjón a fost de acord să participe online la cenaclul Republica, pe care Moni Stănilă, soția mea, îl conduce la Chișinău. Desigur că lucrurile nu se întâmplau așa dacă nu existau traduceri.
Care sunt noile voci ale literaturii moldovene contemporane pe care să le urmărim?
Tot apar voci noi și e foarte bine. Atelierul lui Dumitru Crudu, Vlad Ioviță, e un adevărat laborator de unde apar tineri scriitori. Probabil că Ion Buzu, Alexandru Cosmescu, Victor Țvetov, Emanuela Iurkin, Ion Agaci deja sunt prea cunoscuți, ca să le mai spun voci noi. Valeria Coțofană a avut un debut bun. Augustina Visan e o tânără poetă, la al doilea volum, care deja confirmă așteptările. Îi așteptăm pe Hose Pablo, Veronica Ștefăneț, Dan Negară, Artur Cojocaru să revină cu volume. Artiom Oleacu, Maria Ivanov sunt deja voci auzite. Felicia Green a debutat acum. Cumva dinspre muzică spre poezie au venit în forță Dumitru Fanfarov (deja foarte cunoscut) și Nicu Duratski. Există și un fenomen foarte interesant: publicarea scriitorilor de peste Prut în Basarabia. Pădurea de scorțișori a lui Rareș Călugăr, de exemplu, un volum excelent, atipic și greu de încadrat, a apărut la Chișinău. Ceea ce ne arată că facem parte din literatura română, nu există o literatură moldoveană sau moldovenească.
Despre standul României la Festivalul Cărții de la Budapesta
Standul României este un proiect comun al Ministerului Culturii și al rețelei Traduki. Colaborarea a început cu ocazia statutului de țară invitată de onoare pe care România l-a avut la Târgul de Carte de la Belgrad în anul 2022, când a fost creată prima versiune a standului, pe o suprafață de peste 200 mp. Ulterior, au urmat adaptări pentru târgurile de la Frankfurt și Leipzig, iar în prezent, standul se află într-o nouă etapă de dezvoltare pentru Festivalul Internațional al Cărții de la Budapesta (cu o suprafață de 80 mp).
Pavilionul propune o identitate distinctă în cadrul târgurilor internaționale de carte, îmbinând funcționalitatea cu creativitatea. Spațiul este modular, prietenos și primitor, favorizând dialogul, reflecția și interacțiunea. Designul arhitectural combină elemente interioare și exterioare – rafturi verticale, zone de prezentare și detalii aparte precum leagăne sau plante naturale – toate contribuind la o atmosferă vibrantă, prietenoasă și în continuă transformare.
Conceptul standului aparține Takt Studio, un birou de arhitectură din Belgrad, fondat de Bojana Marković. Pe lângă experiența vastă în proiecte dedicate spațiilor educaționale, precum biblioteca Institutului Goethe (2015) sau grădinița Școlii Germane din Belgrad (2021), Takt s-a specializat și în proiectarea standurilor pentru târguri de carte. În 2017, designul realizat pentru standul Germaniei, țară invitată de onoare la Târgul de Carte de la Belgrad, a fost recompensat cu premiul German Design Award în 2020, deschizând calea către colaborări viitoare. În același an, Takt a creat standul Common Ground pentru rețeaua Traduki.
