De-a lungul anilor, am participat în calitate de invitat la destule festivaluri literare, însă anul acesta m-am găsit, ca toți cei din echipa NOD – Liv Tane, alături de colegele de la Reading is Cool, și noi, cei de la Matca –, pentru prima dată în tabăra organizatorilor și am simțit ce trebuie că simte un șofer care, înainte să plece la drum, se vede pus în fața provocării de a asambla un motor funcțional dintr-un morman de piese. N-o să intru în detalii plicticoase, n-o să scriu despre ședințe, apeluri, e-mailuri, spreadsheet-uri, PPT-uri și hârțogărie, ci o să vă spun de ce această experiență va rămâne cu mine pentru totdeauna și de ce cred că nimeni dintre cei care au fost în Brașov la acest sfârșit de septembrie nu va uita niciodată prima ediție a unui festival care sper să existe pentru multe generații de acum încolo.
Cum să uiți când Mihail Șișkin a povestit, în rusă, căci rusa nu-i aparține lui Putin întocmai cum germana nu-i aparținea lui Hitler, despre ziua când, elev fiind, dat afară de la ora de matematică și trimis la bibliotecă, a privit toate acele cărți și a zis că într-o zi va exista acolo un raft cu unele scrise de el, lucru la care încă se gândește că va fi posibil cândva, deși cărțile sale sunt acum interzise în Rusia, unde este considerat dușman al poporului? Când a vorbit despre alegerile din România, pericolul rusesc și neostalinism? Despre cum pe Ceaușescu, de frică, toți spuneau că-l iubesc, dar apoi toți s-au bucurat la moartea lui? Despre tricoul cu Dracula pe care fiul său l-a rugat să i-l cumpere de la Bran (Dracula apare în cartea sa Părul Venerei)? Despre Trump, care visează să fie un alt Putin, fără a pricepe că Putinii lumii vin și pleacă? Despre normalizarea violenței și oroarea de a vedea un criminal aplaudat, despre legitimitatea pe care un dictator și-o poate dobândi doar printr-un război câștigat și despre necesitatea organizării unor noi procese precum cele de la Nürnberg, pentru a-i judeca pe făptașii acestui nou genocid?
Luând micul-dejun împreună, mi-a povestit că traducerile sale în persană au fost puternic modificate de cenzură și mi-a exemplificat cu un text în care mai mulți scriitori retrași la un chalet elvețian beau coniac toată noaptea, până cad lați, și care în ediția iraniană apar ca bând Coca-Cola toată noaptea, până cad lați.
Cum să uiți când Andrei Kurkov a povestit că primul premiu pe care l-a primit pentru un poem a constat în șase sticle de șampanie rusească? Cum a fost turnat la KGB pentru glume pe seama lui Brejnev? Cum oamenii din Donbas au refuzat să fie evacuați pentru că au preferat să moară în casa lor, iar cei care au acceptat au trebuit să aștepte zile întregi la granița cu Polonia pentru a putea trece dincolo, spre un viitor incert? Despre propria experiență a fugii dintr-o țară pe care nu voia s-o părăsească? Despre cum patriotismul devine absurd când ești cetățeanul unui stat totalitar? Cum să uiți emoțiile sale în fața alegerilor parlamentare din Republica Moldova?
Cum să uiți discuțiile revelatoare purtate cu Edward Ashton despre Trump și situația politică din SUA, despre discriminare și cenzură, despre identitate și conștiință, despre rolul povestașilor în evoluția speciei noastre? Sau povestea sa despre cum, pasionat de natură și amator de alpinism free solo, a căzut în gol și a reușit în ultima clipă să se prindă de o rădăcină ieșită dintre stânci? De atunci a rămas cu impresia că existența sa este un joc video, în care el e protagonistul ajuns la ultima viață. E convins că pe epitaful său va scrie c-a fost autorul romanului Mickey7 și că a murit mâncat de un urs. Cu toată această convingere, a doua zi ne-a zis că ar vrea să facă o drumeție prin pădure.
Cum să uiți discursul plin de emoție al Lindei Boström Knausgård, poveștile ei despre copilărie, teatru și Jon Fosse, despre cum și-a șters toate conturile de social media pentru că nu putea gestiona două ipostaze ale sale, una reală și una fictivă (vezi și prelegerea despre cyberbullying a lui Mihai Copăceanu, de la Colegiul Națională „Unirea“, cu sprijinul Asociației Curtea Veche), despre cum se regăsește, mai mult decât în orice altceva, în cărțile pentru copii, despre pasiunea sa pentru cai, libertatea oferită de scris și despre cum și-ar dori să asculte orga din Biserica Neagră?
Cum să uiți umorul erudit al lui Mathias Énard? Sau când vorbea despre Sulina și Jean Bart, ori despre încercările sale de a găsi sursa informațiilor false oferite de IA? Cum să uiți energia lui Niki Théron și pofta ei de cunoaștere, potopul de întrebări pe care ni le-a adresat pentru că voia să cunoască și să înțeleagă mai bine cultura noastră? Cum să uiți când David Meulemans a spus că-i hotărât să învețe limba română? Cum să uit cum, împreună cu Vlad Cristache și Cristina Bălașa, am cărat prin săli, holuri și curți interioare un clavecin pentru momentul de poetry performance cu Mina Decu, Simona Sigartău, Cosmin Perța și Andrei Dósa?
Cum să uiți luările de cuvânt ale lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Cristian Fulaș, Simona Antonescu, Simona Goșu sau Dan Coman? Cum să uiți zecile de dezbateri, ateliere, prelegeri, mese rotunde, cluburi de lectură și sesiuni de pitching, toate discuțiile purtate de-a lungul acestor zile cu zeci de scriitori, editori, agenți literari, traducători, jurnaliști, manageri culturali, dramaturgi, regizori și muzicieni români și internaționali, prieteni mai vechi și mai noi? Cum să uit tradiționala bere festivalieră băută cu Jovi Ene?
Cum să uiți când Iancu Huzum, bibliotecar în comuna Corod din județul Galați, învecinată, după cum am aflat chiar de la el, cu comuna Matca, a luat cuvântul spre a vorbi despre dificultățile pe care le înfruntă zi de zi și cum străbate ulițele oferindu-le sătenilor cărți și vorbindu-le despre acestea? Cum a venit până la Brașov cu un braț de volume pe care să primească autografe, ca să aibă un argument în plus în încercarea de a-i convinge pe cei reticenți să citească?
Cum să uiți un Papa Doble băut cu Dan Byron în cinstea lui Hemingway, ca apoi, de-a lungul zilelor următoare Hemingway să tot apară, ca un sfânt protector al festivalului – mai întâi amintit de Horia Adrian Ghibuțiu într-o remarcă despre Hunter S. Thompson, apoi de Edward Ashton care l-a numit printre cei care i-au marcat începuturile carierei literare (alături de Andrei Codrescu), ca apoi să fie amintit și de Andrei Kurkov, care a vorbit despre The Old Hem, barul scriitorilor din Harkov, închinat prozatorului american, distrus de bombe rusești în 2022, și despre poemele din seria Hemingway Knows Nothing de Artur Dron, poet și soldat ucrainean? Ulterior, întrebat ce alți autori a citit recent, Kurkov i-a amintit pe Lucian Dan Teodorovici, Radu Vancu și Alexandru Vakulovski.
Cum să uiți arhitectura Brașovului, cu străduțele și pasajele sale, cafenelele și berăriile pline de scriitori ale căror cărți umpleau vitrinele librăriilor, priveliștea nocturnă de la skybar-ul de pe acoperișul Radisson Blu Aurum, sălile pline de la Centrul Cultural Apollonia, de la Reduta, de la Centrul Multicultural al Universității Transilvania, de la Biblioteca „George Barițiu“, de la Libris Șt. O. Iosif, de la colegiile „Unirea“, „Șaguna“ și „Honterus“, lungile cozi pentru autografe și fotografii? Cum să uiți efervescența, dăruirea și amabilitatea partenerilor, gazdelor și voluntarilor, sau bucuria brașovenilor și a celor veniți de departe pentru a trăi acestă experiență, de la București, de la Cluj, de la Oradea, de la Câmpina, de la Corod, de la Chișinău, de la Nisa, toți cei care ne-au spus că abia așteaptă a doua ediție? Reverențe în fața tuturor.
NOD nu poate fi uitat pentru că nu-i o simplă amintire, ci un ghem de amintiri fundamentale. Ni s-a spus că am avut un curaj nebun să punem bazele unui nou festival cultural pe fundalul tumultului politic, social și economic, însă tocmai acesta este cel mai bun moment pentru a arăta că nu trebuie să abandonăm cultura. În toată incertitudinea, când, ca-n benzile desenate ale lui Jean-Jacques Sempé, amintite de Énard, rien n’est simple et tout se complique, un lucru este sigur: We’ll always have Brașov.
Afiș © Dora Marian
Fotografii © Ștefan Marinescu
