Atunci când am terminat de citit eseurile din Ecranomanie, volumul de publicistică al lui Victor Morozov editat de imprintul Matca, am avut senzația pe care o aveam atunci când ascultam un album întreg de muzică, urmărind coerența modului în care fiecare piesă intra în asamblajul sonor al artistului. În epoca Spotify, acest mod de a experimenta muzica s-a pierdut. Să asculți un album întreg Oasis însemna să te conectezi la acea temporalitate sonoră și să ieși din ea abia după ultima piesă. O carte de publicistică „închide în paginile ei o temporalitate consistentă propice acestui tip de texte“. Deși știam unele dintre aceste texte de pe vremea când ele au apărut în diferitele publicații online, este reconfortant să le vezi strânse laolaltă, deoarece începi să percepi coerența interioară a setului de interese și afinități elective ale lui Morozov.
Dintre acestea, cea mai semnificativă este eseistica și critica de film a lui Serge Daney. Fiindcă ceea ce leagă toate aceste texte atât de diferite – de la pictură, la cinema, la imaginile-mișcare ale Jocurilor Olimpice sau ale Cupei Mondiale, imagini filmate cu drone, imaginile de pe social media din campania electorală și, în fine, imaginile războiului din Ucraina – este tocmai acest tip de democratizare introdusă de criticul francez între tipurile de imagini. Le livre d’image,filmul experimental al lui Godard din 2018, ne indică tocmai acest principiu: proza lumii actuale este scriitură în/prin imagini. Îl citez pe Morozov, care îl citează pe Daney:
„Între cinema, televiziune, publicitate există anumite curente trecătoare, schimburi făcute în tăcere, bucăți de retorică comune. Va trebui din ce în ce mai mult să amestecăm toate astea. Va trebui să amestecăm prosoapele și cârpele. Să amestecăm prosopul-cinema și cârpa-TV“. Și aș adăuga și faptul că lumea actuală ne pune în fața altui amestec între cinema, TikTok și AI. Nu mai e locul pentru binarismul ierarhizant între tipurile de imagini. Între un gros-plan à la Dreyer și slop-ul AI de azi, o mare parte a publicului va pune semnul de egalitate. Și, în acest caz, vin cu întrebarea pusă de Daney, pe care Morozov l-a și tradus în limba română: „Cum să trăim cu imaginile? Probabil fără a aștepta de la ele nici prea mult, nici prea puțin «adevăr». Fără a lupta împotriva ambiguității lor necesare. Și știind, odată pentru totdeauna, că «doar o imagine» [juste une image] nu e în niciun caz același lucru cu «o imagine justă» [une image juste], ci că de-acum încolo nouă ne revine sarcina de a o confrunta (adică de a o «monta») cu o alta“ (Serge Daney, România, anul zero, tradus și publicat de Morozov pe blogul FuturEast).
Discursul suplu al lui Morozov se mișcă relativ ușor între aceste imagini atât de diferite, perspectiva sa în această colecție de eseuri fiind una de media studies. Toate aceste tipuri de imagini media sunt tratate ca un ecosistem în care publicul de astăzi trăiește și care îi modelează gândirea. Dacă în anii ’70, teoreticieni ca Jean-Louis Baudry scriau despre componentele aparatului cinematografic în legătură cu ideologiile cinemaului, astăzi cel preocupat de dinamica intermedială trebuie să se uite la modul în care componentele aparatului media interacționează cu ideologiile prezentului: de la cele mai constructive la cele mai toxice (a se vedea eseurile Afacerea Est: doi lideri și mai multe imagini – despre imaginile cu Putin și cele cu Zelenski, Noua intervenție a lui Donald Trump – despre apariția lui Trump ca eveniment audiovizual sau Politicianul român față cu social media). Poate părea contraintuitiv, dar interesele enunțate în eseurile citate coexistă cu cele acordate istoriei picturii și cinemaului.
Paradoxurile enunțate de Morozov aparțin „noii vârste a imaginii“, în care tocmai am intrat. Și în această epocă, mai mult ca oricând, e nevoie de critică: critica de film, critica literară, critica de artă și de teoria critică. Nevoia aceasta este exprimată și de Radu Jude în cuvântul-înainte al Ecranomaniei. Pe Jude îl „interesează o critică (și o teorie etc.) preocupată de fenomenul cinematografic într-un sens cât mai larg, care încearcă să descopere lucruri care nu sunt vizibile la o primă vedere, care încearcă să găsească relații complexe și, eventual, să deschidă cinemaul către multe alte domenii ale gândirii și ale experienței“.
Aș face un comentariu despre judecățile de valoare ale lui Morozov din critica de film. Ca cineva care scrie la rândul său critică de întâmpinare de mai mulți ani, se întâmplă să nu fiu întotdeauna pe aceeași lungime de undă cu cronicile sale de întâmpinare. Dar nu asta este ceea ce caut într-o cronică de film. Critica de întâmpinare face vizibilă pentru un public mai larg ceea ce s-ar putea numi metabolismul cinemaului și cum funcționează acesta de la un film la altul, de la un regizor la altul, de la o cinematografie la alta. Opiniile cinefililor și ale publicului larg nu se vor alinia întotdeauna cu cele ale criticii. Toți am vrea să facem exerciții de admirație, dar nu aceasta este sarcina criticii. Sarcina criticii este să includă arta (filmul, literatura) într-o dialectică a câmpului artistic și cultural. Morozov reușește să facă acest lucru și eu îl citesc tocmai din acest motiv.
Aș face și o remarcă legată de scriitura critică. Cel mai important aspect care leagă în mod coerent interesele pentru toate aceste tipuri de imagini este faptul că Victor Morozov a impus un stil. Înțeleasă în sens mai larg, critica este proză de idei, iar această proză nu își atinge obiectivele fără ceea ce Mircea Martin numea dicțiunea ideilor. Fiindcă eseul critic este o formă de literatură, iar critica, atunci când este făcută prin asumarea mizelor sale de anvergură, este o formă de artă. În Ecranomanie, Victor Morov este un astfel de critic.
