De Ziua Copilului, am întrebat 11 scriitori români cum își ascut creionul când de partea cealaltă a paginii îi așteaptă nu oamenii mari cu care, poate, s-au obișnuit, ci unii mult mai sinceri și mai greu de păcălit: oamenii mici. Noroc că scriitorii nu vor să păcălească pe nimeni: am aflat că nu își subțiază vocea și nici nu și-o îndulcesc, după răul obicei al lupului, iar dacă ar fi să-ncalece pe o căpșună, probabil că n-ar pleca la drum decât cu tot cu cititori. Am mai aflat și că nu le plac deloc rețetele, ci mai degrabă să descopere ce iese atunci când pui un ou într-un vas și abia apoi cauți făina sau când amesteci cuvinte între ele. A fost vorba și despre papuci de scriitor mai mari sau mai mici, dar întotdeauna fermecați, despre rime, păianjeni și bondari, despre hodoronctronc, zevzeci și terebentină, despre lumi care se ascund sub talpa pantofului. Toate, într-o încercare de a pătrunde în acel laborator al bucuriei unde îngrijorarea pentru piața de carte complicată, rezultatele la testele PISA și analfabetismul funcțional e dată din când în când la volum mic, ca să se audă mai bine poveștile din care, hrănindu-se, vor crește viitorii cititori. Uriașă responsabilitate, așadar, pe umerii scriitorilor. Atât că ei nu par să-i simtă apăsarea. Pentru că sunt sinceri, curioși, nu le e teamă să se rătăcească, n-au uitat să se mire și încă se pricep la lucrul acela greu și cât se poate de serios la care copiii sunt ași: joaca.
Flavius Ardelean-Bachmann: „Uneori nu e nevoie de un răspuns – o poveste e de ajuns“
Nu am copii, nici cititori beta. Nu mă descurc să vorbesc cu cei mici și mă simt stângaci la evenimentele cu copii. Când scriu literatură pentru copii, nu-mi dau seama prea bine că asta fac. Scriu de parcă aș intra în dialog cu copilul din mine, apoi cobor în lumi imaginare în care petreceam timp în copilărie și le dau formă și glas, acum, că pot. Mă rătăcesc pentru o vreme prin acele tărâmuri alături de copilul din mine și, când mi se arată o cale de întoarcere, deseori îmi vine să rămân acolo. Nu mă întreb niciodată dacă poveștile mele vor fi pe placul vreunui copil, pentru că scriu pentru cineva care nu mai există decât ca o amintire ce și-a lăsat, în goana jocului, ecoul prin galeriile sufletului meu. Nu mă inspir din temele copiilor din ziua de astăzi, pentru că, din păcate, nu prea le cunosc, însă mă aplec asupra acelor subiecte care au însemnat dintotdeauna ceva pentru fiecare copil: frica, imaginația, curajul, prietenia, moartea, timpul, ce rămâne și ce se pierde când creștem. Nu toate întrebările de atunci și-au primit răspuns și mă întorc acum asupra lor și le îmbrac în povești, pentru că uneori nu e nevoie de un răspuns – o poveste e de ajuns. Sunt atent la limbaj, dar nu pentru că cel pe care îl folosesc în cărțile pentru adulți ar fi prea complicat, ci pentru că, unde a căpătat complexitate, și-a pierdut din puritate. La final povestea pleacă de la mine, iar eu rămân cu speranța că, mulțumind copilul din mine, ofer un dar etern copiilor de afară.
Cea mai recentă carte pentru copii semnată de Flavius Ardelean-Bachmann este Miraculoasa viață uitată a lui Iris Cartier (Polirom, 2023, cu ilustrații de Radu Răileanu), pentru care a primit Premiul Cărturino 2024, secțiunea Cartea de literatură pentru copii a anului.
Florin Bican: „Cuvintele cu care ne adresăm copiilor izvorăsc spontan chiar din papucii de copil pe care-i purtăm“
Cine vrea să scrie pentru copii trebuie să poarte papuci de copil. Și să nu-și schimbe vocea, crezând că astfel intră mai ușor pe lungimea de undă a copiilor. Lupul din Capra cu trei iezi a încercat șmecheria asta și nu i-a mers. Cuvintele cu care ne adresăm copiilor izvorăsc spontan chiar din papucii de copil pe care-i purtăm – sunt papuci fermecați. Important e ca aceste cuvinte să rezoneze sau să contrasteze semnificativ cu narațiunea. Într-o poveste „de demult“ reprodusă în neologisme, contrastul poate deveni o poveste în sine. La fel și într-o poveste actuală, raportată în arhaisme. Copiii sunt receptivi la schimbările de registru – aparentele inadvertențe le stimulează atenția și totodată îi amuză. Personal, pledez pentru un registru colocvial și fără sclifoseli. Acu’, fiecare scriitor se inspiră de unde-apucă. În cazul meu, principala sursă e lectura. Cititorii-copii sunt, la rândul lor, o sursă de inspirație. Din cauza asta îi cultiv și îi „studiez“ asiduu. Din lectură și din „studiul“ copiilor pe teren și în cărți, îmi extrag rețetele care stau la baza cărților mele, deși nu sunt neapărat conștient de ele. De acolo îmi extrag și personajele și rimele și firul narativ, pe care încerc să-l structurez asemenea unei pânze de păianjen – în care păianjenul e cititorul, nu scriitorul! Un cititor ideal, dacă există, e periculos – tocește simțurile scriitorului. Prefer cititorii vii și imprevizibili, crescuți de mici cu lecturi „pe viu“.
Cea mai recentă carte pentru copii semnată de Florin Bican este Și v-am spus povestea așa (Arthur, 2024, cu ilustrații de Mircea Pop).
Lavinia Braniște: „Când scriu pentru copii, îmi amintesc de copilul care am fost și încerc să-l aduc în zilele noastre“
Eu am început să scriu pentru copii după câțiva ani în care am tradus și redactat cărți pentru copii. Atunci când traduci, ai o relație specială nu doar cu textul, ci și cu personajele și chiar cu autorul sau autoarea cărții. Trăiești acolo, în poveste, și – dacă ești pasionat/ă de scris – începi să te gândești cum ai fi făcut tu, cum ai fi scris un anume dialog sau ai fi rezolvat cutare situație sau ce episod ai fi dezvoltat mai mult. Așa m-am întors la literatura pentru copii la niște ani buni după ce am ieșit din copilărie – mai întâi citind și traducând, apoi scriind, ceea ce mă obligă să fiu foarte atentă la copiii din jurul meu.
Un lucru pe care îl aud des este: cum poți să scrii pentru copii dacă nu ești părinte? De parcă noi, cei fără copii, nu suntem legitimați să stăm la povești cu copiii din jurul nostru sau n-ar trebui să avem acces la universul lor. Când scriu pentru copii încerc să devin eu însămi copil, îmi amintesc de copilul care am fost și încerc să-l aduc în zilele noastre, păstrând câteva dintre trăsăturile universale ale copiilor mici, care încă mai au de descoperit multe lucruri: mirarea, curiozitatea, puterea de a inventa explicații, disponibilitatea și generozitatea lor, încrederea pe care o au în adulți și în lumea înconjurătoare.
Cea mai recentă carte pentru copii semnată de Lavinia Braniște este Cofetăria (Cartier, 2023, cu ilustrații de Mihaela Paraschivu), finalistă la Premiile Cărturino 2024, secțiunea Cartea ilustrată pentru copii a anului.
Augustin Cupșa: „Fiecare cuvânt rostogolește câte ceva, o imagine sau o stare“
În ce papuci intră scriitorul atunci când cititorul e copil?
Cred că cel mai mult îmi place să le fiu prieten copiilor. Nu simt, cu atât mai puțin în lumea poveștilor, că ar exista vreo diferență între copii și oamenii mari. Poate, dacă e să fim corecți, copiii au the upper hand, pentru că imaginația lor e debordantă și sinceră, au o candoare irezistibilă, așa cum au toți când apar pe lume și încă nu i-au aflat regulile și aranjamentele dintre oamenii mari. Mi se pare că o poveste de copii se face dintr-un schimb, așa cum pasezi o minge de burete, o șutezi sau alergi după ea și, așa cum țopăie ea pe o pajiște cu movilițe, izbucnesc hohotele de râs.
Își schimbă vocea? Și-o subțiază, și-o îndulcește?
O poveste de copii – dacă ești acolo, în ea, și n-o spui doar ca să-ți satisfaci nevoi și resturi emoționale, ci ca să te conectezi real cu ei – îți scoate la suprafață o voce pe care în viața de adult ți-o pui între paranteze sau, ca s-o spun pe limba copiilor, o acoperi cu o pernă și te sui cu fundul pe ea, pentru că ești într-un autocar cu alte persoane, oameni mari care s-ar putea uita strâmb la tine, dar vocea aceea continuă să mormăie de sub pernă și te dă de gol când se face liniște. Ea e acolo tot timpul, nu trebuie să te gândești cum sună, dar ai nevoie de niște copii prin preajmă ca să nu te simți aiurea când o lași să se facă auzită.
Unde își găsește inspirația și temele?
Nimic nu vine din nimic, sunt alte povești și alți povestitori care au lăsat urme și resurse de inspirație înaintea mea, nu pentru că m-am uitat în cărțile lor ca să aflu ce și cum să scriu, ci pentru că am citit și mi s-au citit multe cărți și povestioare în copilărie, am umblat prin lumea aceasta, magică, a poveștilor. Apoi se întâmplă ca inspirația cea mai proaspătă să vină de la copii care nu se gândesc să scrie o poveste, ei se găsesc într-o poveste și funcționează într-o lume cu legi adaptate după bunul-plac, uneori misterioase, alteori supranaturale, iar dacă petreci timpul cu ei, trăiești iluzia că te poți întoarce acolo. Și chiar reușești s-o faci pentru un timp, atunci când scrii și povestești.
Cum își alege cuvintele? Îi plac cuvintele mai noi sau cele mai vechi?
Îmi plac cuvintele mai vechi și mai noi. În cartea Două furnici și un elefant. De la un capăt al lumii la celălalt am întocmit chiar o listă de cuvinte ciudate, cuvinte care mă amuzau sau mă amuză și acum – „hodoronctronc“ sau „zevzec“ sau „terebentină“ – și le-am făcut loc copiilor să adauge și ei cât mai multe, pentru că fiecare cuvânt rostogolește câte ceva, o imagine sau o stare, unele împing câte o firimitură de pâine, ca o furnică, și trece mult timp până ajung la destinație, iar altele zboară sau fac să izbucnească artificii, dar toate au rost și produc magie, numai dacă sunt împreună.
Cum construiește povestea și personajele?
Pentru mine, o poveste începe cu o imagine colorată sau cu mai multe, ca pietricelele cu multe fețe care se amestecă într-un tub caleidoscopic. Nu trebuie decât să privesc cu atenție prin vizor și să văd ce personaje sunt în acele imagini, iar fiecare personaj are deja un fel al lui de a se comporta, are prieteni și își dorește ceva. Apoi lucrurile se leagă.
Cum vin rimele, dacă vin?
N-am scris cu rime, cel puțin nu până acum. Rimele sunt în mod deosebit amuzante și, prin surpriza lor, aduc informații și idei noi, răstoarnă lumea așa cum o știm. Pentru mine e o provocare acum să transform în rime și cântecele unele părți din Două furnici și un elefant. De la un capăt al lumii la celălalt, pentru că urmează să transformăm cartea în spectacol și asta mă animă să particip și eu cât mai mult.
Are vreo rețetă (secretă) sau rețetele îi sunt mai degrabă indiferente ori nesuferite?
Singurele rețete pe care le urmez în cărți sunt cele de prăjituri și de bomboane, dar sincer, și acestea sunt încălcate la un moment dat, uneori pentru că nu mai știu în ce ordine să pun ingredientele, alteori pentru că mă plictisesc să fac lucrurile la fel. Și pe urmă, ce dacă pui întâi un ou într-un vas și de abia apoi cauți făina și o torni grăbit peste el? Nu tot clătite o să iasă? Și, dacă nu ies clătite, o să iasă altceva, asta e clar.
Cum arată cititorul-copil ideal? (Există?)
Copiii sunt stări ideale pentru că sunt copii. De când cu Două furnici și un elefant. De la un capăt al lumii la celălalt, am ateliere și merg la clase sau la muzee, în librării, mă uit cu atenție la copii și de fiecare dată sunt impresionat de câtă frumusețe poată să producă lumea în acești omuleți care nu au nevoie decât de încrederea noastră. Toți copiii sunt artiști, spunea Picasso, problema e cum să facem să-i păstrăm așa. Cred că tot pe ei ar trebui să-i întrebăm și să ne ocupăm serios de propunerile lor.
Cum se cresc cititorii?
Bănuiesc că cititorii cresc dacă șirul poveștilor nu se întrerupe, dacă de la o etapă la alta și de la o vârstă la alta nu se trezesc într-un gol. Unii spun că, atunci când trec pe tablete și pe iPhone-uri, copiii devin mai puțin sensibili la carte și la povestea scrisă. Dar eu am constatat, din întâlnirile cu sute de copii de până acum, că cei cu tablete și cu iPhone-uri pun o mulțime de întrebări despre carte, se distrează și inventează fără să se împiedice, ca noi, de niște forme sau aparate, pentru ei importantă e povestea, felul în care ceilalți se de apropie de ei.
Cea mai recentă carte pentru copii semnată de Augustin Cupșa este Două furnici și un elefant. De la un capăt al lumii la celălalt (Humanitas Junior, 2023, cu ilustrații de Andreea Dobreci), pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe 2023, la secțiunea „Literatură pentru copii și tineret“.
Marina Debattista: „Se leagă o poveste atunci când tema-bondar zumzăie pe una dintre frecvenţele mele interioare“
Despre papucii scriitorului atunci când cititorul e copil
Cred că rămân în propriii mei papuci, care sunt croiţi pentru picioare de copil.
Despre cum își schimbă vocea scriitorul, dacă
Nu mi-o schimb, pentru că nu interpretez un rol.
Despre inspirație, teme, cuvinte și personaje
Inspiraţia vine din interogarea cuvintelor. De exemplu, dacă mă gândesc la cuvântul „pelerin“, mi se pare un cuvânt adecvat; dar dacă tai „pe“ din „pelerin“, rămâi cu „lerin“; şi eu cred că acest cuvânt e musai să însemne un animal fabulos. Cam aşa s-a născut poemul „Lerinul“.
Temele sunt ca nişte bondari, zumzăie, vor atenţie. Doar puţine dintre temele acestea zgomotoase ajung într-o carte, pentru că adesea ceva nu se leagă. Se leagă o poveste atunci când tema-bondar zumzăie pe una dintre frecvenţele mele interioare.
Cuvintele mă aleg pe mine. Îmi plac cuvintele arhaice care se completează reciproc cu neologisme.
Personajele sunt cuvintele, povestea e despre ele.
Despre rime
Pentru mine, rimele înseamnă muzicalitate, ritmuri. La fel cum ritmurile guvernează cosmosul, rimele guvernează limbajul; ele nu vin, sunt deja în limbaj, trebuie doar descoperite. Între cuvintele care rimează pare să existe o rudenie secretă, misterioasă.
Despre rețete suferite și nesuferite
Reţetele îmi sunt nesuferite atunci când sunt urmate intenţionat. O rețetă are un final predictibil: măsurăm, cântărim, adăugăm aceleaşi ingrediente, ca nu cumva să iasă „altceva“. Dar mie îmi place să amestec cuvintele doar ca să văd ce iese.
Cea mai recentă carte pentru copii semnată de Marina Debattista este Într-un bar din Zanzibar (Frontiera, 2023), finalistă la Premiile Cărturino 2024, secțiunea Cartea ilustrată pentru copii a anului.
Veronica D. Niculescu: „Scriu cu vocea mea, care a devenit vocea poveștii“
Scriu cu ușa închisă, scriu la computer. Scriu în fiecare dimineață, scriu în fiecare zi. Scriu uitând că există o lume exterioară, scriu mutându-mă cu totul în poveste. Scriu bombănindu-i pe rătăciții care mă deranjează cu telefoane. Scriu cu o muzică liniștită pe fundal. Scriu imaginând pas cu pas detalii, replici, gesturi, întâmplări, deși finalul poveștii îl știu de la început. Așa cum știu, în linii mari, întreaga poveste. Scriu notând cu frenezie zi de zi în caiete, pe bilețele, pe orice găsesc, la orice oră din zi. Scriu idei în plimbări prin Centrul Vechi sau prin parcuri. Scriu cu vocea mea, care a devenit vocea poveștii. Scriu cu bucurie, fiindcă să scrii înseamnă înainte de toate să fii viu. Scriu ca să fiu vie. Încerc să spun, prin toate astea, că scriu pentru copii exact așa cum scriu și pentru adulți. Doar că scrisul pentru copii este în cazul meu o excepție – e firesc: adult ești toată viața, copil ești doar foarte puțin. Foarte puțin, dar pentru totdeauna!
Cea mai recentă carte pentru copii semnată de Veronica D. Niculescu este Grădina pământeană a Prințesei de Marți (Arthur, 2024, cu ilustrații de Irina Dobrescu).
Victoria Pătrașcu: „Lumea asta nevăzută, lumea de sub talpa pantofului, este atât de plină de minuni și de farmec“
Scriu așa cum aș scrie pentru oricine. Nu m-am gândit niciodată prea mult la cititori. Asta m-ar paraliza. E simplu, scriu povești. Pentru copiii de azi, pentru cei de ieri și, adesea, pentru copilul din mine. Mă interesează mai mult povestea pe care o construiesc, lumea ei, felul în care se mișcă și vorbesc personajele din acest univers. Vreau să existe acolo viață, ritm, sens și firesc.
Scriu și piese de teatru pentru copii și asta mă ajută să construiesc povești cu mult dialog, cu schimbări de ritm și de decor. Ce nu mă ajută e imposibilitatea de a pune ceva pe hârtie până nu îmi este totul clar. Asta e chinuitor. Căci umblu cu fragmente în cap, cu personaje care trăncănesc încontinuu, cu o lume care tot crește. Mă simt ușurată când povestea capătă formă și o pot țintui pe hârtie.
Mă bucur însă că, odată cu experiența, m-am relaxat. Am infinită răbdare cu poveștile mele și nu simt nicio urgență în a le scrie. Nu cred că, dacă trece un an și nu am publicat nimic, se va rupe cerul în două. Există o replică în Povestea orașului Tot-la-Fix cu care rezonez: „…pentru fiecare lucru care contează pentru noi trebuie să avem răbdare.“
Că doar cu răbdarea la butonieră mai putem vedea lumea cu ochi limpezi și mai putem descoperi un stejar pitic, pe Dragonul 32 sau un căpcăun-ecou.
Lumea asta nevăzută, lumea de sub talpa pantofului, este atât de plină de minuni și de farmec. Îmi doresc ca fiecare carte a mea să fie o fereastră deschisă spre universurile mici și magice.
Cea mai recentă carte pentru copii semnată de Victoria Pătrașcu este Mario Încurcă Tot (Univers, 2023, cu ilustrații de Cristiana Radu).
Ioana Pârvulescu: „Prieteniile cu personajele din cărțile copilăriei sunt pe viață“
În ce papuci intră scriitorul atunci când cititorul e copil?
Parcă aș prefera papucii fermecați ai lui Muc cel Mic, care aleargă iute-iute, după voie, sau cizmele Motanului Încălțat, care ajută la nevoie, sau condurii care dansează singuri, sau pantofiorul Albei-ca-Zăpada.
Își schimbă vocea? Și-o subțiază, și-o îndulcește?
Haha, cel care se duce cu limba la fierar s-o dea la ascuțit este cumătrul lup, ca să-i păcălească pe iezii nevinovați (chiar dacă cei doi mai mari „dădeau prin băț de obraznici ce erau“). Deci prefer să-mi păstrez vocea normală, nu vreau să păcălesc pe nimeni și nici să mânânc pe careva.
Unde își găsește inspirația și temele?
În viață. În cea proprie și într-a celor din jur. Probabil că și în prieteniile cu personajele din cărțile copilăriei, care sunt pe viață.
Cum își alege cuvintele? Îi plac cuvintele mai noi sau cele mai vechi?
„Toate-s vechi și nouă toate.“
Cum construiește povestea și personajele?
Cu bucurie maximă.
Cum vin rimele, dacă vin?
Mână-n mână se adună, câte două, câte trei, câte poți și câte vrei!
Are vreo rețetă (secretă) sau rețetele îi sunt mai degrabă indiferente ori nesuferite?
În afară de cele de prăjituri din sertarul familiei, nu suport nicio rețetă.
Cum arată cititorul-copil ideal? (Există?)
Copilul obișnuit este ideal!
Cum se cresc cititorii?
Cu hrana sănătoasă (bio și eco) a cărților.
Cea mai recentă carte pentru copii semnată de Ioana Pârvulescu este Trei zile nemaipomenite (Humanitas Junior, 2023, cu ilustrații de Anca Smărăndache).
Cosmin Perța: „O poveste bună e o aventură, nu o lecție“
Despre papucii scriitorului atunci când cititorul e copil
De obicei, scriitorul intră în papuci confortabili, pentru că trebuie să fii relaxat când scrii, orice încordare, presiune se răsfrânge în stil, poveste, personaje. Cred că ipostaza prietenului e de preferat, ca să convingi un copil trebuie să încerci să fii parte din lumea lui, să-i înțelegi nevoile, așteptările, să te raportezi la orizontul său și să-i spui o poveste relevantă pentru lumea lui interioară. Copiii sunt sătui de exemple și de educație ierarhică, de sus în jos, de la părinte, bunic, profesor și care mai degrabă impun decât înțeleg. O poveste bună nu impune și nu educă, mizează pe empatie și înțelegere, îl lasă pe cititor să-i descifreze sensul, fascinează, acaparează și permite descoperirea de sine. O poveste bună e o aventură, nu o lecție.
Despre cum își schimbă vocea scriitorul, dacă
Își schimbă vocea în funcție de personaje. Fiecare personaj trebuie să aibă personalitate și asta înseamnă și o voce diferită de a celorlalte. Scriitorul e un ventriloc, dar trebuie să controleze cu atenție tonalitatea și limbajul fiecărui personaj pentru a le conferi trăsături caracteristice, care să le facă autentice. Sunt foarte mulți factorii care trebuie luați în considerare când stabilești vocea unui personaj, amintesc doar câțiva: e om, animal sau altceva, ce vârstă are, ce experiență are, ce educație are, ce personalitate/temperament are, ce scop are și care sunt lucrurile care îl pasionează etc. Toate acestea contribuie prin diferite nuanțe la construirea unui melanj unic, care e vocea personajului. De la vocabular, inflexiuni specifice, ticuri verbale, până la sintaxă, tematică preferată de discuție, poziție (autoritară/supusă, cordială/arogantă, calculată/nestăpânită ș.a.), toate sunt decise de caracteristicile personajului și toate îi conferă, sau nu, un grad de unicitate. Mai mult decât descrierea personajului, vocea sa este cea care îl face recognoscibil și memorabil.
Cea mai recentă carte pentru copii semnată de Cosmin Perța este Anisia și oceanul de uitare (Polirom, 2024, cu ilustrații de Andrei Gamarț), ultimul volum din trilogia Anisia.
Adina Rosetti: „Literatura pentru copii e cea mai importantă, pentru că e prima poartă spre lectură“
De multe ori am fost întrebată cum găsesc „vocea de copil“ când scriu pentru copii și am răspuns de fiecare dată că nu fac nimic special, nu caut vreo voce, nu fac vreun efort s-o găsesc, pur și simplu ea e acolo, înăuntru, și nu m-a părăsit niciodată. Eforturi fac să găsesc vocea de adult în viața reală, din afara poveștilor și a cărților. M-am simțit întotdeauna mai degrabă copil, destul de mult adolescent și destul de puțin „om mare“ în sensul serios al cuvântului, așa că am descoperit că mă simt cel mai bine în literatura pentru copii. Cât timp am fost mamă de copii mici, am retrăit alături de ai mei vârstele copilăriei, am recitit cărți de care m-am bucurat în copilăria mea și am descoperit altele noi – literatura contemporană, a copiilor din zilele noastre. Acum, poate și pentru că ai mei au crescut și sunt în altă etapă, am început un roman cu, despre și pentru adolescenți; mă interesează universul ăsta plin de zbucium, de descoperiri și dezamăgiri. Multe dintre cărțile mele s-au născut din contactul direct cu copiii, nu doar ai mei, ci și cei pe care i-am cunoscut, care m-au primit în mijlocul lor la ateliere și întâlniri, și-au deschis sufletele și mi-au arătat lumea lor. Îmi place la nebunie să ascult copiii și prin natura meseriei petrec mult timp cu ei. Nu cred că spun lucruri „trăsnite“, ci dimpotrivă, spun lucruri uimitoare și profunde, neașteptate, originale și da, de multe ori amuzante. Nu cred nici în rețete comerciale – aș minți să spun că nu mă interesează succesul comercial, dar nici nu aș putea să scriu vreodată ceva în care nu mă regăsesc, doar ca să bifez vreo temă la modă sau vreo cerință a părinților (știm că părinții sunt cei care aleg și cumpără cărți pentru copii, cel puțin până la vârsta de zece ani). Literatura pentru copii nu e în niciun caz mai puțin importantă decât cea cu majusculă, pentru oamenii mari, ci dimpotrivă, îndrăznesc să spun că e cea mai importantă, pentru că e prima poartă spre lectură.
Cea mai recentă carte pentru copii semnată de Adina Rosetti este O istorie cu gust de kiwi (Arthur, 2023, cu ilustrații de Irina Maria Iliescu), finalistă la Premiile Cărturino 2024, secțiunea Cartea ilustrată pentru copii a anului.
Elena Vlădăreanu: „Eu sunt făcută din cărți, dar asta nu înseamnă că nu poți trăi fără literatură“
Eu am scris pentru copii mai degrabă accidental. Poate că asta se va schimba în perioada următoare. Inspirația și temele mi le-am găsit privind în jur, mai ales la copiii mei și la prietenii lor, dar și imaginâdu-mi lucruri și lumi posibile și imposibile. În cartea pe care am publicat-o în 2021, Întâmplări Poznăi cu două prințese zuze, deși personajele, cele două fetițe – prietene nedespărțite imaginate vizual de minunata Liliana Basarab – sunt simpatice, iar poznăile pe care le fac sunt generoase din punct de vedere narativ, cred că am un ton mult prea didactic, care acum nu prea îmi mai place. Ca peste tot, învățămintele trebuie să iasă singure la suprafață, nu trebuie predicate și acolo eu cam predic, azi aș încerca să nu mai fac așa. Sunt mândră în schimb că spectacolul Prințesele-spion, montat la Teatrul Gong din Sibiu, pentru care am scris textul, s-a jucat mult timp. E un musical pe teme de mediu, povestea unui parc pe care două fetițe îl salvează cu ajutorul păsărilor și animalelor de acolo. Când l-am scris, acum mulți ani, nici nu era situația de acum cu Parcul IOR, a cărui poveste am spus-o fără să știu. Rămâne ca și în lumea reală oamenii mari să-i creadă pe cei mici când vorbesc despre nevoia de aer și de spațiu verde. Un alt spectacol, care s-a jucat prea puțin, din păcate, Tribul lui Tudor, și care a fost o creație colectivă la Centrul de Teatru Educațional Replika, aducea în discuție tema bullyingului, dar într-un mod interactiv, în care copiii erau încurajați să decidă singuri care comportament e abuziv și de ce. Încerc să fiu mai atentă când scriu pentru copii, în primul rând să fie clare etapele narațiunii: de unde pornim, unde ajungem, obstacolele. În ceea ce privește cuvintele alese, cred că e important un lexic contemporan, dar asta nu înseamnă că am ocolit cuvintele vechi atunci când veneau. Cum cartea amintită mai sus este pentru copii destul de mici, am presupus că le va fi citită de un adult, care le poate explica un cuvânt mai puțin folosit. Nu știu dacă cititorii pot fi crescuți. Când erau mici copiii mei, citeam deseori despre importanța modelului oferit de părinți, că e bine să fie cărți în casă și să-și vadă părinții citind. Da, probabil contează, dar nu cine știe ce. Eu am crescut doar cu câteva cărți, mai ales religioase, și asta nu m-a împiedicat să le caut. Cred că de la un punct încolo, de prin clasa a V-a mai ales, lucrurile se complică: copiii sunt obosiți, au mult de lucru pentru școală, multe activități extrașcoalare, timpul pentru citit se restrânge. Știm și noi, adulții: când ești obosit e mai la îndemână ecranul decât cartea. Esențial însă este rolul profesorului/profesoarei de română. Dar tot nu cred că această creștere a cititorilor poate fi o acțiune exterioară lor. Dacă vor vrea să citească, vor citi. Totodată, da, e importantă lectura, pentru mine a fost esențială, eu sunt făcută din cărți, dar asta nu înseamnă că nu poți trăi fără literatură. Poate mai sărac, poate mai nefericit, dar poți trăi. Când fetele mele se plâng de plictiseală, în diferite contexte, mai ales la drumuri lungi, le spun că s-ar rezolva foarte simplu cu o carte bună. Nu mă cred. Încă.
Cea mai recentă carte pentru copii semnată de Elena Vlădăreanu este Întâmplări Poznăi cu două prințese zuze (Vellant, 2021, cu ilustrații de Liliana Basarab).
