Ne-am gândit că ar fi bine să cartografiem, atât cât putem, atelierele de scriere creatoare din București. Am formulat cinci întrebări și le-am trimis lui Florin Iaru și lui Cosmin Perța, care au răspuns imediat și cu o deschidere pe care, credem noi, o folosesc metodic și în „predare“.
Mai jos, puteți citi răspunsurile lor, urmând ca mai târziu să-i întrebăm și pe alți „meșteri“ ce anume fac.
Ai ceva concepte sau principii când te apuci de un atelier, sau doar reacționezi la personalitățile care se adună?
Florin Iaru: Hm, ciudată întrebare. Ar însemna să îmi schimb permanent și tematica, și metodica, în funcție de „personalitatea“ cursanților. Or, eu nu cred că sunt chemat să dau fiecăruia un pupic pe creștet, ci, dimpotrivă, să ajut talentul fiecăruia (cât îl are) să își găsească drumul. Dar nici nu sunt responsabil de destinul nimănui. Fiecare știe (dacă știe) unde vrea să ajungă și ce vrea să facă. Apoi, ca să afli ce personalitate are un om, nu-ți sunt de ajuns câteva minute sau ore – prin urmare, mă prind cam cum e psihologia unui cursant de la jumătatea cursului în sus. Ar însemna că am rătăcit jumătate din timp într-un ținut obscur, relativ.
Pe de altă parte, eu, și cred că și tu, ne punem problema – de ce vin oamenii ăștia la curs? Cei mai puțini, cei mai rarefiați și mofturoși, vin pentru confirmare (pentru că ei știu totul): să le spună cineva notoriu cât sunt de buni. Nu-s, dar asta nu-i împiedică să nu învețe nimic, să se încăpățâneze în aceeași fundătură prozastică. Astea-s excepțiile și nu am avut mai mult de zece cazuri în total. Cei mai mulți vin pentru că simt că ceva scârțâie în scrisul lor. Vor și iubesc să scrie, dar, undeva, ei simt că poveștile lor șchioapătă. Și nu știu unde anume greșesc. N-ar fi rău să asculte pe cineva care știe nițel mai mult. Ei, de aia am întotdeauna o strategie, o tematică și o ordine de deplasare prin teorie. Eu cred că o ședință nu trebuie să conțină mai mult de două-trei idei principale, clare, simple, verificabile. Ele sunt cele care luminează ulterior interioarele fiecăruia. Doar că ideile astea trebuie prezentate în așa fel încât să devină parte organică a celui care le primește. Asta e toată filosofia: cum să faci oamenii să creadă, să înțeleagă și să interiorizeze lucruri.
De regulă, ce le lipsește cursanților e o privire limpede asupra propriei povești. Raportul dintre esențial, contextual și inutil. Ei nu știu, încă, să pună întrebarea capitală – „de ce“. „De ce face personajul ce face? De ce e rău să explic ceea ce ar trebui să se vadă din acțiune?“ Și „cum“. „Cum ajung unde vreau să ajung?“ Clasica confuzie între a justifica și a povesti. Cei mai mulți își consideră cititorii ori idioți, ori geniali și, din cauza asta, le lipsește ori calitatea vizuală (eventual sonoră) a poveștii, ori logica ei internă. Multă lume confundă libertatea de a scrie corect gramatical cu literatura. „Știu să vorbesc, știu să scriu, deci sunt scriitor.“ Doar că nu e așa. În spatele celor mai multe cărți stau o tehnică remarcabilă și o viziune ilustrată de această tehnică. Una fără alta nu există. Tehnică fără viziune e un eseu plicticos, viziune fără tehnică este un haos cu moațe. De aici vin conceptele mele (sau principiile de care vorbești). Eu cred că un scriitor spune povestea curat, trezește curiozitatea și interesul cititorului, construiește un personaj credibil și atașant, caută cel mai potrivit unghi din care să relateze întâmplarea descrisă și, la final, se povestește pe el însuși: ce vede, ce trăiește, ce crede, ce visează, de ce se teme – dar exclusiv prin intermediul personajelor și al acțiunii. Ei bine, asta se învață. Dar, după ce se învață, acolo rămâne, până la moarte. Al doilea „concept“ e dezbărarea de lucrurile greșite deprinse în școală. Și asta o facem prin intermediul altor scriitori, prin analiza simplă, concretă, la obiect a textelor lor, dezbărată definitiv de marota „ce a vrut să spună scriitorul“. Nu ce a vrut, ci chiar ce a spus. Și cum a găsit drumul până acolo. După câteva lecturi ilustrative, am constatat că li se ridică o ceață de pe ochi. Nu toți cursanții ajung scriitori, dar aproape toți învață să citească de-adevăratelea. La urma urmei, să nu te miri, ceea ce facem e foarte simplu. E, aș îndrăzni să zic, de bun simț. Dar până la el te mănâncă școala cu „scrisul frumos“.
Cosmin Perța: Bineînțeles că există niște concepte în spate, dincolo de experiența personală de scriitor există și o experiență teoretică. Predau creative writing și la facultate, am o bibliografie pe care o actualizez an de an și consult cam tot ce apare relevant în domeniu. Niciuna, experiența practică și cea teoretică, nu este suficientă independent. Cu toate acestea mereu încerc să mă adaptez personalității unice a scriitoarei sau a scriitorului pe care îl am în față, să îi pun la îndemână cele mai utile instrumente pentru momentul de evoluție în care se află și pentru viziunea sa proprie asupra textului la care lucrează.
Ce ți-ai dori să „iasă“ cel mai mult la sfârșitul unui atelier?
Florin Iaru: Exact ce îmi doresc (ne dorim) de la bun început: măcar unul-doi scriitori profesioniști. Cam 10–15%. Părerea mea e că, în cei 12 ani de cursuri și aproximativ 350–400 de cursanți, au ieșit la lumină foarte mulți scriitori (prozatori) noi, iar fața literaturii române s-a schimbat fundamental. Am să-ți zic cinstit: am plecat la drum fără să am (să avem) habar cum se face, ce se face. Erau doar ideile mele și ale lui Marius Chivu despre statutul literaturii române, ultima din Europa. Aveam un număr de maxim cinci-zece titluri onorabile pe an, dar cele mai multe proze (dacă se publicau) erau ilizibile, gongorice, dezlânate. Ăla a fost punctul de plecare. Sigur că excepțiile străluceau în marea de deșeuri, doar că literatura unei țări, a unei națiuni nu e făcută numai din vârfuri, din excepții. E vitală o masă de scriitori cel puțin medii ca valoare, dar cu o meserie învățată și stăpânită bine, care să creeze un public larg și un pat germinativ pentru vârfuri. Ne uitam în jur: toate literaturile (vecine și prietene) aveau o identitate și o cantitate suficiente. Ungaria, Bulgaria, Serbia, Polonia. Numai noi ne minunam dacă aveam în discuții nesfârșite câteva titluri mari și late. Însă foarte puține. Ne lipseau (și încă ne lipsesc) genurile clasic-comerciale: horror, polițist, social, sf (aici e umpik mai bine), psihologic, erotic, fantasy, chicklit etc. De regulă, cei care se aventurau într-acolo nu știau cum să țină povestea în mână, cum s-o conducă, ce să spună și, mai ales, ce să nu spună. Scrisul e și despre ce nu spui. Cele mai multe încercări erau cópii palide ale suratelor occidentale. Dar în România încă avem complexul provincial al genului și al geniului. Cine scrie literatură comercială e câh. Ei bine, eu nu cred, și asta mi se trage de la cărțile „comerciale“ pe care le-am devorat în copilărie și care m-au învățat să citesc. Nu m-am deșteptat cu marile cărți, ci cu alea comerciale. Ele m-au vrăjit, m-au dus pe alte tărâmuri, într-un alt timp, iar când m-am întors eram deja altul. De aceea, de fiecare dată când termin o sesiune, pariez, în secret, pe doi-trei cursanți. Nu mă interesează genul în care vor excela, totul e să scrie bine, curat, vizual. Iar cel ce vrea să sape mai adânc în „stil“ mai are de muncit, dar măcar știe cu exactitate de unde pleacă. Abia atunci cred că mi-am făcut treaba. Dar, ca să fiu cinstit până la capăt, uneori pierd pariurile astea. Am și acum în fața ochilor două-trei cursante care nu izbutiseră mai nimic deosebit în timpul regulamentar. Ce să vezi? Una e la a treia carte, alta a publicat un frumos roman istoric (de succes), iar a treia a luat un premiu de debut. Păi, să nu te umfli în pene? Mă umflu. Dar mă și dezumflu, pentru că, printre cei care încă nu au confirmat se numără talente reale. Cum spune și Marius: după talent, trebuie și să te așezi la masă și să strângi din dinți și din buci. Cărțile nu se scriu singure.
Cosmin Perța: Îmi doresc întotdeauna să iasă niște texte bune. Niște texte de care să fie mulțumit în primul rând cel care le-a scris și care să poată fi ulterior publicate. Și îmi mai doresc ca toți cei care intră să iasă cu mai multă informație și dexteritate tehnică, cu mici reflexe pe care poate nici nu conștientizează că și le-au însușit, dar care să le ușureze parcursul literar.
Pari neobosit în a ține ateliere. Ai atâta încredere?
Florin Iaru: Poate că așa pare. Dar am obosit (am îmbătrânit). Și nu numai eu. Cu Marius Chivu fac acum numai un curs live pe an. E mai ușor o singură dată. El s-a axat de curând pe școala lui de proză de la Slătioara, unde post-cursurile sunt mai degrabă o tabără între prieteni care întâmplător scriu și literatură. Eu și Marius am nășit mulți scriitori, unii care au scris chiar mai multe cărți decât noi, așa că am putea să tragem pe dreapta. Da’ te lasă demonul cel neadormit? Nu te lasă, că de aia e demon. Pentru cursurile online mi-am luat două ajutoare. Cu Cristina Chira și cu Cezar Amariei mi-e mult mai ușor. Ei știu meserie, le place ce fac, eu știu că ei știu, toți știm ce avem de făcut, așa că pot dormi liniștit. Iar încrederea de care vorbești vine atunci când ai rezultate. De la Anca Vieru până la Delia Hügel sunt doisprezece ani, iar numărul debutanților crește (numai eu am numărat 40, punând la bătaie și cursurile online). Dar fiecare are ritmul lui. Unii debutează după un an sau doi (Tudor Ganea, Bogdan Răileanu, Horea Sibișteanu). Alții, cum e cazul Dianei Bădica, al Iuliei Gherasim sau al Oanei David, după șapte-opt ani. Are vreo importanță? Cartea să fie bună, că broaște sunt destule. Țin minte ca acum parteneriatul din 2017 cu Friends for Friends, „Prima carte“. Proiectul era, inițial, alegerea unuia sau a doi debutanți pe care să-i îndrumăm până își definitivează manuscrisul. Am avut de ales din 140 de manuscrise și am decis să mergem mai departe cu zece. N-ai să crezi, dar, de la galerie, caracuda a făcut o imensă gălăgie. „Nu există așa ceva. E o șmecherie. E un flaps. O să fie o mare cădere.“ Și care a fost până la urmă situația reală? Din zece cursanți, șase au confirmat. Deocamdată. Ar mai fi cineva, o fată încă roasă de îndoieli. Dar a publicat deja în Iocan și în Kiwi. Așa că mai ușor cu pianul părerilor pe scări.
Și uite-așa scapi de oboseală, de îndoieli, de caracudă.
Cosmin Perța: Încredere? Niciodată. Mă lupt adesea cu sindromul impostorului și ăsta mi se pare un semn de sănătate mintală. Și nici neobosit nu sunt, sunt doar workaholic, cu o formă ușoară de ADHD, cu un mic OCD, cu o vagă bipolaritate și învăț să dansez cu tot cocktailul ăsta.
Care a fost reacția unui student care te-a înduioșat sau te-a atins cel mai tare?
Florin Iaru: Pot să mă laud în primul rând cu prietenia lor, că, deh, de acum, sunt oameni cu cărți, cu premii, cu traduceri.
Dar o cursantă (care a debutat anul aceasta) mi-a scris, la sfârșit:
„Au, au, au, ce mă fac eu de-acuma? Pe bune, mă sperie timpul nestructurat care mi se întinde în față, nici un termen, nici o temă, nici o teamă. Vreau să vă mulțumesc pentru curs, a fost cea mai faină experiență de învățare și cel mai intens și satisfăcător antrenament. Soțul meu îmi spune că azi e Ziua Scriitorului, așa că vă doresc, de fapt, ne doresc, La mulți ani!“
Așa-i că sună bine?
Cosmin Perța: Au fost multe și sunt momente intime pe care nu se cade să le dezvălui public. Pot să spun doar că nu există satisfacție mai mare decât bucuria și recunoștința celui care înțelege ceva nou despre sine sau despre textul pe care îl scrie, a celui care se credea într-un impas și îl ajuți să îl depășească, a celui care până la urmă reușește să spună o poveste care îl măcina pe dinăuntru într-o formă care să-i aducă o recunoaștere mai largă.
Imagine: colaj; stânga – Florin Iaru © Cosmin Bumbuț, dreapta – Cosmin Perța © De Basm