La începutul acestui an, sub patronajul Ministerului Culturii, Consiliul Județean Cluj anunța cu mare fast o inițiativă inedită: proiectul-pilot „Prescripție culturală pentru sănătate și bunăstare“ a fost introdus în protocolul clinic al Spitalului de Boli Infecțioase. Să fie oare acest prim gest semnalul că autoritățile încep să înțeleagă, în sfârșit, consumul cultural nu doar ca un simplu moft, ci ca un act de sănătate socială? Se aliniază oare România unui trend global de social prescribing – precum în Marea Britanie, Canada sau Belgia – unde medicii prescriu poezie pentru anxietate sau vizite la muzeu pentru combaterea burnout-ului?
Rămâne de văzut dacă avem de-a face cu o acțiune de imagine sau cu o schimbare reală de atitudine. Istoric vorbind, statul tinde să își neglijeze constant atât consumatorii, cât și agenții culturali „de la firul ierbii“. Iar dacă vorbim despre o categorie ignorată sistematic, atât de autorități, cât și de anchetele despre piața de carte, mă văd nevoită să îi amintesc pe librari.
Meseria de librar, între COR și realitate
O căutare în Nomenclatorul Oficial al Meseriilor (COR) ne dezvăluie o realitate aridă: pentru statul român, sub codul 522303, librarul este bifat sec drept un simplu „vânzător în magazine“. Este privit ca o anexă a comerțului, fără nicio distincție față de cineva care vinde electrocasnice, de exemplu. Nu există facultăți de profil și nici standarde profesionale care să recunoască oficial competențele de mediator cultural. În România, „librăritul“ se învață din mers, într-un regim de ucenicie, unde pasiunea rămâne singura diplomă valabilă.
Dacă statul are așteptări minime, situația se schimbă radical când vine vorba de cititori. Odată trecut pragul librăriei, publicul nu mai caută un vânzător, ci un partener de dialog capabil să îl ajute să navigheze printre cele peste 20.000 de titluri, câte încap într-o librărie medie. Există o presupunere tacită că librarul este la zi cu tot ce se publică, că poate oferi detalii despre orice domeniu și că poate identifica o carte chiar și dintr-o descriere sumară. Librarul trebuie să stăpânească un volum uriaș de informație pentru a răspunde unei nevoi de consultanță culturală pe care publicul o consideră firească.
Rolul librarilor în ecosistemul socio-cultural
Dar oare cum văd librarii rolul lor în ecosistemul actual din România? Care sunt problemele cu care se confruntă în activitatea de zi cu zi? Din discuțiile cu colegii mei, a reieșit un tablou nuanțat, în care bucuria descoperirii noutăților editoriale se ciocnește constant de realități prozaice. Librăria nu este un depozit infinit, ci un organism cu spațiu limitat. Una dintre marile bătălii zilnice se dă la raft: ce păstrezi și ce elimini? Există o tensiune permanentă între cărțile bestseller, care se vând singure și titlurile valoroase care ocupă spațiu „degeaba“ din punct de vedere comercial, dar pe care simți că ai datoria morală de a le apăra. Librarul devine astfel un curator sub presiune, cel care decide ce merită să rămână sub ochii publicului într-o mare de apariții editoriale.
„De ce e atât de scumpă cartea?“
Tot librarul este cel care încasează, la propriu și la figurat, frustrarea clientului legată de preț. Într-o perioadă în care puterea de cumpărare este în scădere, întrebarea „De ce e atât de scumpă cartea?“ a devenit o constantă la casa de marcat. În mod bizar, dialogul despre literatură se împletește frecvent cu explicații despre creșterea TVA-ului, inflație sau costuri de transport.
Librarul ajunge astfel să joace un rol dublu: este ghid cultural și purtător de cuvânt al unei industrii pe care statul nu o consideră esențială. El trebuie să traducă pentru public jargonul economic și să justifice de ce cartea tinde să devină un obiect de lux. În acest peisaj fragil, așteptările librarilor de la autorități sunt unele de bun-simț: programe reale de stimulare a lecturii și achiziții publice care să mărească tirajele de carte și să dea curaj editurilor să parieze mai mult pe scriitori debutanți sau pe titluri mai nișate.
Mai mult, din motive economice, cititorul vine decis să cumpere o singură carte anume. Dacă se întâmplă ca volumul pe care îl caută să nu fie la raft, apare un blocaj. Clientul nu mai este dispus să exploreze; e dezamăgit și pleacă, lăsând în urmă un dialog întrerupt de o realitate economică tot mai dură. Tot ca urmare a acestei instabilități economie, asistăm la o fluctuație mare de personal, iar librarii care aleg să rămână fac un efort constant de a-i instrui pe juniori.
Este meseria de librar amenințată de Inteligența Artificială? În timp ce IA-ul livrează informație pragmatică și eficientă, librarul livrează o stare. El pune întrebări, iar apoi observă sclipirea din ochii unui cititor care descoperă un nou gen literar. Tot librarul ghidează părinții în căutarea acelei cărți magice care să le deschidă copiilor pofta de citit. Librarul povestește cum s-a simțit el citind, cu ce energie a rămas, oferind o subiectivitate umană pe care niciun algoritm nu o poate replica.
Totuși, librarul nu este o enciclopedie ambulantă, ci un om cu propriile gusturi și limite. Iar dincolo de efortul de a fi mereu informat (urmărind bloguri, grupuri de cititori sau rețelele sociale ale scriitorilor, discutând cu editorii pentru a afla primii despre noutățile care sosesc în coletele de marfă), acesta se confruntă și cu problemele „firului ierbii“: degradarea comportamentului în spațiul public și lipsa de respect pentru ordinea și atmosfera unei librării.
Și totuși, care sunt satisfacțiile meseriei de librar? Bohumil Hrabal scria în O singurătate prea zgomotoasă că cel care lucrează printre cărți este un fel de „rege“ ce are în stăpânire un regat de idei. Acest privilegiu prinde contur în momentele în care librarul gândește un raft tematic după o viziune proprie, care îi reflectă pasiunile și cunoștințele, descoperind apoi cu încântare cum acele cărți au fost alese de cineva care le-a înțeles valoarea. Dincolo de fișa postului, motorul lor este pasiunea pentru cărți și o dorință de a împărtăși acest univers cu ceilalți. Pentru librar, nicio noutate nu e doar marfă; este o descoperire pe care abia așteaptă să o pună în mâinile cuiva care să o prețuiască la fel de mult.
În final, răsplata reală rămâne conexiunea umană: momentul în care un client revine să le spună că recomandarea lor i-a oferit fix starea de bine de care avea nevoie, discuțiile efervescente cu colegii și clienții despre lumi descoperite între coperți, sau recomandările primite, surprinzător, chiar de la vizitatori. Se naște astfel o relație de încredere reciprocă, un dialog în care librarul și cititorul devin tovarăși de drum, explorând împreună teritorii necunoscute și validând reciproc bucuria de a citi. Această legătură subtilă, construită pe entuziasm și vulnerabilitate comună în fața unei povești bune, este cea care transformă un simplu act comercial într-o experiență împărtăsită.
Iar în loc de concluzie, propun o întrebare deschisă: Cum poate societatea românească să răsplătească caritatea și responsabilitatea acestei munci, reflectând-o corect în statutul social al librarului?
Foto © Alex Galmeanu
