Fuccboi e un roman de debut. Ca să folosesc un clișeu, l-am citit pe nerăsuflate. M-a prins din prima din două motive. Cel mai important, cred, e modul în care traducătorul – la rândul lui cvasi-debutant în branșă, Paul Simula – a ales să rupă convențiile noastre narative relativ castrate și să facă o traducere în spiritul și litera unei cărți care numai spirit și literă nu prea e.

Într-o mică notă de la finalul cărții, Sean Thor Conroe își începe mulțumirile cu următorul paragraf:
„Mulțu mulțu mulțu Giancarlo DiTrapano nu doar fiindcă m-ai lăsat să scriu cum vorbesc, dar și pentru că m-ai încurajat să o fac.“
Paul Simula a înțeles perfect acest lucru și a creat o bijuterie în limba română. Dacă aș putea să-i ridic o statuie a traducătorului la tinerețe, aș face-o fără nicio ezitare. Textul lui Conroe e greu, am citit pasaje pe net, se folosește aproape permanent de vorbirea colocvială, rupe ritmul (și ritmurile), bruschează cititorul și îl transpune (nu neapărat printr-o lectură de identificare) într-o lume pe care aș vrea să o numesc a textului, nu neapărat a realității. Dacă într-adevăr structura și stilul preced povestea, atunci Fuccboi e un exemplu magistral pentru acest lucru. De ce? Pentru că, în esență măcar, cartea nu pare să transmită nimic fundamental despre viață, natura umană, filosofie sau alte lucruri care țin cititorul cât de cât atent – chiar dacă sunt trimiteri la Wittgenstein și alți autori. Fascinația lecturii apare prin intermediul structurii și al stilului, două alegeri asumate ale scriitorului care creează un vârtej de emoție aproape permanent. La fel, ca să intru și mai adânc în structură, lipsa de liniaritate a textului ține cititorul atent și anulează, măcar pentru moment, conexiunea cu povestea. Mi se pare o chestie extraordinară să scrii doar pentru frumusețea cuvântului și a scrisului în sine, abia mai apoi adăugând straturi de semnificație peste structura textului.
Sigur că putem vorbi despre o întreagă istorie a procedeului, de la Céline, care a ridicat literatura până la muzicalitatea limbii franceze vorbite în straturile de jos ale societății, până la Henry Miller, beatnici (în special Burroughs), mai aproape de noi Bukowski.
La noi nu avem exemple, autenticismul perioadei 2000 nu se apropie de textul lui Conroe, e cu totul altceva, lipsa de curaj lingvistic e prea mare.
Dar divaghez. Cum ar fi arătat această carte dacă traducătorul nu și-ar fi asumat sarcina de a traduce slangul și ar fi coafat textul? Ar fi funcționat? Mai mult: o adaptare – fie ea și măiastră, mai e o traducere? Întrebarea e retorică, firește.
La urma urmelor, Fuccboi e o carte care îmi place mult pentru că își trage semnificația mai degrabă din efectul de text decât din ce spune. Spusă altfel, fără limbă vorbită, slang, argou sau cum vrem să numim categoria, cartea ar fi mult mai slabă. Forța și semnificația ei vin din arta literară, nu din conținut. Când Conroe decide – structural vorbind – să scrie în limba pe care o vorbește el însuși, creează o osatură pe care poate ridica aproape orice. Semnificatul devine mai important decât semnificantul și suntem într-o lecție de teorie literară atât de adâncă, încât simpla încercare de a o conceptualiza poate stârni scântei: dacă într-adevăr limbajul e mai important decât conținutul, cum e cazul aici, atunci poate că tot ce se spune despre storytelling și semnificația suverană și poveste e greșit încă din start – sau e greșit pentru o parte din cărți, dar rămâne greșit. Cu alte cuvinte, literatura poate rămâne o știință de a face textul, nu un mediu care transmite povești traumatice sau înălțătoare sau de alt fel. E de gândit, e de măsurat de zece ori și lăsat așa până decidem unde să tăiem.
Sigur, receptarea cărții poate veni și dinspre conceptul de masculinitate în contextul woke, dar aș evita să port o asemenea discuție într-o cultură ca a noastră, unde conceptele astea sunt pur marginale, la limită imaginare, negăsindu-și aplicații practice. Slabele zvâcniri ale stângii noastre au dus la un război în interiorul lumii culturale care de altfel nici nu prea a făcut victime, dar nu au generat – ca în alte părți – un curent literar. Puținele cărți care tratează subiectul sunt încă marginale și probabil vor rămâne așa.
Oricum ar fi, îți recomand să citești cartea. E spectaculoasă în sine. Restul mai studiem.
Te las cu un pasaj extins din carte, unul care (deloc întâmplător) vorbește tocmai despre arta scrisului:
„Îi dădea despre cum criticii au înțeles greșit ultima ei carte, Motherhood (2018), ca pe o polemică, când de fapt ceea ce zisese era doar o perspectivă proprie și personală.
Despre cum criticii, în special în America, și în special de când cu Trump, aveau tendința de a politiza orice formă de artă.
Când arta era de fapt aia care categoric și fără drept de apel nu trebuia politizată.
Să politizezi arta înseamnă să nu-i înțelegi scopu.
Să abuzezi de funcționalitatea ei.
Despre cum foștii artiști de azi ajungeau să fie mai mult niște antreprenori.
Nu că ar fi fost ceva în neregulă cu antreprenorii.
Doar că…
Antreprenorii erau antreprenori; politicienii, politicieni; și artiștii, artiști.
Fiecare cu rolul lui.
Rolul artistului, a reluat Sheila, nu era să fie politic.
Era să fie sincer și să nu facă niciun compromis.
Să miște oamenii.
Să, cum a zis DFW via Rilke: neliniștească pe cei care sunt confortabili și să ofere confort celor neliniștiți.“ (p. 89-90)