Zilele trecute, Adrian Botez, redactorul colecției Biografii romanțate de la Editura Polirom, a publicat un text care a devenit viral pe Facebook. După cum vedeți, a scris cu umor și lejeritate despre o problemă care ne apasă pe mulți. Merită citit și decantat!
N-am mai scris de multicel un text pe aici și mai ales nu pe teme editoriale. Și, pentru că, tot primind manuscrise, am văzut că sunt nelămuriri/nemulțumiri recurente, voi începe să pun aici, pe episoade, săptămânal (sper), câteva lămuriri și sfaturi legate de trimiterea manuscriselor la (o) editură. Ca să fie ușor de găsit, le voi pune și un hashtag, să zicem #CumTrimitemManuscrise
Disclaimer (cum altfel?): Tot ce voi scrie în acest mini-serial vine din experiența mea de la Editura Polirom, cu manuscrise de literatură (proză). Prin urmare, unele lucruri e posibil să nu fie general valabile pentru alte edituri. Multe însă cu siguranță sunt.
Sunteți liberi, desigur, să întrebați orice despre subiect. Voi începe cu, probabil, cea mai mare nemulțumire a celor care trimit manuscrise.
1. Feedbackul
Foarte mulți dintre cei care trimit manuscrise (literatură sau nu) își doresc feedback de la editor când acestea sunt respinse. Mai mult, insistă pentru acest feedback și sunt nemulțumiți pentru că nu îl primesc.
Totuși, de la editura la care lucrez (și, în general, cred, de la cam orice editură cât de cât serioasă) nu vor primi niciodată feedback pe un manuscris respins. Pe scurt și destul de cinic: o editură publică autori, nu îi formează. Formarea autorilor, dacă este posibilă, e exclusiv prerogativa cursurilor de creative writing sau a cenaclurilor sau a diverselor cluburi de profil.
De ce nu oferă feedback o editură serioasă? Pentru că nu ar ajuta cu nimic nici una dintre părți. S-ar pierde timp pentru ceva ce nu aduce nici un câștig editurii (nu, nu aduce nici pe viitor un scriitor valoros sau talentat), dar nici autorului. În plus, uneori ține strict de profilul editurii sau politica editorială, deci nici nu ar fi un feedback de dat. Mai simplu spus: e ca și cum te-ai duce la piață să cumperi morcovi, te uiți pe taraba unui vânzător, decizi să nu cumperi (din n motive care sunt strict ale tale: poate sunt prea mici, prea mari, prea urâți, prea strâmbi, prea verzi, prea portocalii etc.), iar vânzătorul vrea neapărat să îi spui de ce nu cumperi, ba chiar se supără că nu îi spui. E util să îi spui, de exemplu, că sunt prea strâmbi? Va veni cu ei mai drepți mâine? Sau e util să te angajezi cu el într-o discuție interminabilă, în care el zice că sunt drepți, tu că sunt strâmbi și tot așa, în loc să își vadă fiecare de treaba lui și să se economisească tot timpul pierdut cu contrazicerea sterilă?
Rezumat: nu cereți (și mai ales nu insistați pentru) feedback; căutați pe site-ul editurii dacă nu e deja scris faptul că nu se oferă feedback; nu există o rețetă pe care editura să o ofere sub formă de feedback astfel încât următorul manuscris să fie acceptat (să fim onești, asta caută cei care cer feedback de la o editură).
Bonus: nu e o regulă, dar eu aș fi mai atent de unde iau feedback în general. Rudele și prietenii nu sunt o sursă credibilă de feedback pe un manuscris. Dacă totuși puneți preț pe această sursă (deși nu pot să cred că nu știți că e nesinceră și, de cele mai multe ori, neavizată), nu trimiteți manuscrisul scriind în mail ce feedback extraordinar ați avut de la rude și prieteni. Pentru o editură, feedbackul respectiv, din motive evidente, nu valorează absolut nimic, ba mai mult, ridică un semn de întrebare despre capacitatea de autoevaluare a autorului.
Va urma…
