Granițele par mai degrabă să se întărească decât să se estompeze, iar dialogul prietenesc lasă adeseori locul ostilității, suspiciunii sau indiferenței. Totuși, cultura rămâne cel mai prielnic spațiu de întâlnire între popoare. A privi spre literatura unei țări vecine nu înseamnă doar a da curs unei curiozități firești, ci și un gest de a instaura o proximitate în toate accepțiile cuvântului. Ancheta de mai jos face parte din dosarul La sud și la nord de Dunăre, publicat în Matca #13 cu ocazia participării Bulgariei ca țară invitată de onoare la Bookfest 2026, în încercarea de a oferi o panoramă, dar și puncte de acces spre opere diverse, care nu ignoră trecutul, deși sunt racordate la prezent, și care pot conduce la o apropiere mutuală, de pe urma căreia avem doar de câștigat și unii, și ceilalți.
Putem vorbi despre un specific al literaturii bulgare contemporane? Există teme sau formule narative care o diferențiază clar în peisajul internațional?
Elena Alexieva: Din păcate, nu sunt nici critic, nici cercetător în domeniul literaturii, așa că îmi este dificil să discut literatura bulgară în ansamblu. Orice lucru, fie că este o persoană sau o entitate mai mare, cum ar fi o literatură națională, are o față pe care o arată lumii, așa cum are și o față pe care o recunoaște ca fiind a sa, o fizionomie interioară, mai profundă, care nu este neapărat recognoscibilă pentru altcineva. Dar aceste fețe nu sunt fixe, ca într-o fotografie. Ele sunt fluide, schimbătoare, ludice, pline de viață. O față este mai multe fețe, iar o literatură națională este mai multe literaturi, fiecare dintre acestea la fel de validă ca oricare alta. Pentru mine, această diversitate contează mult mai mult decât asemănările care ne fac să putem fi urmăriți până la o sursă comună – sau nu. Așa sper că va ajunge să fie percepută literatura bulgară dincolo de propriile granițe naționale. Pentru că literatura nu are granițe și acesta este unul dintre cele mai bune lucruri la ea. Sper, de asemenea, ca literatura bulgară să nu fie văzută ca ceva exotic sau abia emergent, căci nu este. Dar, până la urmă, frumusețea stă în ochiul privitorului, iar cu cât acesta este mai sensibil și mai deschis la minte, cu atât mai multă frumusețe va putea percepe.
Iordan Eftimov: Literaturile moderne, adică literaturile de după turnura modernistă, sunt, în general, dominate de idei supranaționale. Putem spune că naturalismul este francez, iar futurismul – italian? Într-adevăr, centrul acestor mișcări, punctul lor de izbucnire, este determinabil, dar ele sunt expresia unor stări de spirit care depășesc mediul cultural național și de aceea devin rapid virale și se răspândesc pe un teritoriu cultural vast. Însăși ideea de tradiție națională este direct legată de statul național, iar insistența asupra specificului național al unei tradiții literare este proprie anumitor epoci din dezvoltarea culturilor contemporane. Adică nu este vorba despre o tradiție națională, ci despre construirea unei tradiții naționale. Astfel, chiar și romanul istoric este naționalist doar într-o paradigmă pe care o putem numi „walter-scottiană“. Nu cred că literatura bulgară semnificativă sau cea română se află într-o astfel de perioadă.
Pe de altă parte, dacă ne punem în postura unor istorici ai culturii, putem vorbi despre amploarea influențelor culturale și, mai ales, despre tendințele culturale. Și asta la diferite niveluri. De exemplu, la sfârșitul anilor ’60, literatura bulgară a împărtășit și ea pasiunea molipsitoare pentru „realismul magic“, în anii ’70 – impactul lui Salinger și Updike (un fenomen balcanic, mi se pare, în măsura în care „prozei infantile“ bulgare, în Serbia, de exemplu, îi corespunde așa-numita „proză în blugi“), la începutul anilor 90 ai secolului XX și în literatura bulgară se ridică un val „borgesian“, iar la sfârșitul primului deceniu al secolului XXI influența lui Chuck Palahniuk, Bret Easton Ellis și China Miéville este predominantă. În această dinamică, există desigur o specificitate a ceea ce eu numesc „mediu cultural“, nu „tradiție națională“, lucru care mi se pare profund înșelător.
Dar întrebarea dumneavoastră este dacă există teme sau formule narative care să distingă clar literatura bulgară pe scena internațională. Bine, dar când avem, practic, ceva similar cu o echipă națională în literatură? Păi, la Bienala de la Veneția sau la unele dintre târgurile de carte. Echipe formate prin forța împrejurărilor. Și totuși există teme comune care leagă scriitori din generații diferite. De exemplu, pe mine și pe Gheorghi Gospodinov ne unește importanța supraexpusă a narațiunii și a povestirii, ideea postmodernă că nu dispunem de întâmplări, ci de povestiri despre întâmplări, și că aceste povestiri, care reprezintă singura realitate, sunt atotputernice. Dar de aici încolo încep diferențele nesfârșite. Lui i se pare că o matrice psihologică națională organizează viziunea asupra lumii a unei națiuni și scrie despre asta și în romanul său Refugiul timpului. Eu, pe de altă parte, cred că inconștientul colectiv nu este național, ci social și politic determinabil. Iar în cartea mea despre război (Până ca sângele să fie spălat; Преди да измият кръвта, 2023, n. tr.)sunt mult mai interesat de imaginea lumii modelată de rețelele de socializare și, mai presus de toate, de conținutul video „distribuit“ pe acestea.
Dar dacă trebuie să fiu sincer cu mine însumi, fața literaturii noastre de astăzi este modelată de literatura bulgară contemporană de masă. Probabil că și în România lucrurile stau oarecum la fel. Societatea bulgară a reușit să distrugă instituția criticii literare, iar astăzi literatura de masă a preluat locul literaturii artistice cu profunzime filosofică. Astfel, în literatura bulgară predomină operele care sunt o expresie a orientalismul și a autocolonizării – în ele se dezlănțuie monștri folclorici, se vorbește despre unicitatea naturii bulgare și despre spiritul bulgarului. Toate acestea îmi provoacă greață – o singură privire aruncată spre vitrinele librăriilor, pline cu titluri precum Vrăjitorul (Мамник)[1], Ielele (Самодива),[2] Lut (Глина), Mireasa (Невеста), îmi provoacă dureri de cap. Vitrinele aproape tuturor librăriilor. Pe acest fundal, autori precum Elena Alexieva creează ceva asemănător cu filmul de festival.
Ioanna Elmy: Nu cred. Tendințele din literatura bulgară sunt determinate de aceiași factori care influențează și alte literaturi naționale. La nivel local, observăm o reformulare a folclorului bulgar într-un produs literar de piață, variante bulgare ale genurilor populare – fantasy, romane de dragoste, romane istorice etc. În literatura de ficțiune circulă motivele standard despre trecut, despre spiritul balcanic. Literatura de calitate nu se poate distinge pe criterii naționale, nu poate avea un profil național, ci dimpotrivă – ea preia ceva atât de banal precum elementul național, istoric sau balcanic și îl povestește printr-o prismă nouă, cu tehnici noi. Acesta este exemplul autorilor noștri buni, pe care eu îi consider de talie mondială: Gheorghi Gospodinov, Rene Karabaș, Momcil Milanov, Emine Sadkî.
Kapka Kassabova: Așa cum spune Mehmed-Metko, unul dintre personajele din cartea mea Elixir, întreaga noastră cultură, tot ceea ce suntem, provine din lumea pastorală. Acestea sunt rădăcinile noastre, sufletul nostru. Cele mai puternice povestiri bulgare sunt despre oameni și locul lor pe pământ – Elin Pelin, Iordan Iovkov, Iordan Radicikov, Ivailo Petrov, Vera Mutafcieva, Dimităr Dimov, dintre cei care au trecut în neființă. Dar odată cu separarea oamenilor de natură, cu golirea și umilirea satului, și literatura noastră devine în întregime urbană. De aceea literatura europeană este obosită – pentru că în ea nu mai există natură. Însă literatura bulgară este tot mai plină de viață cu fiecare an. Pentru mine, cele mai interesante cărți sunt cele care se întorc la viață, la Bulgaria uitată, la ecosisteme și la omul-ecologie. O astfel de carte este Vlahos de Nikolai Iankov și Elena Ștereva. O recomand cititorilor români, pentru că este o carte și despre ei. Despre noi toți din Balcani. De asemenea, recomand Și patul nostru e înverzit (И леглото ни е зеленина) de Violeta Radkova, Călătorie în direcția umbrei (Пътуване по посоката на сянката) de Iana Bukova și cea mai bună carte despre copilăria noastră comunistă, Wunderkind de Nikolai Grozdinski.
Petia Kokudeva: Bulgaria are o puternică tradiție poetică și mi se pare că aceasta s-a păstrat și se regăsește adesea în proză, dar și în literatura pentru copii. Gheorghi Gospodinov este un romancier apreciat în întreaga lume, dar el este în primul rând poet. Nadejda Radulova și Rene Karabaș sunt, de asemenea, autoare ale unei proze rafinate, în creația cărora poezia ocupă un loc semnificativ. Când am discutat cu editori și agenți străini, aceștia au fost adesea surprinși de cât de multă poezie pentru copii se scrie astăzi în Bulgaria (știm că aceasta este greu de tradus și nu este de larg consum). Această venă poetică, încorporată în proza bulgară, este pentru mine o particularitate valoroasă – mai ales în cazul cărților pentru copii, unde, din cauza dominanței vizuale la nivel mondial, limbajul se reduce la un simplu text.
Miroslav Penkov: Sunt recunoscător pentru interesul arătat față de mine și față de scrisul meu. Am părăsit Bulgaria acum douăzeci și cinci de ani și de atunci trăiesc în Statele Unite. Scriu simultan în engleză și în bulgară și, deși mă consider pe deplin – chiar dureros de deplin – bulgar, atât ca persoană, cât și ca scriitor, nu sunt convins că aceasta este și percepția despre mine a cititorilor și a celorlalți scriitori din Bulgaria. Într-un sfert de secol, pot număra pe degetele unei singure mâini scriitorii bulgari pe care am avut plăcerea să-i întâlnesc în persoană. Astfel, parafrazând o veche zicală mistică, în ceea ce privește scena literară bulgară, sunt în ea, dar nu fac parte din ea.
Am ascultat recent un interviu cu un tânăr, dar deja consacrat regizor de film bulgar – Pavel G. Vesnakov – care, dacă l-am înțeles corect, își exprima regretul că cinematografia bulgară contemporană duce lipsă de o abordare unitară, de o viziune, estetică și sensibilitate recognoscibile, care să o poată poziționa pe scena mondială ca fiind „bulgară“. De fapt, domnul Vesnakov a oferit cinematografia românească de la începutul anilor 2000 drept un exemplu pozitiv de asemenea coeziune artistică. Mi se pare că o lipsă similară de teme narative unitare și de formule prin care acestea să fie abordate se regăsește și în literatura bulgară contemporană. Dar acest lucru, cred eu, nu este neapărat unul negativ. Trăim într-o lume postmodernă, o lume în care scriitorii ar trebui să se simtă liberi să-și aleagă propriul drum, fără a fi preocupați de modul în care opera lor se integrează coerent într-un cadru național mai larg. Desigur, anumite teme sunt inevitabile. Cei patruzeci și cinci de ani de comunism au aruncat o umbră colectivă considerabilă asupra noastră tuturor. Gândindu-ne la Jung, nu trebuie să reprimăm această umbră, ci să o înfruntăm cu curaj și să o reintegrăm în noi înșine, pentru a deveni întregi, o dată pentru totdeauna.
În ce măsură biografia personală și istoria recentă a Bulgariei vă modeleze scrisul? Simțiți nevoia de a duce mai departe o memorie colectivă sau, dimpotrivă, o dorință de a vă desprinde de aceasta?
Elena Alexieva: Sunt un om al prezentului. Mă agăț de el, mă străduiesc să-l descompun și să-l analizez, pun întrebări despre ceea ce îl face să fie așa cum este. Oricât de mult aș încerca, mă găsesc incapabilă să mă desprind de prezent, cu toate presiunile lui, cu sentimentul de urgență, cu temerile și bucuriile lui, cu nebunia și chiar toxicitatea lui. Prezentul este lumea mea, iar a scrie despre prezent este drogul meu. Asta este, în mare măsură, ceea ce am scris constant de-a lungul anilor: prezentul Bulgariei, dar și alte câteva lucruri. Biografia mea personală contează doar în măsura în care m-a înzestrat cu anumite cunoștințe. După cum probabil ați intuit și din răspunsul anterior, nu sunt persoana potrivită să duc mai departe lucruri colective, cu atât mai puțin memoria. Memoria colectivă este alcătuită dintr-un număr infinit de memorii individuale, iar asta mi se pare mult mai interesant și mai semnificativ de explorat.
Iordan Eftimov: Mă interesează memoria colectivă, dar nu cea națională, ci mai degrabă cea europeană. De altfel, expresia „memorie colectivă“ nu este cea mai potrivită în ceea ce privește opera mea. Când eram tânăr, mă gândeam la marile legende bulgare și la cum aș putea să le exploatez în cărțile mele – moartea într-un accident cu o mașină sport de lux a lui Gundi, cea mai mare vedetă a fotbalului bulgar, călătoriile prin lume ale luptătorului de wrestling Dan Kolov, care i-a învins pe japonezi și pe americani, profețiile clarvăzătoarei oarbe din satul Rupite, Vanga. Subiecte incontestabil atractive, folosite de nu puțini scriitori mediocri.
Ceea ce mă interesează cu adevărat, însă, este întâlnirea și acumularea explicațiilor contrare despre fenomenele din lume. De exemplu, în cartea mea care e o reflecție asupra războiului din Ucraina, mă preocupă omul care este simultan un fanatic religios, dar totodată este un reprezentant tatuat al societății de consum, care, înainte de a pleca la luptă sau poate chiar între bătălii sau în timpul unei pauze în luptă, joacă jocuri pe computer, își verifică feed-ul pe rețelele sociale sau se uită la filme porno.
Un critic a spus despre volumul meu de versuri că este poezie politică, dar în sensul că poezia politică este o poezie ce abordează teme importante pentru polis. Foarte potrivită a fost și lauda lui: „Ar fi bine ca acest volum de versuri să fie tradus într-o zi și în limba bulgară!“ Cu alte cuvinte, poezia politică nu înseamnă jurnalism în versuri. Și într-adevăr – de cine sunt mai puternic influențat – de poeții bulgari care au scris despre Primul Război Mondial (avem un maestru al elegiei precum Dimcio Debelianov) sau de Iosif Brodski care a scris despre invazia sovietică în Afganistan?
Volumul meu anterior de versuri – Teorii demonstrate, experimente definitive (Доказани теории, окончателни експерименти) – cu care am lansat așa-numita „poezie științifică“, a fost numit „roman liric pentru educarea vederii“. Secțiunile sale, „Transplantologie“, „Dietologie“, „Știința memoriei sau disonanțele cognitive“, „Elefantologie sau anti-știința naturii“, au provocat un șoc atât de mare, încât am fost declarat un distrugător total. Dar aceasta este soarta obișnuită a satiricilor, al căror obiect de analiză nu este un politician anume, ci situația umană.
Nu mă bazez pe propria mea biografie, ci doar pe amintirea experiențelor mele – iar acestea sunt întotdeauna legate de un șoc cultural, de un fel de reacție alergică la ceea ce observ.
Ioanna Elmy: Pentru mine, scrisul este o modalitate de a mă înțelege pe mine însămi și lumea. Prin urmare, Bulgaria și elementul național sunt un fir narativ inevitabil, dar nu sunt niciodată un scop în sine. Pot să o spun și altfel: mă interesează istoria comunismului, de exemplu, dar mă interesează mai mult istoria autoritarismului, a despotismului, a cruzimii și a diferitelor măști pe care acesta le poartă, dintre care comunismul este doar una; mă interesează tradițiile bulgare, dar și mai mult mă interesează temerile, gândurile, obiceiurile oamenilor care au povestit aceste istorii generație după generație; mă interesează Bulgaria ca stat național, dar mă interesează mai mult Bulgaria ca parte a lumii mari, în care granițele sunt doar o altă iluzie umană.
Kapka Kassabova: Mă las ghidată de instinctul meu pe teren, pentru că sunt un scriitor de teren. Mă îndrept într-acolo unde simt că voi învăța ceva nou de la oameni și de la locuri. Scriu de la rădăcină în sus (ca plantele și ca memoria colectivă), și nu de la vârf în jos (ca sistemul mainstream și patriarhatul). Mă atrag oamenii marginalizați și ecosistemele bogate.
Petia Kokudeva: Voi răspunde prin intermediul a doi dintre eroii mei – unul este o vacă veșnic nemulțumită, iar celălalt – un urs inventator. Cred că ei sunt o ilustrare a naturii colective duale a bulgarilor: pesimiști și inventivi în același timp, cu aceeași rădăcină. Poate un om să se desprindă de rădăcinile sale, dar să continue să se inspire din ele? De fapt, nu numai că poate, ci aceasta este starea naturală a lucrurilor, deși pare contradictorie.
Miroslav Penkov: Ani la rând, pe când trăiam în Bulgaria, am scris genul de ficțiune care era pe gustul meu ca cititor. Am creat lumi care păreau americanizate, lipsite de autenticitate. Abia după ce m-am mutat în America, la vârsta de nouăsprezece ani, am devenit cu adevărat bulgar. Sau cel puțin așa mi se pare acum. Îmi lipseau familia, îmi lipsea țara, iar scrisul îmi permitea să șterg oceanul și să mă întorc acasă, dacă nu cu trupul, atunci cu mintea, cu inima și cu spiritul. O mare parte din ceea ce am scris în ultimele două decenii a fost despre Bulgaria – așa cum mi-o amintesc, așa cum o văd de la distanță, așa cum simt că o cunosc până în măduva oaselor.
În volumul meu de povestiri La est de vest (East of the West), am explorat idei care îmi erau apropiate de suflet la vremea aceea – despre memoria colectivă, despre felul în care sângele ne leagă în unități strâns închegate, familii, națiuni. A fi bulgar, credeam eu la douăzeci de ani, era ceva codificat primordial în genele noastre. A fi bulgar, credeam, era un fel de traumă transmisă epigenetic de la părinți la copii. Apoi, în romanul meu Muntele berzei (Stork Mountain), am realizat că o asemenea viziune este reductivă, poate chiar dăunătoare. Că există în noi o legătură care merge mai adânc decât legătura de sânge. Că împărtășim un centru comun, că suntem cu toții emanații ale unei surse comune și nu ar trebui să ne simțim atât de legați de constrângerile cărnii. De atunci, am scris și alte cărți care s-au îndepărtat de Bulgaria, cel puțin geografic. Preferata mea a fost un manuscris despre Persia secolului al V-lea. Mi-ar plăcea foarte mult ca acel manuscris să fie publicat într-o zi.
Nadejda Radulova: Mi-e greu să adopt o poziție detașată față de propria mea scriere, pentru a evalua în ce măsură și, maiales, cât de profund este aceasta modelată de contextul în care a fost creată. Dacă mi-aș petrece viața într-o cameră portocalie, aș picta doar tablouri portocalii?! Probabil că nu. Dacă aș fi făcut-o, probabil aș fi fost un „prizonier“ al vizibilului, iar scrisul nu mi-ar fi adus nici satisfacție, nici ieșire, nici alinare. Când mă gândesc la ceea ce este bulgar, sper să nu fiu un „prizonier“ al vizibilului. Iar în ceea ce privește biografia personală și memoria colectivă, cred că într-un punct, apropiat sau îndepărtat, ele se intersectează. Niciunul dintre noi nu este doar propria sa viață și slavă Domnului că este așa! În literatură, acest lucru este deosebit de vizibil. Literatura șterge datele de naștere și de deces ale cititorilor și creatorilor săi. Astfel, scriind și citind, noi existăm cu mult înainte și cu mult după existența noastră concretă, vizibilă, încapsulată în prezent, de câteva decenii. Literatura ne transformă pe toți în supereroi nemuritori.
Cum vedeți dialogul cultural dintre literatura bulgară și cea română? Există autori, cărți sau proiecte culturale care v-au marcat?
Elena Alexieva: Până acum nu am fost conștientă de existența vreunui efort mai structurat, de sus în jos, de a aduce literaturile noastre într-un punct în care să poată dialoga într-un mod mai apropiat și mai semnificativ – în afară, desigur, de felul obișnuit în care culturile și literaturile se întâlnesc în mod natural în mintea cititorilor lor. Dar aceasta este, cel mai probabil, o lipsă de informare care se rezumă strict la mine. Acestea fiind spuse, cred cu tărie în importanța unui asemenea dialog, mai ales în vremurile tulburi în care trăim. Într-o lume haotică, greu de gestionat, sentimentul că nu suntem singuri și izolați este esențial, iar exact acest lucru ni-l pot oferi astfel de contacte apropiate. De aceea apreciez atât de mult oportunitatea ca Bulgaria să fie țară invitată de onoare la Bookfest – și viceversa. Astfel de ocazii nu ar trebui tratate superficial sau formal, ci trebuie dezvoltate până la punctul în care toți, cititori și scriitori din cele două culturi, să dezvoltăm o nevoie reală și o înțelegere autentică unii pentru ceilalți.
Iordan Eftimov: În 2004, în cadrul unei platforme de discuții literare organizate de mine în timpul târgurilor de carte de la Sofia (numită „Cafeneaua literară Helikon“), publicul bulgar s-a întâlnit pentru prima dată cu Mircea Cărtărescu. Dar ce credeți – cât de popular este acest scriitor român în Bulgaria? Problema este că atât cultura bulgară, cât și cea română privesc către același centru de valorizare, aflat în afara fiecăreia dintre ele. Pentru a se face cu adevărat remarcate, ele trebuie să-și prețuiască propria modernitate și să fie capabile să creeze propriile paradigme de interpretare a lumii. Întrucât, pentru a cunoaște adevăratele realizări ale literaturii vecine, trebuie mai întâi să fim conștienți de realizările propriei noastre literaturi. Din păcate, nu mă pot lăuda că publicul bulgar dispune de mecanisme bune pentru a face acest lucru. Dar acestea nu vor fi nici festivalurile, nici întâlnirile, ci construirea unor regulatori critici proprii puternici și, mai ales, a unei societăți suficient de sensibile.
Ioanna Elmy: Din păcate, nu. Consider că acesta este un defect al literaturilor balcanice și al literaturilor europene în general: faptul că nu comunică între ele. Adesea, din cauza barierei lingvistice, a lipsei de sprijin pentru traduceri, a absenței unor politici naționale bune, de rezidențe, precum și de festivaluri și premii importante în această „cealaltă“ Europă a noastră – de Est, Centrală, Balcanică – știm mult mai multe despre literatura occidentală sau trecem prin „marile“ limbi occidentale pentru a ne citi vecinii. Legătura cu România o datorăm traducătorilor precum Lora Nenkovska și Ivan Stankov, care sunt o punte între cele două culturi ale noastre. Cred că Născute din vinovăție (Направени от вина) a fost a doua sau a treia carte bulgară contemporană care a apărut în România în ultimii zece ani. Unul dintre obiectivele și visurile mele este ca acest lucru să se schimbe, nu doar între Bulgaria și România, ci și în Balcani în general.
Kapka Kassabova: Mi-aș dori să existe mult mai multe schimburi între noi. Așa cum spune înțelepciunea populară: dacă vrei să te cunoști pe tine însuți, cunoaște-ți vecinul.
Petia Kokudeva: Să vă mărturisesc ceva: i-am scris o scrisoare de apreciere (fan letter) unui autor român. Traducătoarea bulgară Lora Nenkovska tradusese poezii ale lui Andrei Dósa în Literaturn vestnik și m-au emoționat atât de tare, încât i-am scris pentru a-l felicita. Îmi amintesc cu multă căldură și întâlnirea față în față cu Andreea Răsuceanu în cadrul minunatului format bulgar „Întâlniri literare“, la care sunt invitați autori importanți din întreaga lume. Mă uit întotdeauna cu interes la standul românesc, nelipsit de la Târgul nostru de Carte de Crăciun. În ultimii ani, România a fost o voce activă și în cadrul programelor profesionale (fellowships) organizate de Agenția Literară Sofia. Mi-aș dori să existe titluri românești pentru copii traduse în bulgară – în literatura pentru adulți avem mai multe interacțiuni consolidate decât în cea pentru copii.
Miroslav Penkov: Stabilit în Statele Unite, trăiesc în afara oricărui dialog cultural care există între literaturile țărilor noastre. Dar pot oferi o perspectivă interesantă: locuiesc în Texas, la doar o aruncătură de băț de Deep Vellum, editura americană care a publicat Solenoid de Mircea Cărtărescu și care va publica în curând Theodoros. Acum doi ani, aici, în Dallas, am avut plăcerea de a participa la o conversație a domnului Cărtărescu cu traducătorul său în limba engleză – Sean Cotter – și am fost profund impresionat de modul inteligent în care România – prin ministerul său al culturii – găsește modalități de a aduce literatura română către publicul american și, mai larg, către lumea anglofonă. Există multe lucruri din această abordare pe care Bulgaria le-ar putea învăța, deși, din păcate, în cele din urmă, totul se reduce la aspecte de bază pragmatice, precum finanțarea. Cu toate acestea, Bulgaria trebuie să facă ceva bine, pentru că unii dintre scriitorii noștri contemporani sunt citiți și apreciați în străinătate, deși bănuiesc că, în anumite privințe, acest lucru se întâmplă nu datorită, ci în pofida eforturilor guvernului nostru.
Nadejda Radulova: În ultimul deceniu, legăturile literare dintre Bulgaria și România s-au intensificat considerabil, dobândind totodată o mai mare consistență și vizibilitate. Mari poeți și scriitori români contemporani au început să fie traduși în limba bulgară. Invers, în România au apărut cărți bulgare, aproape simultan cu lansarea lor în Bulgaria. Edituri precum Max Blecher din România, a minunatului poet Claudiu Komartin, și cele bulgare: Editura de poezie DA și ICU (există și altele, desigur) fac acest lucru posibil. În Bulgaria, suntem norocoși să avem o traducătoare extraordinară din și în limba română – Lora Nenkovska. În plus, ea este și o cunoscătoare a ambelor literaturi contemporane. Ei îi datorăm o mare parte din ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani. Iar traducerea – așa cum spune Maurice Blanchot într-un eseu al său – desăvârșește textul literar original, care, prin prezumție, este neterminat. De aceea, traducerea este atât de importantă pentru orice literatură „națională“ – ea relativizează granițele geografice și politice (așa cum literatura relativizează granițele vieții umane); scoate limbile din inerția comunităților închise; garantează sănătatea și „circulația sangvină“ a literaturii mondiale.
Care mai e rolul scriitorului astăzi, într-o lume dominată de viteză, tehnologie și conflict? Mai poate literatura să influențeze felul în care înțelegem realitatea sau umanul a devenit obsolet în fața non-umanului?
Elena Alexieva: Aceasta este o întrebare care mă frământă de ceva vreme. Pentru mine, ea se traduce astfel: mai avem nevoie de umanism ca atare? Și dacă nu, ce va veni să-l înlocuiască? Cum ar arăta noul umanism? Și ce ar sta în centrul lui – oare nevoia noastră tot mai mare de a avea va înlocui nevoia de a iubi, de a înțelege și de a accepta? Într-adevăr, sentimentul meu este că umanismul așa cum îl cunoaștem a devenit depășit, o relicvă a trecutului. Îl regăsesc din ce în ce mai puțin în literatura de astăzi, iar acest lucru mă doare. Suntem forțați să ne vedem pe noi înșine ca pe niște ființe infinite care vin în această lume cu unicul scop de a o consuma. Și ajungem să fim consumați. Suntem făcuți să credem că suntem stăpânii, când de fapt suntem doar sclavii. Și da, încă cred că, dacă literatura are un singur motiv să continue să existe, acela este de a reface umanitatea. Nu de a distra, nu de a spune povești frumoase, ci de a mușca și de a duce bătălii, de a rosti cu voce tare adevăruri incomode, de a face să curgă sânge, dacă este nevoie, și de a ne ajuta să supraviețuim propriilor noastre iluzii și eșecuri. Mai poate literatura face asta? Nu știu. Știu doar că a făcut-o înainte. Dar acum, când a ajuns să fie tot mai mult condiționată de industria literară – cu accent pe industrie – nu mai sunt sigură că își poate recăpăta acea libertate prețioasă și necondiționată pe care o avea cândva.
Iordan Eftimov: Ceea ce numim „literatură artistică“ a fost întotdeauna un domeniu de interes cultural al elitelor, niciodată al maselor. Întrucât atât bulgarii, cât și românii am trăit în lagărul socialist, am fost în egală măsură victime ale iluziei că masele ar putea accede la realizările culturii mondiale – de la Eschil și Dante până la Proust și Joyce. Nici gând! Cu alte cuvinte, literatura a influențat întotdeauna elitele, și doar literatura populară – publicul larg. Așa că popoarele au folosit cândva așa-numitele damaschine, apoi au apărut romanele lui Eugène Sue și ale lui Camille Flammarion, apoi a urmat Rider Haggard și așa mai departe, până la actualul ocean de romane fantasy. Mă amuză când mă gândesc că, în epoca în care așa-numita inteligență artificială își justifică investițiile uriașe doar prin utilizarea ei în campanii politice – în timp ce mass-media trâmbițează noua eră –, literatura populară s-a concentrat pe genuri precum dark fantasy și romantasy. Nu vorbește nimeni despre sfârșitul umanității? Chiar pot fi atât de orbi?!
Ioanna Elmy: Rolul scriitorului rămâne neschimbat, indiferent de epocă: scriitorul este un martor, un om plin de compasiune, care dialoghează, care înțelege. Scriitorul este omul care vede întreaga scenă a binelui și răului, trăiește pe deplin fiecare rol, poartă durerea întregii lumi, dar este conștient că nu este sarcina lui să judece sau să încerce să facă ordine – ci doar să povestească, să fie oglinda propriului său timp. De aceea, literatura și arta se numără printre căile cele mai directe de a înțelege lumea.
Kapka Kassabova: Literatura este antică. Înainte de a scrie, am povestit și am cântat. Acest lucru nu se va demoda niciodată, deoarece nevoia de a povesti, de a cânta, de a citi, de a crea, în general, este o parte integrantă a naturii umane. Scrisul și cititul necesită un ritm încetinit, contemplare, observație, iar acest lucru este în sine terapeutic.
Petia Kokudeva: Eu sunt o admiratoare a impactului mic și concret. Am văzut cum literatura influențează o persoană. Și asta îmi este pe deplin de ajuns. Dacă astăzi reușesc să-i arăt unui singur copil dintr-o clasă întreagă cum cărțile emoționează și surprind, îmi este de ajuns. Îmi imaginez literatura ca pe un uriaș care aduce schimbarea nu prin urmele uriașe lăsate de pașii săi, ci gâdilând cu vârful subțire al bărbii sale.
Miroslav Penkov: Bănuiesc că doar timpul ne va arăta dacă și în ce feluri tehnologia ne va șterge sau ne va amplifica umanitatea. Dar atâta vreme cât vor exista oameni – oameni capabili să perceapă lumea nu doar prin inteligență, ci și prin experiență directă, prin trăire, prin inimă – va exista artă, ficțiune, povestire. Nu mă îndoiesc că formele vor continua să se schimbe și să evolueze. Vor apărea medii noi. Vor lua naștere noi variațiuni ale acelui impuls originar. Bănuiesc că, într-o zi nu foarte îndepărtată, povestirea va deveni pe deplin imersivă, o îmbinare de literatură, film, muzică etc. – mai multe arte într-una singură – care va semăna mai degrabă cu ceea ce numim astăzi, de pildă, jocuri pe calculator (deși mult mai imersivă, un spațiu virtual mai vast, mai cuprinzător).
Dar nevoia mai înaltă de a spune povești nu va dispărea niciodată. Noi, oamenii, avem o uriașă profunzime; un puternic impuls creator care tânjește să se exprime prin noi, să se manifeste, cu ajutorul nostru, în această lume materială. Acest impuls creator ne vorbește în limbajul viselor, iar noi îi dăm forme și întrupări concrete – un roman, o simfonie, desenul unui copil. Acest impuls creator nu poate fi redus la tăcere. De fapt, uneori mi se pare că întreaga noastră lume materială nu este decât o proiecție a acestui tărâm creator superior, imaterial. Nu am nicio îndoială că acest tărâm creator se va exprima, într-o zi, și prin tehnologie. Și, în timp – prin contopirea dintre om și mașină. Umanitatea nu deține, desigur, drepturi exclusive asupra creației. Are însă garanția că, atâta timp cât va exista, va simți nevoia de a crea.
Nadejda Radulova: Dezvoltarea fulminantă a tehnologiilor, inclusiv a inteligenței artificiale, va schimba inevitabil criteriile despre ceea ce este bun, artistic, perfect. Arta creată de inteligența naturală nu are cum să câștige această cursă. Mâna, mintea și imaginația omului se vor transforma treptat în exponenți curajoși, deși condamnați, ai fragilității, vulnerabilității, slăbiciunii și chiar ai neputinței. Și în asta va consta frumusețea umanului. Frumusețea riscului de a greși, de a eșua, de a te prăbuși… Aș vrea însă să cred că fraza aruncată într-un poem, vocea umană tremurândă, mâna aplecată pe foaia de hârtie la sfârșitul timpului și la sfârșitul umanității, așa cum o cunoaștem, vor „valora“ mai mult decât creațiile perfecte ale IA.
Dacă ar fi să recomandați cititorilor români o singură carte din literatura bulgară (clasică sau contemporană), care ar fi aceea și de ce?
Elena Alexieva: Nu aș face niciodată asta. A ne descoperi unii pe alții este o călătorie, și una foarte personală. Și nu este vorba despre o singură carte, ci despre multe – la fel de multe ca pașii pe care îi veți face. De unde începe această călătorie este, de asemenea, o chestiune foarte personală. Eu însămi continui să descopăr literatura bulgară, trecută și prezentă, până în ziua de azi. Dar iată un sfat, dacă vreți unul: explorați mainstreamul, dar și colțurile întunecate, ascunse. Adesea, acolo așteaptă să fie descoperite cele mai mari și mai valoroase comori.
Iordan Eftimov: Aș alege o carte de poezie. De exemplu, Atanas Dalcev a fost cu siguranță tradus în română, dar cred că nu a beneficiat niciodată de un volum individual întreg. De asemenea, aș recomanda poezia lui Konstantin Pavlov, Binio Ivanov, Gheorghi Belev și Gheorghi Rupcev. Dar dacă ar trebui să mă opresc doar la o singură carte, aceasta ar fi Epitafuri alese de la declinul Imperiului Roman (Избрани епитафи от залева на Римската империя) de Kiril Mergeanski. Cartea este alcătuită din 27 de poeme narative, prezentate ca inscripții pe pietre funerare. Mergeanski, care de un sfert de secol trăiește în Cincinnati, Ohio, scrie ca un autor universal – complet traducibil, dar cu subtilități constante. Prima parte a acestui volum a fost scrisă la începutul anilor ’90 și în ea, deși este vorba numai despre viața romanilor, este dezvoltată o alegorie a perioadei socialismului. Dar foarte subtil, foarte profund. Iar a doua sa parte, care constă în epitafuri pentru animale – câini, un cal de curse, o vrabie, un greier – este deja o alegorie a prezentului nostru actual.
De ce nu aleg un roman? Vă așteptați cumva că aș putea crede într-un eventual succes al literaturii de ficțiune bulgare pe piața românească? Absurd! Știu foarte bine care este interesul pentru literatura română pe piața bulgară. În ceea ce privește poezia, însă, iluzia comercială nu există deloc și aleg fără ezitare un volum de poezie, știind că, oricare ar fi cartea pe care aș numi-o, ea va fi, oricum, obiect de interes doar pentru o elită extrem de restrânsă. Dar dacă mă întrebați despre marea proză bulgară contemporană, aceasta cuprinde cărțile lui Krasimir Damianov, Viktor Paskov, Zlatomir Zlatanov, Aleksandăr Andreev, Emil Andreev și Ivailo Dicev din anii ’80 și ’90, iar din ultimii 20 de ani – pe lângă cărțile lui Gheorghi Gospodinov și ale Elenei Alexieva, și pe cele ale lui Vasil Gheorghiev, Radoslav Parușev și Momcil Nikolov. Dar știu că nu mă întrebați.
Probabil că aici este momentul să-mi cer scuze. Probabil că nu trebuie să se răspundă atât de complex în fața unui public care nu este pregătit. Dar nici cel bulgar nu este, nu vă lăsați induși în eroare că problema este literatura străină.
Ioanna Elmy: Din literatura bulgară clasică le-aş recomanda Călătorie spre sine (Пътуване към себе си) de Blaga Dimitrova, pentru că o poveste aparent despre dragoste, tinerețe și îndoială reușește, de fapt, să surpindă specificul epocii în care a fost scrisă. Pentru că îmi plac simbolurile drumului, ale pianului și ale istoriei mari și mici pe care o purtăm în noi. Aceasta este una dintre cărțile care au inspirat Născute din vinovăție. Din literatura contemporană le-aș recomanda cărțile autorilor pe care i-am menționat mai sus, pentru că sunt cărți cu o voce proprie, scrise de oameni cu caracter.
Kapka Kassabova: Și patul nostru e înverzit de Violeta Radkova.
Petia Kokudeva: Îmi place mintea limpede și stilul incisiv al Ioannei Elmy. Cititorii români au de curând ocazia să citească cartea ei Născute din vinovăție.
Miroslav Penkov: Mi-ar fi fost foarte greu să răspund la întrebarea aceasta acum douăzeci și cinci de ani, când am ajuns în Statele Unite. Este o întrebare dificilă și acum, dar, din fericire, din cu totul alte motive. Pe atunci, existau atât de puține cărți bulgare bine traduse și ușor de găsit. Chiar și clasicul lui Ivan Vazov, Sub jug, era greu de procurat. De fapt, incapacitatea mea de a recomanda o carte bulgărească prietenilor mei americani de atunci a fost cea care – într-o anumită măsură – m-a motivat să scriu La est de vest: un volum de povestiri prin care speram să prezint cititorului occidental Bulgaria cu multiplele sale fațete, de-a lungul ultimelor două secole de istorie.
Astăzi, îmi este dificil să recomand o singură carte bulgară tocmai pentru că sunt atât de multe care merită citite. De la frumoasele traduceri realizate de Angela Rodel din clasici moderni precum Cazul Djem de Vera Mutafcieva și Vânătoare de lupi de Ivailo Petrov, până la traducerea semnată de Kapka Kassabova a foarte scurtelor și frumoaselor povestiri ale lui Deyan Enev, reunite în volumul Circus Bulgaria. De fapt, este mai ușor să vorbim despre scriitori bulgari care merită citiți decât despre cărți individuale. Milen Ruskov este extraordinar, deși o mare parte din opera sa cea mai bună este atât de profund ancorată în limba bulgară încât devine aproape imposibil de tradus. 18% gri de Zahari Karabașliev este un roman contemporan foarte îndrăgit. Povestirile Zdravkăi Evtimova sunt excelente. Desigur, și pe bună dreptate, Gheorghi Gospodinov – oricare dintre cărțile sale remarcabile, deși Refugiul timpului, câștigătoare a Premiului International Booker, este probabil cel mai ușor de găsit în România (deși eu aș începe cu Fizica tristeții). Iar în prezent – Rene Karabaș, cu romanul ei Cea care rămâne, tradus magistral de Izidora Angel și aflat pe lista scurtă a aceluiași prestigios premiu.
Dar dacă ar fi să recomand un singur scriitor, doar unul, aș numi o scriitoare – Kapka Kassabova. Deși scrie în engleză, iar cărțile ei sunt traduse în bulgară, opera ei este excepțională; ea dezvăluie cultura noastră lumii, dar și nouă înșine. Începe cu Frontiera. O călătorie spre marginea Europei, apoi continuă cu cărțile care-i urmează: Elixir și Anima.
Traducere de Livia Nistor
Imagine reprezentativă: Nikki Parsons
Nadejda Radulova: Niciodată nu m-am priceput să aleg între mai mulți. Astfel de alegeri îmi sunt străine și, în plus, le consider destul de nedrepte. De aceea, voi menționa câțiva scriitori din secolul al XX-lea care, în opinia mea, ar putea prezenta interes pentru cititorii români, cel puțin pentru că populează cu cuvintele lor „teritorii“ pe care limbile și popoarele noastre vecine le locuiesc împreună în imaginația lor. Iordan Iovkov, Iordan Radicikov, Dora Gabe.
LIVIA NISTOR – doctor în literatură bulgară contemporană, autoare de articole științifice publicate în România și Bulgaria, cu traduceri din teatru, poezie și cărți pentru copii.
ELENA ALEXIEVA – autoare de romane, proză scurtă și piese de teatru traduse în numeroase limbi. Romanul său Vulcan a apărut în limba română la editura Trei.
IORDAN EFTIMOV – poet, prozator și critic literar, conferențiar în teoria literaturii la New Bulgarian University și redactor al publicației culturale Literaturen Vestnik.
IOANNA ELMY – scriitoare și jurnalistă bulgaro-americană. Romanul său Născute din vinovăţie a apărut în limba română la editura Polirom.
KAPKA KASSABOVA – poetă, prozatoare și autoare de nonficțiune creativă în engleză și bulgară, cu cărți traduse în peste douăzeci de limbi. În limba română pot fi citite volumele Frontiera. O călătorie spre marginea Europei și Către lac, apărute la editura Trei.
PETIA KOKUDEVA – jurnalistă și autoare de cărți pentru copii și volume de povești de călătorie, traduse în mai multe limbi. Se regăsește constant în topurile celor mai citiți autori bulgari.
MIROSLAV PENKOV – autor bulgar care scrie în limba engleză, profesor de creative writing la University of North Texas. Cărțile sale au fost traduse în peste douăzeci de limbi.
NADEJDA RADULOVA – poetă, traducătoare, editoare și doctor în literatură comparată. Volumul său Femeia din casa de la colț a apărut în limba română la Casa de Editură Max Blecher.
[1] Мамник (Mamnik) – este un personaj mitologic din folclorul bulgar, un fel de demon sau spirit malefic. Romanul, scris de Vasil Popov în 2022, aparține genului fantasy/ polițist și s-a bucurat de un mare succes. Există și un serial bazat pe această carte, care se difuzează în prezent pe canalul de televiziune BNT 1 (n. tr.).
[2] Самодива (Samodiva) – este vorba despre ielele din folclorul românesc, care în bulgară se numesc samodive. Romanul este scris de Krasi Zurkova (n. tr.).
