Dă like sau dă-te dreq

1.

Alex și Wendy adoră cultura.¹ Așa își petrec ei timpul liber. Despre asta vorbesc ei când vin în vizită. Fie la jogging, fie la sală, își pun un podcast pe telefon. Duminică seara, se instalează pe canapea la noul episod din noul lor serial preferat. Ies și la cinema, dar de când a început s-o ia la vale MoviePass² s-au ofticat puțin și mai mult fac streaming. Sunt nelipsiți de la diverse cluburi de lectură care se țin la fiecare două săptămâni. Alex și Wendy muncesc mult la job, dar tot au o clipă în timpul zilei să-și verifice feedul. Și ce găsesc ei acolo? Feedurile lor le vorbesc despre cultură. Feedurile lor sunt o sursă de confort. Feedurile lor le explică lucruri pe care ei le înțeleg deja. Feedurile lor le spun că toți ceilalți vizionează, citesc, ascultă aceleași lucruri ca ei. Feedurile lor le spun despre oamenii care fac cultura lor, oameni care nu sunt așa diferiți de ei, poate doar un pic mai sclipitori. Când Alex și Wendy se uită la feedurile lor, se simt liniștiți că nu sunt singuri. Feedurile lor le dau voie să le placă ceea ce le place deja. Feedurile lor le spun că cultura lor e cea învingătoare.

Alex și Wendy cred în algoritm. E forța care le organizează feedurile, care le aranjează queueul și care le spune că, dacă le-a plăcut această melodie, acest video sau această carte, s-ar putea să le placă și aceea (sau acela). N-au de ce să stea cu grija algoritmului, iar feedurile lor le oferă un soi de protecție. Lui Alex nu-i place deloc să-și piardă timpul. Timpul lui e prețios. Pe Wendy o supără când citește o carte pe care nu o adoră. Putea să fi citit una dintre cărțile adorate de prietenele ei. Dacă feedurile lor îi conduc în derivă, Alex și Wendy le ajustează. Nu prea au timp, iar când vor face copii, vor avea și mai puțin. Alex și Wendy nu sunt snobi. Nu au nevoie să li se spună că nu trebuie să le placă un lucru sau altul. Ar prefera ca pur și simplu să nu audă de ele.

Bineînțeles: eu nu cred că Alex și Wendy există cu adevărat. Dar, în calitate de jurnalist cultural și critic de carte, am fost avertizat că lucrez pentru ei.

2.

E bine știut faptul că trăim într-o perioadă de polarizare politică și război cultural. Dar dacă cultura e privită nu în termeni de stânga-dreapta, ci ca un ansamblu de atitudini față de arte, atunci, cel puțin în rândul celor care le acordă atenție, trăim mai degrabă într-o epocă care prețuiește consensul. Cel dintâi consens e că epoca noastră e una a abundenței. Ar trebui să ne considerăm norocoși: sunt atât de multe de vizionat, de ascultat, de văzut, de citit. Suntem blestemați doar de faptul că avem prea multe opțiuni și prea puțin timp să consumăm toate minunățiile la ofertă. Consumatorul de cultură (Alex sau Wendy) e, așadar, cel mai bine servit de entități care îl îndrumă spre produsele potrivite. Odată ce găsești produsele potrivite, poți să ai o experiență pe care o poți share-ui cu prietenii tăi, chiar și cu miile dintre aceia pe care nu i-ai întâlnit niciodată. Sigur, fiecare individ are preferințele și interesele sale. Astfel, filtrele – fie acestea digitale sau umane – sunt necesare. Inutilă e doar opinia negativă. Pentru Alex și Wendy, opinia negativă e o pierdere de timp.

Evident, dintotdeauna a existat un mod consumerist de a ne raporta la arte. Dar manifestarea sa actuală imită gramatica de social media: ce are like-uri, la ce se dă share, ce e trending, ce poate fi cuantificat, ce poate fi consumat dintr-una. Nu-i de mirare că acest set de gesturi a devenit dominant. Bulversantă e mulțumirea de sine exprimată de cei care ar trebui să știe mai bine. Editorii și criticii aparțin unor profesii cu o datorie față de scepticism. În schimb, găsim o clasă de jurnaliști beți de entuziasm. Când vine vorba de TV, acesta ia forma triumfalismului: un mediu junk s-a maturizat până la respectabilitate, iar criticii săi la fel. În muzică, dăm de poptimism, adică credința că tot ce piața trimite în top e bun. Scrisul despre film și artă a devenit cu mult timp în urmă corupt de fixații servile față de box-office și prețul de licitație. Jurnalismul literar s-a opus acestui proces de eroziune: deși blockbusterele literare își vor lăuda acest statut atunci când îl obțin, regăsirea pe lista de bestsellere a fost mai des văzută ca o contraindicație a calității și intersectarea lor ca o ciudățenie ferice.

Pe vremuri, motorul cronicii literare³ din ziare și reviste era dat de planul editorial al diverselor edituri. Cărțile erau tratate atât ca știri, cât și ca obiecte care trebuie evaluate. Abordarea principală era recenzia, paginată în vecinătatea spațiului publicitar cumpărat de edituri. Acest model e depășit. Azi, cronica literară se intensifică sau se diminuează după cum bate vântul pe social media. Obligațiile esențiale ale recenziei – analiza și evaluarea – sunt abandonate în favoarea unei rutine de a da din cap ca semn al recomandării. S-ar putea să-ți placă asta, s-ar putea să-ți placă aia. Hai să discutăm puțin cu autorul. Ce cărți țineți pe noptieră? Care este serialul dvs. preferat? Vă deranjează că facem acest Q&A simpatic în loc să recenzăm cartea dvs.? Ce-ar fi dacă o generație întreagă de scriitori ar crește fără să aibă pe nimeni care să-i critice?

Nu încerc să mă dau elitist, deși sunt sceptic față de tot ce miroase a popular și comercial. Pentru a fi interesat de literatură nu ai nevoie decât de un permis de bibliotecă. Scrierea literară e orice scriere care răsplătește atenția critică. E o scriere pe care vrei s-o citești și despre care vrei să citești. E altceva decât divertismentul. Presupune judecăți estetice și politice și nu e ușor de cuantificat. Negativitatea face parte din această ecuație, deoarece fără ea pozitivitatea n-are niciun sens. Un nou val de scriitori începe să se afirme în America, scriitori precum Yaa Gyasi, cu ficțiunea sa istorică îndrăzneață formal; Patricia Lockwood, pioniera unui lirism din prima digital; Karan Mahajan, un romancier politic pentru o epocă post-globalizată; Nico Walker, cronicarul dur al epidemiei de opioide; Jenny Zhang, care redă cu incandescență viețile migranților și ale copiilor lor – pentru a aminti doar de câțiva. (Le-am recenzat operele, deci puteți s-o luați drept lista mea de recomandări, evident la voie). Ei sunt publicați de o serie de edituri mari din New York, în proces continuu de consolidare, și de o serie de microedituri răspândite în toată țara. Atât acești scriitori, cât și cititorii lor sunt dezavantajați de o cultură care le tratează cărțile doar ca pe niște obiecte de recuzită pentru selfie-uri sau ca pe niște potențiale cadouri. Ei merită critici care pot oferi evaluări minuțioase în cadrul unei tradiții a cărților pierdute (și regăsite), care ea însăși necesită o muncă continuă de redescoperire. De bine, de rău, cel mai bun instrument pe care îl avem la dispoziție pentru această muncă e recenzia de carte.

3.

În decembrie [2018], Columbia Journalism Review a publicat un articol de Sam Eichner cu titlul „What’s Behind a Recent Rise in Books Coverage?“. Răspunsul: goana după trafic web. Editorii citați de Eichner au avut doar laude pentru noile, sclipitoarele moduri în care se practică cronica literară. Vor fi mai multe recomandări. Vor fi mai multe clasamente. Vor fi mai multe cluburi de lectură ținute online. Instagram va fi folosit pentru bine. Critica va continua să existe, dar cu mai puține recenzii „tradiționale“. Cititorii doresc să fie serviți așa cum sunt serviți fanii. Cărțile ar trebui să fie tratate cum sunt tratate filmele sau emisiunile TV: ca ocazii de vorbărie colectivă, ca depozite de trivia ce pot fi împărtășite și, din când în când, ca potențiale recipiente ale unor idei detașabile. Viziunea de ansamblu e aceea că jurnalismul literar ar trebui să funcționeze ca o formă elevată a publicității. În ton cu acest spirit (de promovare, de lingușeală, de vulgarizare), Eichner și-a canalizat intervievații – editori de la New York Times, New York Magazine, BuzzFeed și The Atlantic, dintre care toți și-au etalat propriile publicații în încercarea de a-și justifica deciziile editoriale și de a-și păstra jobul – explicând creșterea recentă a cronicii literare în felul următor:

Pe alocuri, cronica literară tradițională începe să coboare de pe piedestalul său istoric pentru a se alătura celei artistice, adresându-se mai puțin intelighenției și mai mult cititorilor ocazionali, cărora se poate să nu le prea pese de beletristică. Având atâtea de vizionat, citit, ascultat – și atâția cu o părere asupra a ce să vizionezi, citești, asculți – nu e de mirare că cititorii sunt dornici de o sursă sigură care să-i îndrume spre cărțile care corespund cel mai bine intereselor lor. Și s-ar putea ca aceiași cititori să fie în căutarea unei prese atotcuprinzătoare din blogosferă, de regulă limitată la seriale pentru pauza de țigară ca Sharp Objects și automate de meme ca A Star Is Born.

Iată o viziune consumeristă a lecturii prezentată ca o formă de anti-elitism. Folosirea desuetă a termenului „intelighenția“ evocă o clasă suspectă de intelectuali încrezuți, cu un ecou de reductio ad Stalinum din timpul Războiului Rece. Și apoi un personaj fictiv din sfera fantasy: cititoarea ocazională care disprețuiește beletristica, dar este nerăbdătoare ca, de pildă, New York Times să-i spună ce cărți de nonbeletristică să citească atunci când nu e ocupată cu un serial HBO sau cu un podcast. Și la ce se referă „presa atotcuprinzătoare din blogosferă“ dacă nu la o presă online scrisă în grabă, abia redactată, ieftină și de unică folosință – un deșeu digital? Aceasta e natura noii „cronici literare“. Eram conștient de tendință. Cu două luni înainte să apară articolul lui Eichner, contractul meu cu New York Magazine, pentru care recenzam cărți, a fost reziliat. Mi s-a spus că, deși secțiunea de cronică literară a revistei se va extinde, ceea ce făceam eu – adică recenzie de carte – avea „prea puțină valoare“.

4.

Mi-am dat seama de unul dintre pericolele acestei abordări, dacă nu chiar de inutilitatea sa din punct de vedere intelectual, doar câteva săptămâni mai târziu. New York Times Book Review are o rubrică săptămânală numită „By the Book“: un autor renumit răspunde la un set de întrebări standard despre obiceiurile sale de lectură. E trivia în cel mai pur sens. De obicei, autorul are o carte de promovat, iar Times primește conținut gratuit de la o persoană faimoasă (care poate că nu e faimoasă ca autor, dar faima e ce contează). În rubrica By the Book din 16 decembrie [2018], Alice Walker, autoare în vârstă de 75 de ani a cărții The Color Purple și a unei noi colecții de poezie, Taking the Arrow Out of the Heart, a declarat că una dintre cărțile de pe noptiera ei e And the Truth Shall Set You Free, de David Icke. O figură marginală în țara din care provine, Marea Britanie, Icke e un traficant confirmat de conspirații antisemite cu extratereștri reptilieni care controlează lumea. „Cărțile lui Icke îți dau de gândit despre întreaga existență, atât pe această planetă cât pe multe altele“, a scris Walker. „Visul devenit realitate al persoanelor curioase“. Nu a fost tocmai o știre de ultima oră: Walker se mai entuziasmase de scrierile lui Icke pe blogul ei personal și, de fapt, avea un istoric de declarații antisemite. Dar revista online Tablet a taxat Times dur pentru decizia de a publica recomandarea lui Walker „fără s-o conteste în niciun fel“.

Pe 18 decembrie, Times a publicat a un interviu cu redactorul-șef al publicației, Pamela Paul. Ea a explicat că By the Book e de fapt un chestionar trimis pe e-mail participanților și redactat doar pentru lungime și acuratețe, dar nu și pentru conținutul său subiectiv. „Cititorii au învățat categoric ceva despre autoare și despre gusturile și opiniile ei“, a afirmat Paul despre Walker. „Cred că este o informație care merită știută“. Probabil că e, dar nu ăsta părea să fi fost vreodată scopul rubricii By the Book. Scopul nu a fost nicicând examinarea minuțioasă. Scopul a fost un schimb de faimă pentru publicitate.

5.

Pentru ce există recenzii de carte?

Știm că, de-a lungul istoriei, cărțile au fost tratate ca știri și ca obiecte de evaluat. Știm că editorii vor să-și facă publicitate în vecinătatea recenziilor de carte, deși majoritatea ar spune că nu-și amintesc ultima dată când recenziile ziaristice le-au adus profit. Am putea adăuga că, deși adesea în schimbul unor onorarii modeste, cărțile sunt un subiect despre care mulți scriitori doresc să scrie. Dar mai există un motiv pentru care recenziile de carte sunt cu noi de atâtea secole: nimeni nu a găsit până acum o modalitate mai bună de a scrie despre cărți noi.

Recenzia de carte e și a fost mereu o formă nesatisfăcătoare. În varianta sa ziaristică, e un text de aproximativ 6 000 de semne care trebuie să rezume, contextualizeze, analizeze și evalueze o operă cel mai probabil de peste cincizeci de ori mai lungă. Nedreptățile pe care un critic le poate comite în aceste limite sunt multe; clișeele sunt pandemice. O formulă anostă persistă în recenziile unui roman sau a unei opere de nonficțiune narativă: un rezumat prolix, dar superficial, completat de o sumedenie de informații biografice mai mult sau mai puțin irelevante, urmate de adjective politicoase și generice de laudă (captivant, antrenant, fermecător), înainte de o scufundare în precizări secătuitoare de entuziasm, plasate în penultimul paragraf pentru a arăta că criticul este, nu-i așa, un critic și, la final, o concluzie amabilă pentru a ne asigura că încă suntem cu toții prieteni și că nu a fost complet irosit timpul nimănui. Știu un critic care adesea spunea că acest gen de recenzie e ca un „sendviș cu căcat“. Să desființezi poate fi o formă la fel de dubioasă: criticul îi face na-na unei autoare pentru că nu a scris cartea pe care nici n-a visat vreodată s-o scrie, plesnind o romancieră convențională cu bățul-Kafka, răstignind scriitoarea celebră pentru păcatele admiratorilor ei. Prin comparație, a ridica în slăvi și a supraevalua cărțile e, de obicei, o simplă consimțire la prezentarea pe care editorii o fac produselor lor: materialele publicitare există pentru a fi reciclate de către recenzenți.

Critica literară e veche, dar recenziile de carte au devenit omniprezente abia din secolele 17-18. Ceea ce Andrew O’Hagan a denumit „Epoca recenziilor“ a început doar după moartea lui Samuel Johnson, în 1784. Cel mai des citat precursor al revistelor literare moderne, The Edinburgh Review, s-a fondat în 1802. „O mulțime de literați și-au găsit un loc de muncă scriind despre cărți mai degrabă decât scriindu-le“, afirmă Stopford A. Brooke în English Literature AD 670 to AD 1832, „iar Critica-literatură a devenit o mare putere“. Această putere a fost corupătoare din prima. Pe meleagurile noastre [SUA], în „The Literati of New York City“, seria sa de pamflete din 1846, Edgar Allan Poe a urmărit să elucideze „diferența dintre «opinia» populară asupra meritelor autorilor contemporani și cea susținută și exprimată în societatea literară privată“. „Șarlatanii“ își umflau propria reputație prin campanii de networking la care un geniu n-ar fi recurs niciodată, motiv pentru care unul adevărat precum Nathaniel Hawthorne era puțin cunoscut și foarte sărac. „Așezăm pe foaie o țesătură de măguliri la care nu am putea nici bătuți să dăm glas fără să roșim sau să izbucnim în râs.“

Nemulțumirile legate de recenzare au avut tendința de a se concentra asupra calității și a tonului evaluării. Uneori, a existat și o latură socială, scriitorii fiind atât niște pustnici, cât și niște animale de turmă. „Rotarienii literari“, cum scria Dorothy Parker în 1928, „ne-au ajutat și pe noi și pe ei înșiși să ajungem împreună la acel stadiu în care nu mai contează deloc ce scrii; în care toți scriitorii sunt egali.“ În 1935, după cum ne spune Michelle Dean în Sharp, studiul său despre criticul-femeie, Margaret Marshall și Mary McCarthy au publicat „Our Critics, Right or Wrong“, o serie de cinci articole pentru The Nation: „Istoria criticii americane din ultimii zece ani“, scriau ele, „este o istorie a inflațiilor și a deflațiilor: prima, stridentă, hiperbolică; a doua, apologetică, de mântuială, șoptită.“ Supusă criteriilor științei, recenzarea ar fi făcut totul exact pe dos:

Critica americană a ultimilor zece ani a favorizat, per ansamblu, neînțelegerea operelor de artă și degradarea gustului. Atât criticii fercheși, cât și scriitorașii de recenzii au contribuit la această anarhie a standardelor.

De remarcat că McCarthy și Marshall se referă la o lume în care conceptul de „standarde“ e problema crucială, iar evaluarea greșită infracțiunea principală. Două decenii mai târziu, în 1959, Elizabeth Hardwick susținea, chiar în paginile acestei reviste [Harper’s Magazine], că spațiul dintre polul inflației și cel al deflației a fost umplut de „dulcegăria concesiei“, expresie împrumutată de la Emerson:

Plouă cu elogii gingașe și fade; domnește o ospitalitate universală, chiar dacă oarecum lobotomizată. O carte se naște într-o baltă de melasă; saramura criticii ostile este doar o amintire.

După șaizeci de ani, eseul său, „The Decline of Book Reviewing“, a căpătat un statut legendar. Se spune că a servit drept manifestul fondator al revistei The New York Review of Books, pe care Elizabeth Hardwick a înființat-o în 1963 împreună cu soțul ei, Robert Lowell, editorul de la Random House, Jason Epstein și co-redactorii revistei, Barbara Epstein și Robert B. Silvers, fostul redactor al lui Hardwick la Harper’s Magazine.

Cincisprezece ani mai târziu, grupul din jurul lui Hardwick, The New York Intellectuals, devenise forța predominantă a criticii, în parte datorită influenței pe care o avea New York Review. Evocându-l pe Poe, criticul Richard Kostelanetz i-a atacat în diatriba sa din 1974, The End of Intelligent Writing, pentru ceea ce el considera a fi un etos mafiot și o neatenție asumată față de tinerii talentați. Una dintre țintele sale a fost Philip Roth, a cărui faimă, susținea Kostelanetz, a fost rezultatul complicității între editori și critici de a promova Complexul lui Portnoy dincolo de valoarea sa adevărată. Kostelanetz a prezentat structura puterii literare ca fiind compusă din straturi, ca o ceapă; în plus, a dat nume. În același an, într-o scrisoare către New York Review, Roth a sugerat ca unul din criticii săi, Christopher Lehmann-Haupt, recenzent de rutină la Times, să fie înlocuit printr-un concurs național între studenți. Genul ăsta de polemici și răfuieli sunt semnele unei culturi literare sănătoase, un loc unde miza e mare chiar dacă publicul e mic și are cel mai probabil domiciliu în posteritate.

Aceste dezbateri au avut loc în cadrul unui set de instituții mai mult sau mai puțin stabile. În schimb, ultimele două decenii au fost o perioadă de revoltă, panică și colaps. Criza închiderilor care a lovit ziarele regionale americane a afectat în primul rând paginile lor de carte. Mulți editori, critici și autori s-au văitat, o reacție de înțeles având în vedere că aceste tabere pierdeau publicitate valoroasă, dacă nu chiar mijloacele lor de trai. Am empatizat cu acest sentiment: prima publicație pentru care am scris recenzii a fost Hartford Courant, care azi nu mai publică recenzii originale, ci doar le preia din auzite, și asta numai uneori. Dar pe măsură ce aceste pierderi se înmulțeau, devenea tot mai dificil să simți că ce dispăruse era ceva minunat, chiar dacă avea o importanță adevărată în acele bucăți întregi de țară care pierdeau multe lucruri dintr-odată. Ce conta cel mai mult erau ziarele din marele orașe, mai ales New York Times și, după Hardwick, „acei profesori de engleză din licee, acei bibliotecari și librari fideli, acei suburbani încrezători, acei tineri și acele tinere cu sclipiri din provincie, toți cei care cred în judecata ziarului Times și au nevoie de îndrumarea sa“. În momentele în care Times Book Review era apatic, semăna mai degrabă cu „o revistă literară de provincie, desigur mai lungă și mai groasă, dar nu așa de diferită până la urmă de acele «Pagini de carte» din edițiile de duminică.“ După cum scria în 2007 în Columbia Journalism Review Steve Wasserman, redactor la Los Angeles Times Book Review între 1996 și 2005:

Cronica literară nu este doar puțină, ci și șocant de mediocră. Terciul care reprezintă cea mai mare parte a recenziilor este o jignire la adresa inteligenței majorității cititorilor. În mod pervers, s-ar putea spune că dispariția sa de pe paginile ziarelor americane este ceva de sărbătorit.

Și, într-adevăr, putea fi, mai ales dacă o reînnoire ar fi urmat colapsul, cum, pentru o vreme, chiar părea a fi cazul.

Acel deceniu a fost marcat de apariția bloggerilor de cărți. Primii dintre ei – în mare parte amatori, mulți care mai încolo au devenit autori și critici pentru publicații mainstream, cum ar fi Mark Athitakis, Maud Newton, Mark Sarvas, Levi Stahl, Tao Lin – erau o gașcă anarhică, fiecare urmărindu-și propriile entuziasme și antagonisme (Sam Tanenhaus, pe atunci redactor la The New York Times Book Review, era ținta principală a mâniei, invidiei și uneori admirației lor). Neconstrânși de convenții sau de editori, în cel mai bun caz, bloggerii au popularizat scriitori valoroși, dar obscuri, au dat mai departe cele mai interesante critici care le-au sărit în ochi și și-au dedicat toată energia să indexeze scena literară. Erau pasionați. În cel mai rău caz, au transmis opinii neinformate despre cărți pe care nu le citiseră, dar în genere munca lor a fost un tonifiant.

Bloguri colective precum The Millions(recent achiziționat de Publishers Weekly), Electric Literature și HTMLGIANT au devenit forumuri în care absolvenți abia veniți de pe băncile școlilor de creative writing și scriitori aspiranți, dar izolați geografic, au putut să-și expună ideile în public și să-și formeze propriile comunități. Ca și blogurile în general, cele literare au intrat în declin pe măsură ce social media a devenit spațiul în care oamenii își avântau gândurile chibzuite sau (tot mai mult) rătăcite. Dar ADN-ul blogului literar a supraviețuit datorită faptului că instituțiile literare au început să-și verse eforturile în vizibilitatea lor online. The Paris Review Daily, NewYorker.com și revista aceasta [Harper’s Magazine] – care a ținut pentru o vreme un blog excelent, Sentences, editat de criticul Wyatt Mason – au absorbit multe dintre abordările și tendințele caracteristice blogului literar. Literary Hub, o inițiativă finanțată în mare parte de către industria editorială, păstrează stilul blogului literar, totodată servind ca o platformă pentru extrase de carte, eseuri personale și chiar ficțiune, un gen care rareori și-a găsit popularitate online. În 2013, BuzzFeed a intrat în spațiul literar cu o politică asumată de a difuza doar cronică pozitivă. „De ce să ne răcim gura dând la gioale?“, a declarat pentru Poynter Isaac Fitzgerald, redactorul de cărți al site-ului. „Deja vezi genul ăsta de desființare cruntă peste tot, în toată presa de tip secolul 20“.

L-am cunoscut pe Fitzgerald la o petrecere în acea perioadă și mi-e foarte drag. Politicile sale pro-carte păreau inofensive, iar atunci când BuzzFeed s-a străduit să premieze o carte, cum a făcut cu romanul Alexandrei Kleeman din 2015, You Too Can Have a Body Like Mine, a procedat, împreună cu echipa lui, cu un mare discernământ pentru talentele pe trend, proaspete, care ar atrage presupusul lor public tânăr. Cu toate astea, mi s-a părut că prin a exclude negativul și a deveni, de fapt, o majoretă pentru anumite cărți, BuzzFeed a îmbrățișat rețeta irelevanței literare. Cui îi pasă ce crezi dacă fiecare cuvânt pe care-l spui e un compliment?

Acum vreo cincisprezece ani, cum se mai întâmplă din când în când, a existat o mișcare în lumea literară împotriva ironiilor și în favoarea unei noi amabilități. Autorul Dave Eggers, care e și editorul revistei McSweeney’s, și-a declarat dorința de a transmite tinerilor că „cărțile sunt un bine, că cititul este un bine… și că oricine se pișă pe micul și fragilul ecosistem al lumii literare îl strică pentru toți.“ Nu cred că recenziile negative, chiar și cele pline de ironii, sunt toxice în modul prezentat de Eggers, așa cum nu cred că noile forme ale cronicii literare sunt toxice punct. Dacă ne luăm după metafora cu ecosistemul a lui Eggers, noile forme ale cronicii literare sunt mai mult un soi de deșeuri. Liste nesfârșite de recomandări murdăresc peisajul cu superlative greu de crezut, mai ales atunci când nu sunt extrase din recenzii, ci doar compilate de scriitori prost plătiți care de fapt nici n-au citit cărțile pe care le recomandă. Recomandările crescânde devin ceea ce Hardwick numea „un element de descurajare ascuns, care neagă cu blândețe, cu indiferență, cu respect orice interes viu față de cărți sau de chestiuni literare în genere.“ Cititorii sunt mai bine serviți de algoritm, care nu se face niciodată că are o opinie reală.

6.

Care e diferența între televiziune și literatură?

În „Within the Context of No Context“, eseul său despre apariția unei culturi a televiziunii publicat în New Yorker, în 1980, George W. S. Trow făcea distincția între „rețeaua de intimitate“, pe de-o parte, adică rețeaua vieții sociale, inclusiv spațiul în care se citesc cărțile, rețeaua autor-cititor, și, pe de alta, „rețeaua de două sute de milioane“, o zonă de experiență comună generată de televiziune, aproximativ cât populația SUA la acea vreme. Ceea ce Trow numea „estetica hitului“ era asemănătoare cu „iubirea“, pe care televiziunea încerca s-o creeze în rândul telespectatorilor pentru a-i face să rămână în fața TV-ului:

Iubirea generată de familiaritate. Iubirea falsă este estetica hitului. Ce e iubit e un hit. Ce e un hit e iubit. Acest du-te-vino creează un context. Are greutate. Ar putea ceva să aibă mai multă greutate? Iubirea zecilor de milioane de oameni! E un hit! Iubiți-l! E un hit. Te iubește fiindcă îl iubești, fiindcă e un hit! E un context puternic, cu un elan dintre cele mai puternice. Dar hopa! Se termină într-o secundă. Cum se termină și iubirea, dar mai repede. Nu e iubire. Există o distanță atât de mare între iubiți, încât nu se mai produce nici un contact între ei care să nu fie un contact abstract.

Internetul a desființat această distanță, nu între telecreatori⁴ și telespectatori, ci între telespectatorii înșiși. Azi, telespectatorii pot discuta despre emisiuni în timp ce sunt difuzate, introducând o nouă rețea de cvasi-intimitate de masă între telespectatorii de pe canapea și programul de pe ecran. Noua rețea apare în fiecare seară pe Twitter, care se transformă într-un astfel de forum ori de câte ori rulează un program popular. De asemenea, ea participă la un gen născut pe internet: recapitularea TV.

De ce ar vrea cineva care urmărește o emisiune duminică seara să-i citească rezumatul luni dimineața? Am fost adesea chinuit de această întrebare. De la un episod la altul, televiziunea nu solicită prea multă interpretare. Unde e cazul, emisiunea nu rămâne la TV mult timp, opera lui David Lynch fiind o excepție glorioasă. Dar recapitularea TV a devenit o formă populară pentru că prelungește iubirea dintre program și telespectatori. Dar nu e mai puțină falsă.

7.

Acum patruzeci de ani, Trow putea fi sigur că scrie pentru un public disprețuitor față de televiziune, chiar dacă acești cititori se uitau la TV mai mult decât le-ar fi plăcut să recunoască. Prea mult timp petrecut în fața ecranului era discutat în termeni de epidemie națională și calamitate în rândul copiilor. Până azi, trei sau patru generații au crescut uitându-se la TV, și spre începutul secolului, ideea că nu e sănătos să iubești prea mult televizorul a dispărut. Primul semnal al noii venerații pentru televiziune a fost, desigur, The Sopranos, în același timp o operă de divertisment extrem de satisfăcătoare și cel mai supraevaluat artefact cultural al zilelor noastre. Într-adevăr: The Sopranos a fost scris, produs și a avut o distribuție mult peste standardele existente ale televiziunii. Plin de trimiteri constante (și evidente) la cinematografia clasică de la Hollywood, serialul a combinat pulpul și melodrama pe marginea unei dileme morale simple: poate Tony Soprano, șeful unei organizații criminale și un ucigaș psihopat, să fie totuși, ca soț și tată iubitor, deși afemeiat, considerat „un om bun“? Serialul însăși s-a pus pe interpretare în acele interminabile și din ce în ce mai plictisitoare ședințe de terapie care au trecut drept o nouă abordare a genului mafiot fără să fi fost de fapt așa de nouă. Subtextul a fost eliminat. Ai crede că asta ar face ca orice alt comentariu în plus să devină inutil. De fapt, a devenit și mai la îndemână, ajungând până la acea întrebare stupidă: dacă Tony a fost sau nu lichidat în scena finală a serialului. Interpretarea devenise o formă de transcriere, iar recapitularea, o punte între rețeaua de intimitate și rețeaua de două sute de milioane.

O mie de recapitulări au înflorit. A devenit normal ca site-uri precum Slate să publice discuții online despre episoade la o zi după ce erau difuzate. Recapitularea s-a răspândit în tot mai multe locuri, inclusiv în New York Times, și a început să se aplice la emisiuni tot mai puțin sofisticate. Părea că jurnaliștii care scriau aceste recapitulări au găsit în sfârșit un mod de a-și combina cele două activități preferate: a se uita la TV și a-și face temele. Nu prea conta faptul că emisiunile erau perfect inteligibile și nu prea necesitau vreo exegeză, fiindcă oamenii tot dădeau click. A savura televiziunea, cândva considerată o formă de indolență, a devenit o activitate respectabilă în rândul claselor trăncănitoare. Se și putea auzi un suspin de ușurare. Era sunetul meritocrației scutindu-se intelectualmente.

„Noi, cei care iubim televiziunea, am câștigat războiul“, scria în 2015 criticul de TV de la New Yorker, Emily Nussbaum. „Cele mai bune seriale sunt privite ca artă – sunt dezbătute, venerate, denunțate. Creatorii lor sunt considerați eroi, modele de urmat, ba chiar filosofi“. E de înțeles că criticii vor să promoveze mediul pe care-l critică, mai ales când e vorba de televiziune, unde cu streaming cu tot, o emisiune care nu obține destul public riscă să fie anulată. Dar în cazul televiziunii, acest lucru a dus la o suprainflație generalizată. Cum scria de curând Kyle Paoletta în The Baffler:

Lăsați în voia lor cei mai de seamă critici TV par interesați doar de a stabili care sunt cele mai bune și cele mai importante seriale, după criterii tot mai ezoterice. Bineînțeles că aceste conversații de salon ar fi de bun augur dacă tonul lor efervescent n-ar afecta atât de limpede capacitatea criticilor de a-și privi subiectul cu un minim de obiectivitate.

Acest ton se răsfrânge asupra celorlalte arte, unde transformarea modelelor de afaceri sau veșnic sumbrele sondaje – care pretind că arată un declin general al lecturii, de exemplu – creează un fals sentiment de pericol.

A face cronica literară să coboare „de pe piedestalul său istoric“, a o modela după cronica de TV și a accentua interesul uman vizavi de autori, va înstrăina singurul ei public viabil: oamenii care sunt interesați de carte. Nicio carte nu va avea audiența unei singure emisiuni pe termen scurt. Din când în când, criticii de televiziune fac declarații despre „invazia literaturii de televiziune“, cum a făcut Matt Zoller Seitz de la New York: narațiunea voice-over, uneori necreditabilă; episoade care se dau drept capitole; perspective multiple; o voce distinctă. Ceea ce doar complică o operă de divertisment e de fapt fundamental pentru o operă de literatură. Adesea, cei care citesc despre o carte o fac nu doar ca potențiali cititori ai cărții înseși, ci și pentru a lua parte la o lume intelectuală care analizează în mod constant mai multe cărți decât ar putea citi vreodată o singură persoană. Deseori, atracția e scriitura recenziei în sine. Desigur că și un portret poate avea aceste efecte, cât timp e scris în spiritul unei critici apreciative. Dar scriitorii nu sunt faimoși ca actorii și nu ar trebui să aibă povara de a fi la fel de interesanți precum cărțile lor, ceea ce autorii celor mai interesante cărți nu vor fi vreodată. Majoritatea Q&A-urilor cu autori tineri nu fac decât să plieze idiolectul lor pe un limbaj de marketing codificat. Scumpii! Cum mimează ei amabilitatea!

8.

Într-un mediu în care „elogiile gingașe și fade“ au devenit regula, eseul lui Hardwick încă mai are lecții de dat. „Simpla «cronică» pare să fi câștigat în fața dramei de opinie“, scrie ea.

„Lizibilitatea“, un cuvințel comod, a luat locul vechii cerințe de a avea un stil clar, care este cu totul altceva. Toate diferențele de excelență, de poziție, de formă sunt estompate de o toleranță somnoroasă.

Ce descria Hardwick era un eșec al criticilor. Azi, critica însăși e considerată insuficientă, deoarece recenziile nu aduc destul trafic online. „În trecut“, a declarat Pamela Paul pentru CJR,

când o carte ajungea la Book Review, întrebarea pe care ne-o puneam era: „Merită această carte o recenzie? Ar trebui s-o recenzăm?“… Între timp, întrebarea a devenit: „Merită această carte o cronică? Și dacă da, atunci cum ar trebui să fie?“

Dar dacă o carte nu merită o recenzie, de ce să merite o cronică – de orice fel?

Edificiul numit „cronica literară“ care a fost construit în jurul muncii criticilor aduce mult cu cronica TV – o țesătură de liste, recomandări, portrete, Q&A-uri, cluburi de carte online, articole de lifestyle și eseuri de autopromovare a autorilor de cărți noi – un edificiu făcut cu atâta neatenție încât s-ar dărâma la cel mai mic cutremur. Și dacă această casă s-ar prăbuși, nimeni nu i-ar simți lipsa.

9.

Un număr obișnuit al revistei The New York Times Book Review conține aproximativ 12 recenzii de carte lungi și alte câteva recenzii tip capsulă. Prin însăși natura sa, e genul de revistă care nu mulțumește pe nimeni pe deplin când își face treaba ca lumea – adică, când se adresează cititorilor cu gusturi variate și convingeri politice diferite, presupunând în același timp un anumit nivel standard de alfabetizare. Între timp, cei trei critici pe care îi au în redacție scriu cel puțin o dată pe săptămână (sunt trei dintre cei mai buni de oriunde). Cea mai mică estimare ar rezulta în aproximativ șapte sute cincizeci de recenzii de carte pe an. Deci, unde e problema?

Când apar cerințe noi, lucrurile familiare au tendința de a dispărea. În cartea sa din 1999, My Pilgrim’s Progress: Media Studies, 1950-1998, Trow scria:

Azi, New York Times încearcă să înțeleagă cât mai bine ce gândesc cititorii săi. Mintea acestor cititori a devenit misterioasă pentru ziar, iar New York Times se îngrozește de posibilitatea ca mintea generației noi – cea care într-o zi va înlocui cititorii săi de azi – să se dovedească a fi un mister absolut.

În cele două decenii care au trecut de atunci, misterul și groaza au devenit și mai pregnante. Traficul web părea un răspuns la mister, dar în multe cazuri s-a dovedit a fi un narator necreditabil, un prieten doar la bine sau un adevărat impostor. Cel mai notoriu exemplu e cel al „pivotului către video“, promovat pe scară largă și inițiat de către Facebook, al cărui accent declarat pe video a determinat multe companii media să-și redirecționeze resursele către conținut bun de filmat și să-și reducă din personalul de redacție. Când, la scurt timp după, a renunțat la video pentru a scoate la rampă – și pe feed – conținutul personal al utilizatorilor, s-a dovedit că aceste investiții au fost făcute în zadar, iar câteva companii media care erau la începuturi și s-au dus cu valul video, au fost desființate, scoase la licitație sau, ca în cazul lui BuzzFeed, au concediat sute de angajați.

În 2014, New York Times a realizat un raport intern cu privire la inovație. N-a trecut mult până raportul a ieșit la iveală. De atunci, lecțiile sale au fost mai peste tot rezumate la „deveniți mai mult ca BuzzFeed“. Rezumatul nu e nejustificat, dar poate e mai bine să ne uităm efectiv la textul raportului. Secțiunea numită „Dezaccentuați ediția tipărită“ include următoarele trei cerințe:

• Deplasați centrul de greutate al redacției de pe prima pagină. Ar putea fi de ajutor crearea de indicatori de succes suplimentari, folosind parametri precum traficul online, numărul de share-uri și engagementul.
• Solicitați redactorilor să citească la fel ca cititorii noștri. Fiecare birou ar trebui să aibă cel puțin o persoană care să monitorizeze rapoartele de trafic online ale biroului, rețeaua mobilă, cât și rapoartele de activitate pe aplicațiile noastre pentru telefon și tabletă. Cu timpul, acest lucru va deveni o obișnuință.
• Faceți din platformele digitale o parte esențială a evaluărilor. Evaluările ar trebui să includă secțiuni pentru performanța online pe lângă cele pentru performanța pe print. Acest lucru ar trebui să fie valabil pentru întreaga redacție, mai ales pentru lideri. A dezvoltat biroul lor o strategie de social media destul de inteligentă? Sunt deschiși și entuziaști la și în a experimenta? Fac angajări inteligente axate pe mediul online? Ca să facem acest lucru, trebuie mai întâi să le comunicăm angajaților noștri noile noastre așteptări în privința mediului digital.

Omis din raport e faptul că, pentru anumite tipuri de jurnalism, a avea mai mult trafic online ca scop principal e incompatibil, dacă nu chiar antitetic, cu sarcina care trebuie îndeplinită. Odată ce un critic a decis – sau i s-a desemnat – să recenzeze o carte, are de ce, în munca sa de analiză și evaluare, să ia în calcul și cât de mult trafic online poate atrage recenzia? Dacă da, o astfel de preocupare îl va împinge inevitabil să declare cartea fie o capodoperă, fie o aberație, sau să scoată în evidență elementele sale „cele mai senzaționale“, dacă sunt prezente. O recenzie conștiincioasă care admite fie ambivalență, fie judecăți contradictorii, nu va circula la fel de repede pe social media ca o ridicare în slăvi exagerată. După cum i-a spus Arianna Rebolini, editorul secțiunii de cărți de la BuzzFeed, lui Eichner de la CJR: „Ai de gând să-ți petreci timpul cu ceva la care nu prea se va da share?“

Am început să scriu acest eseu în decembrie, în plin sezon al listelor „Top 2018“. Având o dublă funcție de distincții la încheierea anului și ghiduri pentru cumpărături de Crăciun, astfel de liste vor rămâne mereu printre noi. Ele chiar au atins un nivel de manie în Times. Dincolo de standardul „Top 100 de cărți remarcabile ale anului 2018“ și „Cele mai bune 10 cărți ale anului 2018“, Times a publicat și un set de recomandări din partea angajaților, cuprinzând cărți neincluse pe lista remarcabilelor „Off the Book Lists“. Dacă atâtea cărți merituoase au fost lăsate pe dinafară, atunci de ce nu s-a extins lista „remarcabilelor“ la o sută douăzeci de titluri? Să nu mai spunem de setul de extra-recomandări, de la autorii aflați pe lista „Cele mai bune 10 cărți“. Noul an [2019] nu a adus niciun răgaz de la liste. Care e folosul – pentru oricine din lumea asta – al unui articol precum „Hot Books for Cold Days“, publicat de Times pe 18 ianuarie și care, după o introducere de o singură frază („Pe măsură ce scade mercurul, puteți să îmbrăcați mai multe pulovere, să vă cuibăriți sub pătură, să beți un ceai fierbinte – sau ați putea să vă pierdeți într-o carte care vă va transporta pe meleaguri însorite și toride“), alătură citate scurte și neremarcabile din nouă cărți foarte cunoscute (printre care Cujo, de Stephen King, Preaiubita, de Toni Morrison și Ispășire, de Ian McEwan), fiecare citat menționând într-un fel sau altul că vara e cald afară.

În goana sa după trafic online sau în spiritul său de experimentare, sau în eforturile sale de a-și face editorii să citească la fel ca cititorii săi, Times pare să fi pierdut din vedere inteligența publicului său. Cum altcumva se poate explica un articol precum „How to Tap Your Inner Reader“, de Gregory Cowles, editor la Book Review? O mică prezentare care precedă articolul afirmă că: „Acest articol face parte din «A Year of Living Better», o rubrică lunară pentru abonați care conține ghiduri how-to pentru a vă ajuta să vă îmbunătățiți viața, comunitatea și lumea“. Cowles, un critic bun pe alocuri (și redactor la singurul meu text pentru Book Review), își îndeplinește sarcina fără condescendență, deși nu-mi pot imagina (și mie mi s-a cerut să scriu câteva ghiduri de cumpărături) că i-a făcut plăcere: „A găsi timp să citești înseamnă, în general, să-ți faci timp să citești, iar asta înseamnă să faci din asta o prioritate“. Drept. Abordarea self-help e vizibilă și într-o altă rubrică Times, Match Book, care răspunde cu sfaturi la scrisorile cititorilor ce caută recomandări de cărți specifice (Ce ar trebui să citească membrii societății filantropice de care aparțin? Îmi puteți recomanda cărți despre Maine? Ficțiune despre muzică? Poezie spirituală?). După cum știm dacă petrecem mai mult de un minut pe internet sau dacă citim Miss Lonelyhearts, de Nathanael West – romanul american clasic despre un editorialist de ziar – lumea e plină de oameni disperați. Cine ar fi crezut că sunt atât de disperați după recomandări de cărți? Nu se găsesc destul de ușor în librării sau pe Amazon?

10.

Când nu e ocupată cu recomandări – duplicând eforturile algoritmilor omniprezenți, dar cu un iz de umanitate – cronica literară la Times e anti-intelectuală în moduri mai obișnuite. „Organizați un dineu literar“, le spune Times celor care primesc chestionarul By the Book. „Pe care trei scriitori, vii sau morți, i-ați invita?“ Presupunerea că cititul e cel mai bine înțeles ca o chestiune politicoasă, potrivit clasei de mijloc, ci nu ca o activitate solitară, e și ea o fugă de orice fel de examinare minuțioasă. Times a suferit mai mereu de ceea ce Gary Indiana numea „venerația succesului convențional și a simbolurilor sale“, și asta creează o problemă când e aplicată autorilor, deoarece, față de cel al unei celebrități reale sau al unui telecreator de la Hollywood, succesul unui autor va fi întotdeauna marginal. Dacă prima întrebare care i se pune unui autor e „Cum ai reușit?“, mai mult ca probabil răspunsul va fi că autorul a scris cărți pe care Amazon le-a pus în fruntea listei sale de recomandări. O altă rubrică de la Times, Cover Stories, analizează ambalajul cărților de parcă ambalajul ar fi cartea în sine.

În decembrie, un articol în Times a apărut online sub titlul „Late-Night TV Hosts Give Publicity-Starved Novelists the Star Treatment“. Iată formele pe care le ia imaginarul literar la Times: cum vor romancierii să fie tratați (ca vedete) și după ce tânjesc ei (publicitate). Seth Meyers, în decurs de cinci ani, a invitat „câteva zeci“ de autori de beletristică la Late Night, „mulți dintre ei departe de a fi nume cunoscute“, iar acest lucru i-a oferit atât lui, cât și gazdei de la Daily Show, Trevor Noah, care gândește la fel, „o influență enormă asupra lumii editoriale“. Urmărindu-l pe Meyers cum îl intervievează pe un autor timp de patru sau șase minute, ai impresia că într-adevăr a citit cartea invitatului său sau cel puțin a parcurs-o îndeajuns de atent pentru a-și da seama despre ce e vorba și unde și când are loc acțiunea. Cu siguranță, cum și relatează Times, autorii se pot aștepta ca de la aceste interviuri să crească vânzările și interesul pentru cărțile lor, dar scopul pare mai degrabă cel de a lustrui imaginea gazdei. Puteți să aveți încredere că acești comedianți-intelectuali vor interpreta știrile pentru dvs. cât mai corect. Nu vedeți că ei chiar citesc cărți?

„Faptul că autorii revin în peisaj ne spune că aceste lucruri nu sunt ezoterice, ci fac parte din cultura pop“, a declarat romanciera Rebecca Makkai pentru Times, în legătură cu apariția sa la Late Night. Și cine ar putea să-i reproșeze unei autoare cele șase minute și jumătate de faimă, chiar dacă posibilitatea unui roman oarecare de a intra cu adevărat în cultura pop, fără să fie ecranizat, sunt aproape zero? Romancierii americani care au fost considerați celebrități și ocazional au apărut și pe la TV – Norman Mailer, James Baldwin, Susan Sontag, Philip Roth – sunt cu toții morți. La fel și David Foster Wallace. Bătrânii – Toni Morrison, Cormac McCarthy, Don DeLillo, Thomas Pynchon – râvnesc intimitatea. În literatura americană, Jonathan Franzen e cel mai apropiat de a fi o celebritate activă. Un articol despre el, „Jonathan Franzen Is Fine With All of It“, de Taffy Brodesser-Akner, a apărut în Times Magazine pe 1 iulie 2018, cu câteva luni înainte de apariția noii sale colecții de eseuri, Sfârșitul sfârșitului lumii. Pe vremuri, Franzen era reticent să meargă la TV și să accepte binecuvântarea lui Oprah Winfrey. Nu erau lucruri demne de intelectuali ca el. Șaptesprezece ani mai târziu a devenit întruchiparea literară a anxietăților ziarului Times legate de TV și mediul online: Ce înseamnă succesul dacă nu are loc pe un ecran? Articolul din iulie tratează romanele lui Franzen ca pe un gând ulterior, noile sale eseuri, ca pe o pârghie, iar dedicarea lui pentru observarea păsărilor, ca pe o excentricitate. În colimatorul Times, el e o memă ambulantă și un scriitor de TV ratat.

Telecreatorul adaptării lui Franzen a romanului pe care l-a publicat în 2015, Puritate, îl sună pentru a-i spune că proiectul a fost anulat. Actorul din rolul principal, Daniel Craig îl sună ca să-și ceară scuze că a abandonat proiectul fiindcă trebuie să joace în următorul James Bond. Săracul Franzen: și adaptarea HBO din 2012 la Corecții a picat. Când va câștiga și el odată? Cu dispariția Clubului de carte Oprah, vânzările romanelor lui au scăzut de la șapte cifre la șase. Nasol! Nici online nu reușește să câștige, unde

deși criticii îl adorau și avea un public devotat, alții foloseau exact mecanismele și platformele împotriva cărora el se pronunțase (internetul în general și social media în special) pentru a-l ridiculiza.

Sigur, Franzen chiar e adesea ridiculizat online și succesul lui nu s-a transpus și la Hollywood, dar până la urmă astea sunt cele mai puțin interesante lucruri despre el. „Haterii gratuiți nu vor să citească o carte întreagă“, scrie Brodesser-Akner. „Majoritatea dintre cei care au ceva cu mine nu mă citesc“, îi spune Franzen. De fapt, sunt destul de mulți critici care l-au citit cu atenție și care au scris despre cărțile sale din punct de vedere formal, tematic și politic, dar n-ai avea cum să știi asta dacă citești acel articol. Totuși, vin și niște vești bune. Îl sună Showtime să-l anunțe că adaptarea la Puritate ar putea fi reluată în formă de tip „capsulă“, ce-o fi și asta. De asemenea, Franzen scrie la un nou roman, care, zice el, va fi și ultimul. Iată o știre de senzație.

11.

 La sfârșitul vieții sale, după ce a încetat să mai scrie, Philip Roth și-a făcut un obicei din a vorbi despre moartea iminentă a romanului, care cu siguranță avea să se producă la câteva decenii de la moartea sa. Ecranele epuizau atenția publicului. „Nu a existat niciodată o Epocă de Aur a lecturii serioase în America“, a declarat el pentru Le Monde în 2013, „dar nu-mi amintesc ca vreodată în timpul vieții mele să fi fost situația cărților atât de tristă cum este astăzi, cu toată atenția constantă și concentrarea neîntreruptă pe care le necesită. Și va fi și mai rău mâine și poimâine și răspoimâine. Predicția mea este că în treizeci de ani, dacă nu mai devreme, numărul oamenilor care citesc ficțiune serioasă în America va fi același cu al celor care citesc poezie latină azi.“ Franzen, la rândul său, spune că s-a îndreptat spre Hollywood pentru că trăim într-o „epocă în care romanul face un pas în spate, iar oamenii caută motive pentru a nu fi nevoiți să citească o carte“.

Un adult nu are nevoie de motive pentru a nu citi o carte, și oricum romancierii s-au frământat mereu în legătură cu statutul vocației lor. Eu nu am nevoie să mă conving pe mine însumi că trăim în Epoca de Aur a ficțiunii serioase ca să pot continua să scriu despre ea. N-aș spune că ne aflăm în perioada de Vârf a Romanului, ca să-i parafrazez pe criticii TV. Dar considerând că tocmai apare o nouă generație de romancieri, de ce să ne prefacem că ne aflăm? Romanul e o formă rezistentă, indiferent de câte ori i s-a declarat moartea. Hollywood-ul aleargă după romancieri ca niciodată din anii ’30 încoace. Orice-ar fi, ei sunt kilometrul zero al conținutului. E sarcina criticilor să înregistreze efectele pe care le va avea acest lucru asupra literaturii noastre. Așadar, recenziile de carte sunt prima linie a culturii și a politicii, acolo unde ideile sunt testate înainte de a se calcifia în dogme repetate la infinit de comentatori. După cum scria Hardwick, ele sunt locul în care „neobișnuitul, dificilul, extensivul, intransigentul și, mai presus de toate, interesantul, ar trebui să-și găsească publicul.“

12.

Haideți să ne gândim acum la Wendy și Alex altfel, ca la genul de oameni care știu că există. Probabil că și voi știți genul. S-ar putea chiar să semănați cu ei.

Wendy și Alex n-au încetat să citească de când erau mici. A citi cărți, a viziona filme, a privi opere de artă – astea sunt pur și simplu lucruri pe care nu ar putea niciodată să nu le facă, indiferent de etapa de viață în care se află, indiferent de câți bani au sau n-au. Ei știu cum să găsească informații despre ce le-ar putea și ce nu le-a putea plăcea, indiferent dacă aceste informații ajung la ei prin cutia poștală, prin e-mail sau prin feed (fiecare dintre acestea include atât articole din mass-media, cât și articole scrise de străini despre Marcel Proust, sau Clarice Lispector, sau Norton Anthology of Poetry). Niciunul dintre ei nu prea se gândește la distincția dintre ficțiune și nonficțiune, dar pot deosebi un text bun de unul plictisitor. Un text bun te farmecă, dar cam greu de găsit ceva fermecător.⁵ Ei cunosc numele criticilor și adoră zăngănitul, țăcănitul, păcănitul minților pe care poți să le auzi într-o critică bine lucrată. Sunt atrași de dezbateri și de cărți ezoterice. Nici ei nu prea au timp, dar nu sunt așa de îngrijorați că-l vor irosi. Le place să înțeleagă lucrurile de unii singuri.

---

1. Articolul a fost publicat inițial de Harper’s Magazine în aprilie 2019. (n. trad.) ↩︎
2. MoviePass, un abonament lunar de genul all you can eat pentru cinemauri. Nefezabil financiar, și-a pierdut aproape toți abonații la începutul anului 2019, când a încercat să limiteze numărul de bilete care pot fi cumpărate. (n. trad.) ↩︎
3. În original, autorul folosește literary coverage după care books coverage. Acest termen, coverage, nu are un echivalent clar în română (reportaj, mediatizare, etc. nu acoperă toate sensurile). Am ales „cronică“ sau „cronică literară“ în sensul apariției regulate a articolelor despre cărți/literatură, fie că sunt recenzii, eseuri, interviuri, recomandări, portrete de autor, ș.a.m.d. (n. trad.) ↩︎
4. O traducere-neologism la termenii creator și showrunner: cei care coordonează regia, scenaristica și producția unui serial TV. ↩︎
5. Aluzie la cartea Greu de găsit un om bun, de Flannery O’Connor. (n. trad.) ↩︎

Imaginea reprezentativă: Cocktail, Gerald Murphy, 1927