Ascensiunea lui Călin Georgescu în primul tur al alegerilor prezidențiale a șocat middle-class-ul românesc. Nu era în vizorul nimănui. Absent de la dezbaterea Digi24, cu puține afișe prin țară față de Lasconi, Simion, Ciolacu sau Ciucă, cotat prost în sondaje – în ultimul de la AtlasIntel având 6,2%, dar el luând de fapt spre 23% – Georgescu, cum au zis și alții înaintea mea, a fost candidatul-hologramă.
Putem da vina pe TikTok și pe tehnofobia orgolioasă a analiștilor români. Putem da vina pe ruși, care mai probabil decât nu (de investigat!), și-au purtat războiul informațional și în favoarea acestui candidat anti-NATO, anti-UE, rusofil. Sau pe Iohannis, care ne-a lăsat moștenire o coaliție anti-democratică, un sistem în care nimeni nu mai avea încredere. Mai putem căuta scuze și în oferta slabă a celorlalți candidați. Cei mai calificați pentru postul militaro-diplomatic al Președintelui României – Ciucă și Geoană – fiind excluși din motive de corupție. Ceilalți – Ciolacu, Lasconi, Simion – din motive de incompetență: nu prea păreau să înțeleagă diferența dintre atribuțiile președintelui și cele ale prim-ministrului. Până la urmă, Georgescu știe patru limbi și a lucrat la ONU.
Și totuși, președintele „precedent“ n-avea în CV mai mult decât profesor de fizică (la liceu!) și primar al unui oraș de circa 250 000 de locuitori. Problema e alta, și e cu noi de mai demult. România, pe scurt, e o societate profund patriarhală. Zic asta nu (doar) în sensul feminist: că bărbații și nu femeile conduc viața socială, că drepturile bărbaților sunt mai presus de drepturile femeilor etc. Dar mai degrabă în sensul că, în multe privințe – mai ales când vine vorba de structurile noastre psihologice – am rămas blocați la etapa feudală.
Ca trecere în revistă, feudalismul a fost un sistem ierarhic care funcționa prin extragerea chiriei, plătită în diverse forme, din proprietatea funciară. De la domnitor în jos, fiecare verigă furniza anumite servicii pentru proprietatea care le intra ori într-o posesie fragilă, ori doar în folosință: boierii o primeau pentru administrare, zapciii pentru servicii militare, țăranii pentru muncă, ș.a.m.d. Din structura asta revin trei lucruri: 1. ca țăran (majoritatea oamenilor), relația cu cei care te conduceau era una ierarhică – ei ordonau, tu ascultai, altfel erai confruntat ori cu pericolul violenței, ori cu a-ți pierde reședința; 2. scopul – la nivelul zapciilor, boierilor, domnitorilor – nu era de a produce cât mai mult grâu, să zicem, ci de a crea un lanț cât mai complicat de servicii pentru a extrage cât mai multă chirie. De asta, cucerirea cât mai multor pământuri era esențială; 3. relațiile fiind la bază relații de violență și de patronaj, ele erau cât mai personale, iar munca, fiind făcută de mână și nu cu aparate, era întotdeauna „semnată” – anonimitatea profesionalizării și a legilor impersonale, aplicate universal, lipsea.
Da, așa era atunci. Dar și acum. Fiindcă 2. ne duce la corupția cu care încă ne confruntăm și care e tipică acelor părți din lume care n-au fost complet de-feudalizate (Sicilia, de exemplu), cât 1. și 3. ne îndrumă și ne reîndrumă spre un lider carismatic, spre un tătic care ne ia pe umerii săi și ne de-responsabilizează de luarea oricărei decizii pe cont propriu. E mai ușor așa, să-și asume el, să avem pe cine să dăm vina. Așa ajungem să facem icoană sau dușman național din Carol I, Carol II, Codreanu, Antonescu, Ceaușescu, ș.a.m.d. Oameni pe care ori îi iubim, ori îi urâm, ori ambele, dar de care, în orice caz, rămânem fascinați (cuvânt legat doar fonic de fascism).
Și atunci de ce ne mai surprinde faptul că îl vrem pe acest tătic care „arată bine“ și ne disculpă de toate nesiguranțele noastre ca „popor“? Care – mesianic, eroic – vrea să ne „apere“ peticul de pământ?
Dar lăsând condamnarea de genul acesta – și cu ea pe Georgescu – la o parte, probabil cel mai surprinzător rezultat din primul tur este că 40% din vot a fost câștigat de extrema dreaptă – un trend global. N-a ajutat modul în care a fost gestionată criza din 2008: prin tăierea serviciilor sociale, salvarea băncilor, concedierea muncitorilor. Nici lipsa de reacție a politicienilor la protestele din perioada 2011-2017. Nici noile rețele de socializare, care au luat avânt exact din cauza crizei economice, ca un mod de-a ieși din ea (vezi Obama și Silicon Valley) – rețele care aparent erau eliberatoare, dar în realitate au devenit tot mai controlate (vezi Elon Musk sau faptul că TikTok e o platformă chinezească). Nici inflația post-pandemică. Și, și mai puțin faptul că ce părea imposibil – suspendarea neoliberalismului – a fost dintr-odată dovedită posibilă în primul an al pandemiei.
Toate astea au dus ori la o scădere a traiului omului de rând – și la o îngustare a perspectivelor legate de viitor (vezi Canada sau UK, în care din 2015 economia nu a mai crescut) – ori la o pierdere masivă de încredere în „sistem“. Confruntat cu un „sistem“ parșiv, ipocrit, care pare că beneficiază tot mai puțini oameni, și în niciun caz pe tine, cum să nu te înfurii? Proteste ca cele din mijlocul deceniului trecut trebuiau să funcționeze ca un semnal de alarmă pentru cei care au puterea de a lua decizii – să-i anunțe, anume, că sistemul nu mai funcționează, că trebuie reformat. Dar în loc să se întâmple asta, politicienii și sponsorii lor au rămas pe poziții. Și unicul mod de-a putea rămâne pe poziții a fost de a mistifica cetățeanul de rând, de a-i lua furia și a o îndrepta altundeva. Logica a fost simplă, și nu e prima oară în istorie când cei din clasa superioară se folosesc de ea: oamenii nu se vor mai concentra pe cei bogați, care plătesc taxe infime – mai mici decât în orice moment din ultimul secol – dacă sunt convinși că „adevărații vinovați“ sunt alții: imigranții, străinii, persoanele LGBT, sau acei profesioniști care, cu „woke-ul“ lor, cenzurează totul. Sau, mai direct, evreii (vezi exemplul clasic: George Soros). Candidatul lor – fie Trump, fie Georgescu – promite că le va răzbuna frustrările, că le va „arăta lor“ cum stau lucrurile, să vadă și ei cum e să fii marginalizat și să te simți înjosit.
Așa devine politica una afectivă, viscerală și irațională. Fără-de-analiză. Deci, cumva, nu e surprinzător să fim surprinși cât timp această luptă de clasă continuă – un război prin procură cu țapi ispășitori la fiecare colț.
