În ultimii ani, filmul de montaj câștigă teren în România, iar materialul audiovizual de arhivă și found footage-ul sunt readuse la suprafață tot mai des de cineaști români, fiind ordonate în diverse construcții audiovizuale: de la eseuri documentare care reconstituie perioade politice (Viitor luminos de Andra MacMasters), la analize socio-culturale (Opt ilustrate din lumea ideală, regizat de Radu Jude și Christian Ferencz-Flatz) sau la portrete de artist (Triton, de Ana Lungu), pentru a menționa doar câteva. În acest șir își găsește locul și noul documentar Miriam Răducanu – Rigoare și SenZ, realizat de Alexandra Gulea.
Alexandra Gulea și-a clădit un paletar cinematografic eclectic, demonstrând o remarcabilă dexteritate audiovizuală prin gesturi mixed media, impregnate de sublim și reverie, iar ultimele sale două documentare (Neale azbuirătoare și Maia – Portret cu mâini) conturează o coerență artistică dedicată explorării trecutului aromân.
În 2025, o regăsim pe autoare într-un demers aproape utilitar, ușor deviat de la semnătura sa obișnuită, atât prin tematică, cât și prin format: Alexandra Gulea semnează nu doar regia, ci și montajul documentarului-portret Miriam Răducanu – Rigoare și SenZ.
Produs de Centrul Național de Dans, primele cadre ale filmului promit o „cercetare monografică de arhivă dedicată dansatoarei și coregrafei Miriam Răducanu“, lansată chiar cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la nașterea „Doamnei dansului contemporan“. Filmul ne poartă cu o grație care trădează interesul auctorial profund față de personaj și subiect, surclasând subtil convențiile unui documentar-portret clasic.
Vocea tremurândă a contemporanei Miriam Răducanu constituie firul pe care sunt înșiruite clipe de referință, anecdote marcante și reflecții asupra actului de creație. Descoperim un tărâm ermetic, aproape utopic, al unui spațiu de creație lăsat să se desfășoare în intimitatea sa, unde dansul contemporan înflorește firesc, conectat total la tendințele timpului, neafectat de regimul comunist. Iar Miriam, într-o solemnitate misterioasă, solitară și devotată total dansului contemporan, se prezintă liberă, simplă și consecventă în parcursul său artistic.
Similar documentarului De ce mă cheamă Nora când cerul meu e senin, realizat de Carla Maria Teaha, descoperim în personajul principal o intimitate feminină, o constanță a vitalității fizice indiferentă vârstei și o dăruire totală meșteșugului menit să se manifeste prin aceasta. Miriam apare artemisiacă, întrupând un feminin firesc, aproape primordial, o nedomesticire și o ludicitate sacră, exprimate prin mișcările ei aviare, într-un flux continuu, care par conectate la o sursă perpetuă de inspirație.
Alexandra Gulea ne conectează la dinamismul intuitiv al personajului prin jocuri de montaj, suprapuneri, transparențe și repetiții, un model stilistic regăsit și în Neale azbuirătoare. Suprapunerile de cadre cu opacitate redusă (de care cineaștii se feresc de obicei) ocolesc surprinzător alunecarea în kitsch: prim-planuri statice ale personajelor sunt mixate cu fragmente cinetice de dans. Vizual, trecem printr-o succesiune cronologică a înregistrărilor spectacolelor sau repetițiilor de dans ale artistei, întreruptă doar de ocazionale interviuri cu Miriam sau apropiații ei din sfera profesională. Imaginile de arhivă relevă competențe operatorice prețioase. Vedem cadre minimaliste în care figuri plutesc în neant, invitând la contemplare și concentrare totală asupra corporalității, dar și imagini iconografice care trimit la un univers aproape parajanovian.
Ocazional, fragmentele de voice-over sunt evidențiate prin texte sau cuvinte afișate pe ecran, ca un fel de subtitrare selectivă și aleatorie, menită să pună în valoare anumite expresii rostite de Miriam și ceilalți interlocutori. Acest exercițiu tipografic poate avea două roluri: fie dezvăluie un act de sârguință primitoare, prin care spectatorului i se indică la ce trebuie să fie atent; fie e menit să adauge un plus de condiment vizual, având în vedere că unele cuvinte sunt scrise cu majuscule sau litere mici într-un mod aparent arbitrar. Nu asistăm, însă, la un exercițiu godardian, însărcinat de efortul epocal al reconcilierii textului cu imaginea; mai degrabă, este vorba despre un act practic, subordonat voice-over-ului.
Peisajul sonor al filmului este foarte bine ticluit și plantează solid o atmosferă eterică, bine ancorată în lumea interioară a lui Miriam Răducanu. Timbrul înfundat al vocii personajului principal, care răsună parcă din trecut, adaugă un plus de mister întregii narațiuni. Iar micile pasaje muzicale, integrate în diversele spectacole de dans, ne transportă nostalgic în epoca în care coregrafa a activat.
Acest film de montaj structurează cu grijă un parcurs artistic demn, onorând-o prin pasaje care permit acestei Pina Bausch a României să se manifeste în toată simplitatea ei.
