„Ficțiunea e o mare minciună care spune adevărul despre felul în care trăiește lumea“, este crezul căruia Abraham Verghese[1] îi dă viață în paginile acestei cărți monumentale. Legământul Apei urmărește, între 1900 și 1977, viața personajelor din trei generații care trăiesc în Kerala, pe Coasta Malabar din sud-vestul Indiei, începând cu povestea unei fetițe de doisprezece ani din comunitatea creștină a Sfântului Toma, trimisă cu barca în satul Parambil, unde își va întâlni viitorul soț, un bărbat de patruzeci.
Deși destinul tinerei mirese nu pare să înceapă sub cele mai fericite auspicii, ea se integrează în noua familie fără drame, devenind o mamă iubitoare pentru băiețelul de doi ani al soțului. Toate bune și frumoase, până într-o zi nefastă, în care copilul se îneacă în apa puțin adâncă a unui canal de irigație. Și astfel aflăm despre o suferință stranie care îi afectează familia: în fiecare ramură a arborelui genealogic, cel puțin un fiu sau o fiică moare prin înec ̶ iar în Kerala sunt râuri și bălți oriunde întorci privirea. Cei atinși de „tulburare“ au o teamă irațională față de apă, nu pot învăța să înoate, se feresc să urce într-o barcă, până și spălatul devine o corvoadă. Dar asta nu e totul. Unii dintre ei suferă de o surzenie fără cauze fiziologice, alții nu pot sta locului, alegând să se cațere în copaci, de parcă ar vrea să se înalțe spre cer dacă apele nu îi primesc.
Soțul Mariammei, deși un bărbat bun, puternic și muncitor, a moștenit și el blestemul familiei, ceea ce îl face demn de compătimire, ca pe „un om care nu va cunoaște niciodată euforia de a te lăsa dus de curent și nici stropii fini iscați de afundarea vâslelor în unde, vuietul în urechi la intrarea în apă, urmat de liniștea absolută.“
Destinul Mariammei devine astfel o poveste despre sacrificii și continuitate. Viitoarea mamă de familie Ammachi Mare va fi martoră la multe întâmplări dramatice de-a lungul unei vieți în care credința și iubirea îi vor fi singurul sprijin. În ciuda loviturilor nedrepte ale sorții, ea păstrează familia împreună, protejează legăturile cu trecutul și aduce un echilibru între acceptarea destinului și speranța într-un viitor mai bun.
În paralel, autorul ne spune povestea lui Digby Kilgour, medic scoțian ajuns în India britanică. Procedurile medicale descrise în anumite secvențe sunt de-a dreptul șocante, Abraham Verghese fiind întâi de toate un slujitor al lui Esculap, meserie pe care reușește să o înobileze cu harul său scriitoricesc. Așa cum medicul poate pune un diagnostic după o singură privire aruncată pacientului, prozatorul disecă trăirile sufletești, caracterul și reacțiile personajelor cu o precizie chirurgicală. Iar cum viața nu este liniară sau fericită, ci un drum plin de hârtoape, cu piedici la tot pasul, eroii romanului trec printr-un șir nesfârșit de tribulații. Tocmai când cred că au ajuns la liman, fericirea atât de greu dobândită le este spulberată într-o clipă și trebuie să o ia de la capăt, urcând iarăși Golgota vieții. Și totul în prezența obsesivă a apei. „Toate apele sunt unite între ele și lumea lor e nemărginită. Numai pământul și oamenii sunt discontinui.“
Legământul Apei se transformă într-un roman-fluviu, care își adună firele narative ca pe niște afluenți. Abraham Verghese împletește iscusit destine, țesând o tapiserie complicată, trece de la o generație la alta, desfide bariere geografice sau sociale, aduce împreună oameni care n-ar fi trebuit să se întâlnească niciodată, născocește situații de un firesc pe care numai viața adevărată îl poate avea, vindecă răni din trecutul personajelor pentru a le supune unor noi încercări, fiindcă existența tuturor nu e decât o luptă necontenită cu oamenii, natura, bolile, dar mai ales cu timpul. Verghese pictează o lume populată cu mirese-copile, cu bărbați ce trudesc până la moarte, o lume în care sărăcia, foametea și bolile își iau obolul în vieți omenești, cu sate fără spitale sau curent electric, unde rugăciunile mamelor țin locul medicamentelor.
Pentru a supraviețui, personajele nu se opun destinului, ci se lasă în voia lui, ca duse de un curent iute. Râul curge câteodată domol și li se îngăduie un răgaz, o perioadă în care existența duce spre împlinire, iar fericirea nu mai pare un miraj de neatins. După care brusc intevine o schimbare ̶ uneori în bine, dar cel mai adesea în rău ̶ , iar râul destinelor se prăvălește de la înălțime într-o cascadă tumultoasă, începând un parcurs plin de cataracte, în care apele se învolburează cu furie.
Din construcția epică a romanului nu lipsesc teme esențiale, ca religia și colonialismul. India era pe atunci o societate închisă, sufocată de complicatul sistem de caste, iar britanicii nu făcuseră decât să se așeze în vârful piramidei. Locuitorii ei trăiau în afara timpului, într-o enclavă ocolită de progres, oamenii satelor din zonele sărace supraviețuind de pe o zi pe alta. Întreaga existență le depindea de trei factori: moștenirea familială, tradițiile și natura, uneori generoasă, alteori ostilă. Iar dintre forțele naturii, apa rămânea elementul dominant, dătător de viață și de moarte, apa care distruge, purifică și reînvie, într-un ciclu la fel de vechi ca lumea. Omniprezentă la Parambil, apa era percepută ca o zeitate ce trebuia venerată, cum se întâmpla în dansul femeii cu minte de copil.
„Bebe Mol își ridică brațele spre cer, ademenind norii. Dansul ei e teluric, necizelat și autentic. Stropii de transpirație se amestecă cu cei de ploaie în solemnitatea dansului… Mesajul piruetelor este munca îndârjită, suferința, răsplata și recunoștința. Încheindu-și dansul, Bebe Mol le-a pecetluit legământul, musonul și-a făgăduit loialitatea, familia este în siguranță și totul este bine în lume.“
Abraham Verghese aduce în fața cititorilor o lume în care istoria și tradiția îngrădesc viitorul și definesc alegerile fiecăruia. Oamenii nu pot scăpa de tarele trecutului, nu își pot câștiga libertatea decât asumându-și un destin diferit de al înaintașilor, o alegere riscantă într-un univers al ciclurilor telurice, în care cel mai important eveniment era venirea ploilor ce se lăsau adesea așteptate.
„… la fel ca pământul uscat, trupurile oamenilor jinduiesc după ploaie, pielea scorojită e însetată. (…) Toți savurează minutele dinaintea potopului, uitând că în curând vor năzui la haine uscate, fără acel miros jilav, vechi și mucegăit, și că vor afurisi ușile și sertarele umflate care se vor bloca aidoma pruncilor care dau să vină pe lume cu fundul înainte.“
Tradiții, înrudiri, nașteri și morți, căsătorii și plecări, întâlniri peste ani, dezlegările unor taine ce nasc noi întrebări, destinul capricios jucând zaruri cu viețile oamenilor – fiecare își are locul într-un roman ce își poartă cititorii asemenea unei tornade, spre un final în care o altă Mariamma, nepoata copilei de odinioară ajunsă medic, descoperă adevărul: „tulburarea“ nu e un blestem, ci o boală care își poate afla vindecarea, pentru ca aceia născuți cu un stigmat genetic să se întoarcă la o viață normală în lumea celor aflați sub legământul apei…
[1] Născut din părinți indieni, care au profesat medicina în Etiopia, Abraham Veghese și-a desăvârșit pregătirea profesională la Madras Medical College, fiind în prezent titularul unei catedre la Stanford University. După două cărți de memorii, My Own Country: A Doctorsʼs Story (1994) și The Tennis Partner (1997), romanele Cutting the Stone (2009) și The Covenant of Water (2023) au devenit pe rând bestseller.
