Cu Dări Tămăslăcaru am intrat în vorbă în timp ce parcurgeam traseul instalației multimedia 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆ 𝐚𝐢𝐜𝐢 >>𝐚𝐩𝐫𝐨𝐚𝐩𝐞, realizată la Palatul Copiilor în cadrul Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț. Am fost surprinsă să aflu că urmează să joace în spectacolul Mâine nu ne mai sperie (așa tare), iar ulterior i-am zărit numele și în distribuția de la Apocalipsa gospodinelor. Am decis să povestim pentru a afla mai multe informații despre această persoană din generația tânără atât de implicată în peisajul cultural local. O prezență caldă, curajoasă și pasionată, care mi-a răspuns la întrebări în cel mai candid mod posibil și cu care am empatizat profund.
Deși ești la liceu, joci în două spectacole la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț. De unde a început pasiunea ta pentru teatru?
Eu sincer am mai degrabă treabă cu ce înseamnă arta în general și nu am avut niciodată o pasiune specifică pentru teatru. Dar există acest Centru CEVA (nota red. Centrul Educațional de Arte Performative Ceva din Târgu Neamț), la care este coordonator Daniel Chirilă. El a fost și parte din regia și producția spectacolului Apocalipsa gospodinelor. Când eram printr-a noua, am auzit și eu de acest centru și m-am băgat, am zis „bă, eu nu cred că le am cu teatrul, dar pot să ajut altcumva“, că am o minte creativă și simt că pot să dau o mână de ajutor, chiar dacă nu neapărat teatral. Și mi s-a încurajat această atitudine.
Centrul se ocupă cu mai multe activități, nu doar cu teatrul ?
Da. În principal mai mult cu teatrul, dar am avut și instalații multimedia, tot organizate de Centru. Ne ocupăm și cu alte proiecte care au legătură cu procesul creativ din spatele teatrului, cu arta în general. Este un spațiu în care poți să vii să te exprimi creativ, fără să plătești.
Poveștile sunt scrise de voi, monologurile și o mare parte din restul textului. Cum a fost „castingul“, procesul de selecție, pentru Apocalipsa gospodinelor?
Nu a fost chiar un casting, cel puțin eu nu am simțit asta pentru mine. Aveam deja, cumva, nu vreau să zic experiență, dar citisem și mă documentasem și simțisem pe pielea mea o grămadă de lucruri. Eram în această perioadă în care îmi exploram identitatea și ce însemna tot contextul în care trăiam și a venit Daniel și mi-a zis: hei, vrei să faci parte din proiectul ăsta?
Știind că tu erai în acea perioadă de explorare?
Da, cumva da.
M-am întrebat cum de v-a ales, fiindcă aveați fiecare o problemă specifică legată de statutul femeii. Bine, cred că orice femeie s-a confruntat într-un anumit punct cu asta. Dar cumva aveați fiecare o poveste foarte diferită – într-un fel, pentru că în esența era aceeași. Ai mai jucat și în alte spectacole?
Am jucat și anul trecut în Ia mai zi ceva!, care a făcut parte din selecția pentru ediția precedentă, și anul ăsta joc în Mâine nu ne mai sperie (așa tare), care-i cea mai nouă adiție a catalogului nostru de scrieri și lucrări colective.
Înțeleg că personajul interpretat de tine în Apocalipsa gospodinelor ești chiar tu. Ce ne poți spune, prin comparație, despre personajul tău din Mâine nu ne mai sperie (așa tare)?
Mâine nu ne mai sperie (așa tare) e un altfel de spectacol, netradițional, intră pe bariera de performance, ceva efectiv improvizat. Este din nou foarte mult despre noi și despre oamenii – cei șapte adolescenți – care au lucrat la asta. Mâine nu ne mai sperie (așa tare) vorbește cumva despre sentimentul de siguranță și despre cum ne explorăm noi identitatea. Și despre locurile safe pe care le căutăm, cum construim aceste locuri și unde le găsim. Nu este o piesă convențională în care poți să zici că am un rol. Sunt mai mult diferite laturi ale mele care cumva se intersectează în cine sunt eu, până la urmă.
Dorești în viitor să urmezi o carieră în domeniul artistic?
Da, domeniul artistic, doar că nu în teatru. Cum am menționat, cred că puterea mea e mai mult că pot să transmit emoție, dar altfel nu cred că am o mare sclipire pentru teatru.
Am observat și că tu ai fost singura care a spus o poezie în începutul monologului.
Da, cumva mi se pare că tot textul meu e o poezie.
A fost foarte liric prin comparație cu celelalte.
E o poezie cumva amestecată cu gândurile mele. Mie când scriu nu-mi place să merg pe ruta asta în care totul să pară frumos, dar nici pe cealaltă, în care să fie totul foarte direct. Mie mi se pare ok să-mi explorez gândurile așa cum îmi vin firesc și să folosesc un limbaj ușor de înțeles, adică pur și simplu ceea ce vine natural. Mi se pare mult mai important la un text să relaționeze lumea cu el sau să găsească ceva la el care îi place, decât să se uite și să zică: ce frumos e! Mi se pare că termenul „frumos“ nu prea mai are valoare când vorbești despre o piesă sau o creație artistică.
Și deci ai vrea să mergi mai mult pe scris în viitor?
Nu, pe desen chiar! (râde). Asta e chemarea mea, artele plastice.
În zilele noastre poți să le faci pe toate în paralel. Vorbind de scris, cum apreciezi că este văzută literatura în generația nouă? Cât de mult citești tu și cât de mult citesc ceilalți din jurul tău?
Mi se pare că este această percepție foarte greșită pe care adulții o au asupra noastră, că noi nu citim deloc și că nu se citește deloc și că „pe vremea mea se citea“. Ok, spui că pe vremea ta se citea, dar tu citeai pe vremea ta? Asta e întrebarea care îmi tot zgârie creierul. Oamenii pe care îi cunosc eu, foarte mulți oameni din viața mea, citesc. Adică e o activitate pe care chiar o întâlnesc foarte des, ceea ce îi surprinde pe majoritatea oamenilor cu care vorbesc sau pe unii adulți care mă întreabă tot așa: mai citește cineva în ziua de azi? Da, chiar se citește. Și mi se pare important mai ales accesul la informații și faptul că acum engleza e mai răspândită. Brusc, ni se deschide portița asta spre mult mai multe resurse pe care nu le aveam și generațiile noastre devin din ce în ce mai educate în privința unor lucruri. Poate lumea nu citește mai mult ca în generațiile trecute, dar lumea tot citește și mi se pare că lumea va citi constant. Și eu, la rândul meu, chiar dacă sunt un om foarte ocupat și fac 1 000 de lucruri în același timp, cumva îmi găsesc timp să citesc. Și uneori o carte chiar mă prinde cu totul. Mi se pare că de acolo am și preluat multe în modul în care scriu. Ceea ce citesc îmi rămâne în cap și devine acest amalgam frumos pe care pot să îl pun pe foaie și are sens pentru mine.
Ce proiecte aveți în lucru sau ce planuri aveți la Centrul CEVA?
Pot să-ți povestesc despre ce proiecte am avut anul ăsta. Au fost mai multe proiecte și cum se termină anul, vin și ele la un final. Spre exemplu, primul proiect despre care pot vorbi este cel cu instalația multimedia care s-a sfârșit. A fost această serie de rezidențe și ateliere pe mai multe paliere ale domeniului tehnic (Light Design, Sound, Concept), care a atins și procesul din spatele instalației și din spatele creației pieselor de teatru. Acestea au dat roade în instalația 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆ 𝐚𝐢𝐜𝐢 >> 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐚𝐩𝐞, care a avut loc la Târgu Neamț în trei locații, dar și la Piatra Neamț.
A fost vorba de clădiri diferite. Voi ați făcut o instalație specială pentru fiecare clădire în parte?
Da. Cu multă documentare asupra locului, desigur. Când vorbești despre un loc, trebuie să intri în marea aia de oameni care cunosc locul și să intri în atmosfera aia. Ce a fost locul ăsta, cum e acum și ce va fi? Și să pornești de la întrebările astea elementare.
Chiar m-am mirat că voi sunteți din Târgu Neamț și totuși ați făcut să pară că ați copilărit acolo, că voi ați crescut cu Palatul Copiilor din Piatra Neamț. Eram curioasă să aflu cum. A fost doar documentare sau unii ați făcut naveta la Palatul Copiilor?
A fost și documentare, dar am și fost ulterior la locație. Am luat niște interviuri și, pentru că nu suntem din Piatra Neamț, n-am avut cel mai liber acces la toate informațiile. Poate unele n-au fost chiar corecte sau unele interpretări n-au picat la fix. Dar am primit mult feedback de la oameni și ni s-a explicat. După toată experiența, mi se pare că am făcut o treabă foarte bună în a atinge inimile oamenilor care erau acolo. Noi nefiind din Piatra Neamț.
Chiar da. Am fost și eu surprinsă. Continuă, te rog, cu celelalte proiecte.
Un proiect în sine, „CEVA peren“, este cel din care face parte spectacolul Mâine nu ne mai sperie (așa tare),tot un fel de creație colectivă care a urmat mai multor rezidențe pe coregrafie, muzică, scriere dramatică, regie și scenografie. În urma rezidențelor și cu ajutorul lor, dar și cu foarte multe texte scrise de noi, cu lucruri construite de noi și concepte venite de la noi, a ieșit acest spectacol.
Mai este un spectacol, Micimari istorii rescrise de CEVA. Noi existăm deja de cinci ani, și în toți acești cinci ani am scris șapte piese dramatice, șase fără cea de anul acesta. În Micimari istorii rescrise de CEVA au fost preluate bucățele din aceste piese și unificate într-un singur spectacol care să comemoreze asta și să vorbească despre Târgu Neamț mai mult decât spectacolele noastre. E un fel de meta, un fel de uitare spre un trecut apropiat și spre un viitor tot apropiat.
aici.melancolia, oarecum. Varianta Târgu Neamț.
Da, chiar da.
Cum te-ai simțit jucând alături de actrițe de la Teatrul Tineretului? Având doar șaisprezece ani, ai simțit vreodată că ești în inferioritate sau atmosfera te-a făcut să te simți egală și să dai tot ce ai mai bun?
Nu pot să zic că am simțit vreodată un sentiment de inferioritate. Mi se pare chiar că am ajuns într-un punct în care am vorbit atât de mult despre noi și ne-am vulnerabilizat una față de cealaltă, încât ne-am contopit. Am devenit acest grup, chiar dacă unele diferențe de vârstă pot fi considerate mai drastice și se poate zice: dar cum se înțeleg oamenii ăștia între ei? Cumva, tot procesul ăsta, de lucru colectiv, netradițional unei piețe normale de teatru, mi se pare că ne-a apropiat. A fost mult mai ușor să înțelegi omul de lângă tine și mai ușor să lucrezi cu omul de lângă tine. Cum au menționat și actrițele în discuția cu publicul, e un spectacol la care eu, spre exemplu, nu mai vin cu emoții. Pe care efectiv îl iubesc. Când sunt acolo știu că sunt alături de aceste persoane din jurul meu și știu că vocea mea este de fapt o voce a sutelor de alți adolescenți, care vor înțelege ce vor înțelege din textul meu, pentru că e interpretabil. Mi se pare super că pot să fac asta. Dincolo de faptul că merg pe emoții, e ceva ce fac nu doar pentru mine, ci și pentru oamenii din jurul meu și pentru oamenii cu care am lucrat. Devine ceva mult mai mare decât „mi-e frică“.
Ce le-ai spune adolescenților care ar vrea să facă ce faci tu? Ce sfaturi le-ai da celor care își doresc să joace pe scena unui teatru cu un grup de oameni profesioniști, care au visul ăsta, dar cumva se tem?
Și eu sunt un om foarte fricos și foarte anxios și foarte închis, dar cumva gândindu-mă mereu la ce va veni și la viitorul meu, am gândul ăsta constant că „bă, daca o să regreți?“. Dacă o să regret că n-am făcut asta? Eu zic că acest gând e foarte sănătos. Adică nu e foarte sănătos, dar ai echilibrul ăsta în care ți-e frică, dar totodată stai și te gândești: când o să mai am eu oportunitatea asta? Chiar dacă nu intru, chiar dacă nu așa, chestii vin, chestii pleacă. Adică ar fi păcat să nu încerc când am șansa chiar să intru și să fac niște lucruri uluitoare. Pe mine asta m-a ajutat foarte mult, că îmi era atât de frică, încât frica s-a transformat în „bă, da’ știi ceva“?
F.ck it! (replică recurentă în Apocalipsa gospodinelor – O. B.)
Cam așa (râde).
Imagine reprezentativă: arhiva Dări Tămăslăcaru
