David Duchovny, actor, scriitor și muzician american, s-a născut în New York City, în 1960. Absolvent de Princeton și Yale, unde a studiat literatura engleză, a devenit celebru în 1993, pentru rolul detectivului Fox Mulder din serialul Dosarele X, care i-a adus în 1997 primul Glob de Aur – pe al doilea avea să-l câștige în 2008, odată cu interpretarea scriitorului Hank Moody din Californication. Este autorul a cinci cărți, dintre care Bucky F*cking Dent, Holy Cow și Acumulare au apărut și în limba română, ultimul la Curtea Veche Publishing, în traducerea Iuliei Gorzo.
Recunosc că am fost puțin surprins când ai propus să purtăm acest dialog la opt dimineața. Ca să începem lejer – vom ajunge și la subiecte mai grele – spune-ne, te rugăm, care-s tabieturile tale matinale. Sau zilnice. Cum arată o zi din viața lui David Duchovny?
De obicei ziua mea începe cu un moment de meditație, continuă cu o ceașcă de cafea, apoi, dacă nu am ceva programat pentru dimineața respectivă, înot sau fac gimnastică. După aceea, mă pun pe treabă. Îmi place să lucrez ziua, nu sunt un tip nocturn, așa că zilele mele încep devreme și acele prime ore ale dimineții sunt pentru mine cele mai fructuoase. Bineînțeles, atunci când am filmări, depind de programul impus de producătorii serialului sau ai filmului cu pricina.
În limba română, există cuvântul „duhovnic“, care înseamnă preot. Știu că ai origini ucrainene și că ai crescut în Little Ukraine, East Village, Manhattan – de altfel, povestea familiei tale este o adevărată odisee. Dar am auzit un zvon potrivit căruia ai avea și origini românești, prin bunica ta paternă. E adevărat?
Nu, din câte știu. Bunica mea Julia provenea din Varșovia. Dar nu exclud posibilitatea asta. Ca să-ți dau și o altă perspectivă culturală asupra numelui, de fiecare dată când mă întâlnesc cu cineva din Europa de Est, mi se spune că numele meu înseamnă fie „preot“, fie „rabin“. Bunica mea ar fi spus că înseamnă „rabin“. Oricum, e un nume cu semnificații spirituale. Mi s-a mai spus că înseamnă „fantomă“. N-am auzit în poveștile familiei mele vorbindu-se despre România, dar nu m-ar dezamăgi dacă aș avea origini românești. Bunicul meu patern era din Kiev. A emigrat în New York când avea paisprezece ani. Bunica mea a venit la scurt timp după aceea și s-au cunoscut într-o colonie muncitorească din New Jersey. Erau amândoi foarte tineri. Așa am ajuns eu să fiu american.
În română avem cuvântul „duh“, care poate însemna „fantomă“, dar care e adeseori pus în legătură cu Sfântul Duh.
Deci, dacă mă gândesc la toate numele din lume, cred că m-am ales cu unul bun.
De acord. Care e astăzi legătura ta cu partea aceasta de lume? Și care-i punctul tău de vedere asupra războiului din Ucraina?
Nu pot spune că am o legătură strânsă cu spațiul acela. Cât despre război, îl văd pe Putin ca pe un oligarh tiranic, străin de orice idee de democrație, pornit pe cucerirea de noi teritorii. E o agresiune împotriva unui stat suveran. Găsim și la el același limbaj dublu folosit de administrația Trump, care susține, de fapt, că ucrainenii sunt agresorii. Ridicol, dar nu neașteptat, mai ales în aceste vremuri.
Nu-mi vine să cred că au trecut deja trei ani de la începutul invaziei. Am fost toți în stare de șoc atunci și luni întregi am urmărit știrile înnebuniți, spunându-ne cât de cumplit e ce se întâmplă, dar apoi ne-am obișnuit – mă refer la noi, românii, căci ucrainenii trebuie să treacă prin asta zi după zi. Și asta e îngrozitor, să te obișnuiești cu răul.
Nu i-aș spune rău, nu în sensul de malefic, căci consider răul a fi inexplicabil, pe când ce se întâmplă acolo e explicabil, se rezumă la lăcomie și la o formă de xenofobie pe care eu nu o pot înțelege. Dar asta-i natura umană, e foarte greu să-ți păstrezi atenția asupra unui subiect oricât de sensibil pentru o perioadă atât de îndelungată, în special dacă nu te afectează în mod direct, așa cum nu ne afectează nici pe noi, aici. E și asta o tactică a liderilor precum Putin sau Trump, de a continua să comită răul, deși nu-mi place să folosesc cuvântul ăsta, de a persevera în a face aceste lucruri îngrozitoare, cumplite, inumane și de a eroda atenția lumii, așa cum s-a întâmplat și cu tine, și cu mine de-a lungul acestor trei ani. În cazul lui Trump, tactica e aceea de a aduce în fiecare zi în fața oamenilor un amestec de fapte extrem de dăunătoare și mici bufonerii, încât devine imposibil să rămâi atent la ceea ce contează sau să mai ai energia de a o face. E ca și cum ai fi ocupat să te aperi de muște și, din senin, te-ar ataca un vultur. Vorbim despre un nou tip de atenție, odată cu apariția smartphone-urilor și a social media. Încă suntem în plin proces evolutiv, în încercarea de a deveni ființe care să poată face față acestui asalt asupra atenției noastre.
Care nu e natural.
Păi, e ceva nou, ținând cont de cum a evoluat specia noastră. Am evoluat pentru a înfrunta ceea ce se află în imediata noastră apropiere. Dacă te gândești puțin, telefonul în sine e o invenție incredibilă, să poți să vorbești cu oameni aflați într-o altă parte a globului. Acum atenția noastră nu mai e concentrată asupra a ce se petrece în imediata noastră apropiere, ci asupra acestor telefoane care ne aduc tot ce se întâmplă în lume, simultan, în fiecare zi. Nu-i de mirare că toată lumea e copleșită, poate chiar paralizată de atâta informație. Nu cred că am găsit o cale de a face față acestei stări de fapt. Omenirea trebuie să evolueze, sper c-o va face, dar nu și eu. Sunt prea bătrân pentru a mai evolua. Nu știu cum să mă port în această lume nouă sau cum să rămân în contact cu conștiința mea în aceste vremuri.
Înțeleg foarte bine. Revenind la spațiul acesta, știu că ai fost în România în 2019. Ce impresie ți-a lăsat?
Orice impresie ți-aș împărtăși va părea superficială. La urma urmelor, e doar o impresie. Îmi cer iertare pentru superficialitatea mea. Nu am o înțelegere profundă a României. Pentru a cunoaște o țară, a pătrunde dincolo de suprafață, trebuie să petreci foarte mult timp acolo. Nu o să suțin că știu prea multe despre România. Nu știam nici când am ajuns acolo pentru a susține un concert, dar ce m-a fascinat e că, istoric vorbind, România e la răscrucea multor culturi, un ghem uimitor de culturi, străvechi și moderne, europene și orientale. Mi s-a părut un loc cu adevărat interesant în care să te găsești, în care să crești. Dar ce spun e doar o evaluare brută. Asta m-a frapat atunci, căci nu îmi fusese clar că țara asta se găsea într-un centru spre care convergeau atâtea evenimente și popoare.
Spui că e superficială impresia ta, dar nu e. Dovedește, de fapt, o înțelegere profundă a României. Asta este în realitate România, o țară la răscruce. Dintotdeauna am fost considerați a fi țara de hotar dintre est și vest. O țară latină mărginită de țări slave, aflată la mare distanță de alte țări latine – Portugalia, spre exemplu, care-i în capătul celălalt al Europei. Suntem mult mai aproape de Rusia, cu care, paradoxal, avem mult mai puține în comun.
L-am avut invitat la podcastul meu pe Costică Brădățan. Nu știu dacă ești familiar cu opera sa.
Chiar următoarea mea întrebare făcea trimitere la el.
Ah. Îl consider un gânditor strălucit. Explică în detaliu ce înseamnă să fii român, să fi crescut în România, să gândești ca un român. Mi-a plăcut cartea lui și mi-a plăcut să discut cu el.
Pentru context, filosoful Costică Brădățan este autorul cărții Elogiu eșecului și a fost invitat la podcastul tău Fail Better, unde vorbește despre eșec ca parte a experienței umane, despre ce ne împinge înainte și ce ne împinge înapoi. Ați discutat despre umorul existențial inerent condiției umane, dar și despre Cioran, ceea ce mi s-a părut în mod special interesant. A schimbat ceva pentru tine dialogul acela?
Pot spune că m-am familiarizat cu Cioran, căci Costică Brădățan îl citează frecvent. Și da, mi-am comandat cărți de Cioran. A fost fascinant, căci nu știam nimic despre el, dar s-a potrivit foarte bine cu filosofii de care am fost influențat sau de care eram interesat în studenție. Și nu numai filosofi, ci și unii ca Beckett, a cărui gândire mi se pare asemănătoare cu a lui Cioran sau a lui Nietzsche, a lui Kafka, a lui Baudelaire. M-a surprins că nu ajunsesem la el până atunci. Acești oameni care prețuiau eșecul, ca o formă de rebeliune împotriva unui sistem nedrept, cu o ideologie bazată pe o falsă binaritate a succesului și eșecului. E refuzul de a juca jocul. Cioran, prețuindu-și lenea și lipsa succesului, similar cu Brădățan, așterne o punte și spre filosofia orientală, daoism și filosofia zen, care nu prețuiesc succesul lumesc, ci merg dincolo de identitate, accesând o stare de flux, de comuniune cu conștiința omului și cu lumea. Mulți au scris despre asta, dar m-a surprins că nu-l știam pe Cioran, pe care iată că l-am găsit foarte interesant. Tu erai familiar cu el?
Ca români, avem o oarecare afinitate pentru Cioran. Era sau e, căci într-un fel încă e viu, dacă nu chiar nemuritor, un mare pesimist. Poate că, într-adevăr e mai bine să fii autentic în eșec decât fals în succes.
Prin acest podcast am ajuns să pun sub semnul întrebării chiar acești termeni. Dacă te gândești bine, nu poți ști ce a fost un succes și ce a fost un eșec până mori. Apoi nu mai contează. E o veche fabulă chinezească, cred, în care lucruri așa-zis rele i se tot întâmplă unui fermier. Și toți îl compătimesc, dar se dovedește că toate acele lucruri crezute rele sunt, până la urmă, bune – spre exemplu, un necaz îi salvează viața – și oricât de rea devine situația lui pe parcurs, la sfârșit toate acestea îl ajută. Port mustață acum pentru că o să-l joc pe Kurt Vonnegut Jr. într-un film și am urmărit multe materiale cu Vonnegut și el vorbește despre tradiția narativă occidentală, care are mereu un arc narativ care implică succesul și eșecul, spre deosebire de ceea ce el numește tradiția narativă indigenă, care e oarecum plată, mai puțin interesantă sau dramatică, dar care e mai aproape de realitate, căci nu știm niciodată adevărul. Ceea ce pare cel mai mare succes al vieții noastre poate fi, de fapt, cel mai rău lucru care ni s-a întâmplat vreodată.
Apropo de succes, ești foarte cunoscut în țara mea.
Mulțumesc.
Mulți dintre noi am crescut urmărind Dosarele X. E un episod legat de România. E discutabil cel mai înspăimântător dintre toate. „Călușarii“. Nu știu dacă ți-l amintești.
Ah, da. Noi pronunțăm „calusarí“. Țin minte că am apelat la o actriță româncă pentru dialog.
Da, a fost șocant pentru mine. Eram puștan și n-aveam voie să mă uit la serial, dar bineînțeles că mă uitam, și, deodată, am auzit vorbindu-se românește, vorbindu-se românește la Dosarele X!
Nu mai țin minte prea bine povestea. Parcă avea de-a face cu un caz de posedare.
Da, și acești păstrători ai vechii taine a călușului.
Există în realitate sau a fost doar ficțiune?
Călușarii există, dar nu ca în serial. Avem un dans numit căluș, în zone care păstrează unele tradiții vechi. Dar nu e nimic înspăimântător în asta. În România încă există diferențe mari între urban și rural, între un oraș ca București și cătune risipite prin Carpați, unde încă se respectă datini vechi de secole. Presupun că e valabil pentru multe alte țări.
Sigur.
Ai reușit ceva rar în film și televiziune, să înfățișezi două personaje la fel de memorabile: Fox Mulder și Hank Moody. Sunt conștient că, fiind actor, în asta constă profesia ta, dar cum a fost să faci trecerea de la unul la celălalt?
Din fericire, n-a trebuit să alternez între cele două roluri. Gândindu-mă la perioada aceea, mă simțeam cumva captiv, căci îmi doream să joc într-o comedie. Sigur, au fost momente nostime și în Dosarele X, dar eu voiam o comedie în adevăratul sens al cuvântului. N-am găsit niciun scenariu de lungmetraj potrivit, așa că atunci când am primit scenariul pentru episodul pilot din Californication, am recunoscut în el genul de comedie care mi se potrivea, aproape de filmele de care mă îndrăgostisem ca spectator, când aveam douăzeci sau treizeci de ani, multe din anii ’70. Astfel de filme nu se mai făceau, căci timpurile se schimbaseră. Eram deja prin 2007. Voiam tonul acela matur și nu mă refer aici doar la conținutul sexual, ci la genul acela de comedie inteligentă, hiperverbală, prin opoziție cu ce vedeam atunci în filme, în producții precum – și aici nu vreau să denigrez pe nimeni, căci vorbim despre oameni fantastici – cele cu Jim Carrey, cât se poate de diferite de ceea ce făceam eu, de ce puteam să fac sau de ce eram interesat să fac. Așa că m-am agățat de șansa de a exista în lumea aceea. Din multe puncte de vedere, mi s-a potrivit mănușă genul acela de rol. Așa că aș spune că a fost o glisare instinctuală, pentru a experimenta o altă latură a meseriei de actor sau a mea, ca persoană.
Te gândești la Hank Moody când scrii? Cum funcționează? Faptul că ești un scriitor care e în același timp un actor care joacă rolul unui scriitor.
Ce întrebare bună! Ciudat, nimeni nu m-a întrebat asta până acum. Dar îmi dau seama că nu mă gândesc deloc nici la Fox Mulder, nici la Hank Moody sau la Hodiak sau la vreun alt personaj din filmele mele. Întruparea unui personaj e o experiență intensă, dar apoi rămâne doar ca parte a trecutului, nu și a prezentului. Așa că nu. Îți spun sincer că nu m-am întrebat niciodată dacă scriu ca Hank Moody. De fapt, uneori mă simt frustrat – sigur, asta e doar problema mea – de faptul că se întâmplă uneori, când particip la o sesiune de autografe, să vină la mine cititori cu God Hates Us All, cartea pe care ar fi scris-o Hank Moody, dar care n-a fost scrisă nici măcar de Tom Kapinos, darămite de mine, și mă roagă s-o semnez. Și durează mai puțin s-o semnez și să le spun „Poftim, mulțumesc!“, decât să le explic că nu eu am scris-o. Dar la început le ziceam că nu-mi pot asuma munca altcuiva, nu doar că n-am scris cartea, dar nici măcar n-am citit-o, așa că nici nu știu pe ce-mi cer să-mi pun semnătura. Dar acum le semnez și gata. E mai rapid așa.
Poți să ne lămurești puțin cine a fost modelul pentru Hank Moody? Am auzit câteva nume menționate, ca Bukowski sau Palahniuk. Au fost și alții?
E mai degrabă o întrebare pentru Tom Kapinos, care a creat personajul, dar cred că Chuck Palahniuk, al cărui nume nu sunt sigur cum se pronunță, a fost printre ei. Apoi, cred că-i plăcea Rick Moody, de la care nu știu dacă a luat și altceva în afară de nume. Cam când începeam să filmăm episodul pilot, l-am descoperit pe Warren Zevon, pe care-l ador și pe care nici Kapinos nu-l cunoștea, așa că Warren Zevon a devenit un fel de sfânt protector pentru noi. Dar dacă încercăm să găsim precursori pentru Hank Moody, poate Jay McInerney, dar ceea ce spunea Tom e că serialul era o fantezie a unei lumi în care un scriitor e celebrat ca un rockstar. Este fantezia oricărui scriitor. Îți imaginezi cum ar fi? Asta l-a inspirat pe Tom.
Ai scris Acumulare în timpul pandemiei.
Imediat după, de fapt.
Ah, dar e puternic inspirată de pandemie.
Da, știu că există și o traducere în română.
Exact, am putut s-o citesc chiar în română. Cum ai trăit pandemia?
Cumva, ne întoarcem la începutul discuției noastre, unde încercam să ne dăm seama cum s-a schimbat conștiința umană pentru a supraviețui în această lume în care noi doi putem purta această conversație, oarecum față în față. Sigur, starea asta de fapt nu a început atunci, se instaurase dinainte, dar atunci a căpătat proporțiile actuale, a fost ca și cum ai privi în viitor, când modul principal de a experimenta lumea e prin intermediul ecranelor. Atunci asta se întâmpla pentru că eram nevoiți să rămânem în casă și să fii în proximitatea altui om putea fi letal. A fost un curs intensiv despre efectele pe care le are asupra minții tale faptul că trebuie să trăiești izolat, la propriu, și în același timp conectat cu aproape toți ceilalți oameni de pe planetă. Aveai această iluzie a conectării într-o realitate a izolării depline. Acum nu mai e doar o previziune a unui posibil viitor, ci prezentul în care trăim. Mi-am spus că e o interesantă vizuină a iepurelui în care să cobor, așa că am început să scriu o proză scurtă, o satiră despre tipul de capitalist american de Wall Street, care se crede artist pentru că obișnuiește să cumpere opere de artă și pentru că lucrează la ceea ce el consideră a fi o operă de artă, o serie de fotografii ale acestui lac de acumulare. Apoi, pe măsură ce scriam – nu știu dacă scrii și tu, dar dacă o faci, mă vei înțelege –, chiar dacă avusese în plan o satiră – nu sunt un satirist pursânge –, am început să nutresc sentimente pentru aceste personaje pe care ar fi trebuit să le eviscerez și m-am gândit la umanitatea lor. De acolo, lucrurile s-au desfășurat cu totul altfel, spre ceva mai profund sau mai uman decât o satiră rece.
Uneori îți construiești personajele într-un anumit fel, dar apoi acestea evoluează, spun și fac lucruri pe care n-ar fi trebuit să le spună sau să le facă.
Exact! Asta-i partea cea mai distractivă.
Am vorbit despre asta și cu alți scriitori și unii spun că asta e catastrofal. Dacă-ți scapi din mână romanul, acesta va fi un eșec. Dar și eu cred la fel, că asta-i partea cea mai frumoasă, să trăiești alături de personajele tale, care-ți sunt parteneri, nu sclavi.
E foarte interesant cum ai pus problema. Se formează o relație fundamentală cu propria ta creație. E o perspectivă interesantă și aceea a catastrofei creative, dar mi s-a mai spus la un moment dat – și, personal, cred că e adevărat – că să fii surprins este cel mai bun lucru posibil. Sunt surprins că s-a întâmplat asta, că acest lucru a ieșit din mine astăzi, prin urmare și cititorul va fi surprins. Pentru mine e opusul catastrofei, e chiar punctul din care povestea ta prinde aripi.
Aș vrea să vorbim și despre viața ta muzicală. Se simte altfel imersiunea în muzică față de cea în actorie sau literatură?
Da, e o diferență. Să scrii versuri pentru melodii e asemănător cu a scrie poezie. Nu sunt un muzician suficient de bun pentru a scrie, să zicem, o coloană sonoră. Nu creez muzică propriu-zis, pun laolaltă note muzicale și le suprapun cuvinte, inventez cântece și găsesc tare distractiv acest dans între clișeu și originalitate. Încerci să te adresezi tuturor și clișeele te ajută mult cu asta, dar nu vrei să fii doar un clișeu. Totodată, îți dorești să fii specific, dar și universal în același timp. În ceea ce privește compoziția muzicală, mă găsesc în fața unei frustrări perpetue, căci nu voi fi niciodată un muzician suficient de bun – frustrarea poate fi benefică, e bine să vrei să fii mai bun, să oferi mai mult prin aceste cântece. Eu nu sunt un chitarist extraordinar, mă pricep să pun note una lângă alta, dar am ajuns într-un punct în care mă simt îngrădit de limitările mele ca muzician. Îmi spun că ar trebui să petrec un an pentru a-mi îmbunătăți aptitudinile privitoare la un anumit instrument muzical, ca să pot scrie și alte feluri de melodii, dar uneori mă gândesc că muzica folk, care stă la baza tuturor compozițiilor muzicale, n-ar trebui studiată. Nu sunt interesat să compun ceva similar cu simfoniile clasice, nu pot. Așa că, pentru cei ca mine, de ce să nu fie muzica simplă? De ce să nu fie un proces simplificat și universal, în locul unei expertize și perfecționări care să ceară multă muncă și devotament, o perfecționare care poate mă interesează în alte aspecte ale vieții mele. Cred că m-am apucat de muzică tocmai pentru a nu deveni un maestru. Poate că ar trebui să accept asta. Într-un fel, e ca o boală a mea, nevoia de a mă perfecționa într-un domeniu sau altul. Ne întoarcem astfel la succes și eșec. Succesul e atunci când te-ai perfecționat printr-un proces dificil sau când ai reușit să simplifici procesul?
Poate succesul constă în a te bucura de ceea ce faci.
Exact. Și, din nou, cum am spus, dacă mă surprind ca scriitor, poate te surprind și pe tine, ca cititor, poate dacă îmi găsesc bucuria în a face muzică, o s-o găsești și tu ascultând-o. Vom vedea. Poate că asta-i cheia.
Minunat. Mi se pare rară modestia aceasta a ta, felul în care vorbești despre tine de parcă nu ai fi un superstar.
Oh, mulțumesc! Astea sunt lucruri exterioare mie. Și strict temporare. Pentru mine, ce-i important este să mă asigur că le e bine copiilor mei, ceea ce nu ține întru totul de mine, dar ce pot să fac este să le fiu alături. Pentru mine contează să fiu autentic, ca om și ca artist. Să fii un superstar sau să câștigi mulți bani e foarte atractiv, dar îți pot spune cu toată sinceritatea că momentele de maximă satisfacție pentru mine au fost când am făcut un anumit lucru așa cum mi-am dorit să-l fac, fie că a fost sau nu o reușită. Nu există întotdeauna o corelație. Pentru mine, Truly Like Lightning e tot ce am scris mai bun. În chip straniu, romanele mele s-au vândut din ce în ce mai puțin. Holy Cow e cel mai simplu, cel mai prostuț, și a fost bestseller New York Times. Bucky F*cking Dent, foarte important pentru mine, căci iubesc cartea aia, s-a vândut mai puțin decât Holy Cow. Miss Subways, o carte interesantă, dar nu la fel de încununată de succes ca celelalte două. Truly Like Lightning, cel mai bun lucru pe care l-am scris vreodată, s-a vândut mai puțin decât Miss Subways. Cum spuneam, nu există o corelație, dar dacă ar fi să mor într-o oră și m-ai întreba cu ce aș vrea să fiu îngropat din tot ce am creat vreodată, aș lua cu mine cartea aia. Așa că nu e vorba despre vânzări, despre aprecierea criticilor, despre nimic din toate astea, ci despre autenticitate și sudoare, durere și bucurie.
Înțeleg exact ce spui. Și mărturisesc că m-a emoționat răspunsul tău.
Mulțumesc!
Mi-ai spus că-l vei interpreta pe Kurt Vonnegut. Va fi un lungmetraj?
E vorba despre un film independent turnat după cartea autobiografică a fiului lui Vonnegut, The Eden Express. În aceasta, fiul are o tulburare psihică ce-i produce halucinații ale unor conversații pe care le poartă cu tatăl său. Așa că sunt un fel de „duh“ [pronunță cuvântul în limba română; râdem amândoi].
În încheiere, alte planuri în ceea ce privește scrisul, actoria, muzica?
Da, voi fi implicat într-un alt film independent numit Young Men, împreună cu regizorul și scenaristul Samm Hodges, cu care colaborez și în tentativa de ecranizare a romanului meu Truly Like Lightning. Asta voi face imediat după pelicula cu Vonnegut. Și sunt aproape de a termina un nou album, al patrulea. Facem ultimele editări. Poate-l vom lansa în septembrie. De asemenea, am scris un scenariu pentru un film pe care aș vrea să-l produc. Dar e o perioadă foarte stranie la Hollywood acum. Nimeni nu vrea să audă asta, dar e adevărat. Iar eu încerc să fac ceva autentic, dar care în același timp trebuie să aducă bani celorlalți implicați. Trebuie să le echilibrez pe cele două.
Succes și mulțumiri! Poate într-o zi vei reveni în România și vei cunoaște mai bine țara.
Chiar sunt foarte interesat de amplasarea țării tale, atât cultural, cât și geografic. Sunt atât de multe lucruri fascinante pe lumea asta, dar mi-aș dori să revin acolo. Poate cu un concert.
Sau la un festival cultural, cum sunt cele pe care le avem la Brașov, Iași sau Timișoara.
Ah, am uitat să amintesc că voi lansa primul meu volum de poezii în septembrie. Poate vor fi traduse în română. Sper. Cred că-i mai distractiv să traduci poezie decât proză.
E mult mai greu. Dacă-ți place provocarea, atunci e mai distractiv. Altfel, e doar mai greu. În orice caz, abia aștept să-l citesc!
Imagine © Ekaterina Gerbey
