Cu o expresie imperturbabilă pe chip, prodigiosul muzician Seong-Jin Cho – aflat pentru prima dată în România, la Festivalul Enescu, unde a fost invitat să suplinească, în ultima zi de vară, indisponibilitatea temporară a celei mai mari pianiste a lumii, Martha Argerich – execută al doilea bis.
Plină ochi, Sala Palatului l-a rechemat pe scenă cu rafale de aplauze rivalizând cu cele cuvenite interpretării concertului pentru pian nr. 1 în Do major, op. 15 de Ludwig van Beethoven, alături de magnifica Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma, sub bagheta sărbătoritului zilei, dirijorul britanic Daniel Harding.
Seong-Jin Cho interpretează bucata zisă „Sonata Lunii“ de Beethoven, prelungind bucuria publicului care savurează debutul scenic de la București al unui pianist minunat, înzestrat, printre altele, cu abilitatea de a explica simplu frumusețea muzicii clasice, ca puțini alții (într-un interviu acordat unei jurnaliste independente stabilite la Berlin, Emma Roberson): „Muzica clasică e foarte specială, pentru că fiecare muzician are o interpretare diferită. A fost compusă acum 100 sau 200 de ani, dar încă se cântă atât de des, pur și simplu pentru că există mereu interpretări sau moduri noi de a o cânta. E ca vinul: nu e băutura preferată a tuturor, poate fi foarte greu de înțeles, dar pentru unii oameni e foarte specială“.
Iar în timp ce spectatorii, printre care se află nu puțini melomani capabili să deguste sofisticat marea muzică – lângă mine e un bărbat aflat la o vârstă respectabilă, mișcările degetelor sale trădând vechiul pianist – se îmbată cu măsurile primei mișcări a melodiei comparate de un poet german cu modul în care un lac reflectă lumina lunii, sud-coreeanul supralicitează superlativele muzicale ale serii cu cea mai fină tranziție posibilă de la absorbirea marcată de o tristețe inefabilă spre notele poznașe ale celui mai ușor de recunoscut cântec în limba engleză, conform Cărții Recordurilor. După câteva clipe de stupefacție, publicul se prinde, identificând în interpretarea celui supranumit „poetul pianului“ cântecelul aniversar a cărui compoziție a fost atribuită surorilor americane Patty și Mildred J. Hill în 1893. Și râde la scenă deschisă.
Râd și eu auzind dedicația făcută dirijorului care împlinește 50 de ani de viață, pe care pianistul îl caută din priviri când se ridică și îl aplaudă cu putere. Râd poate și mai tare decât alți spectatori, la gândul că acest omagiu e probabil suficient de consolator pentru aniversatul zilei de duminică. În calitate de fan înfocat al celor de la Manchester United, dirijorul englez chiar avea nevoie de așa ceva după supliciul de sâmbătă, când băieții au smuls cu forcepsul o victorie fără glorie, din penalty, în prelungiri, în fața modestei Burnley.
Înainte de concertul artistului care avea pe telefon poza lui Radu Lupu (1945-2002) când l-a întâlnit în carne și oase pe uriașul pianist evreu originar din România, am citit cât de multe interviuri am putut cu muzicianul sud-coreean – nu foarte generos, și bine face!, în acordarea lor (Lupu le refuza fără discuții). Cele pe care le-a acordat Seong-Jin Cho sunt performanțe jurnalistice pline de miez, de la cel din prestigioasa publicație The Talks, deja menționat, și cel al lui Tobias Möller pentru pagina Berliner Philharmoniker la cel al conaționalului pianistului, Young Jij-Hur, pentru excelenta serie de presă muzicală Când înfloresc cireșele. Ascultându-l și citindu-l pe Seong-Jin Cho, mi-am făcut o idee ceva mai clară despre traseul unui mare muzician care a cochetat și cu vioara, și cu bagheta de dirijor, pentru a se dedica pianului care l-a plasat în prim-planul muzicii culte din noul mileniu. Am detectat și note de umor la Seong-Jin Cho, anticipând șotia căreia i-a dat curs pe scena Sălii Palatului.
Îi sunt recunoscător pentru acest moment de umor de care zău că era mare nevoie la un festival cum e Enescu. Fac parte din public, ceea ce mă îndreptățește, sper, să observ că luăm lucrurile un pic prea în serios pe parcursul acestui maraton cultural cum altul nu e. Riscăm să fim mai catolici decât Papa, mai scorțoși decât suntem în viața de zi cu zi, să-i desființăm din priviri pe cei care mai aplaudă între acte, să nu cutezăm să ne amuzăm de pieptul gol și de sacoul alb arătate de violonistul Nemanja Radulović, să numărăm spectatorii ca jurnaliștii sportivi cornerele, să nu vedem pădurea de copaci. De aceea am râs sonor când Seong-Jin Cho a interpretat cu morgă o prostioară de melodioară. Dacă tot a pus Cristian Măcelaru actuala ediție a Festivalului Internațional George Enescu sub semnul aniversărilor, era timpul să celebrăm și nobila artă de a nu ne lua atât de tare în serios.
Seong-Jin Cho, © Christopher Koestlin
