De ce îl iubim pe Brâncuși

traducere de Oana Zamfirache

Start

La fel ca statuile lui splendide, Constantin Brâncuși (1876-1957) este pentru români un monument național. Și extinzând metafora, putem să spunem că este și unul dintre pilonii modernismului. Foarte apreciat în țara sa adoptivă, Franța, el are, asemenea mentorului său, Auguste Rodin, un muzeu dedicat la Paris. Ca mulți pasionați de artă, sunt o mare fană a sculpturilor lui Brâncuși și, la fel ca numeroși oameni născuți în România, mă mândresc cu faptul că unul dintre compatrioții mei a avut un asemenea impact asupra artei și culturii internaționale. În acest eseu, analizez în detaliu răspunsurile la întrebarea: De ce îl iubim pe Brâncuși?

1. Este faimos.

Întrebarea de ce îl iubim pe Brâncuși nici nu s-ar pune dacă oamenii n-ar ști de sculptor și dacă el n-ar fi expus în muzee, galerii și n-ar fi menționat în cărțile despre modernism și istoria artei. Unul dintre cei mai faimoși români – alături de Mircea Eliade, Emil Cioran (în filozofie și istoria ideilor) și Eugen Ionescu (în dramaturgie) – Constantin Brâncuși este renumit și apreciat la nivel internațional. În prezent, aproape toate muzeele importante din lume îi expun operele. Dar Brâncuși și-a atins notorietatea încă din timpul vieții.

A studiat cu legendarul sculptor Auguste Rodin, dar a fost îndeajuns de inteligent încât să-și părăsească maestrul după doar două luni, ca să-și câștige recunoașterea prin forțe proprii, făcând afirmația celebră: „La umbra marilor copaci nu crește nimic.“ La scurt timp după aceea, a devenit el însuși un mare copac, fiind cunoscut pentru sculpturile sale Sărutul (1908), variații ale Păsării în spațiu (1928) și, bineînțeles, capodopera de la Târgu-Jiu, Coloana Infinitului (1938). Colecționarii bogați, inclusiv John Quinn, i-au cumpărat sculpturile. Și-a expus operele în locuri prestigioase, inclusiv la Salon des Indépendants din Paris și Armory Show din New York.

Unul dintre pionerii modernismului și un boem în adâncul sufletului, Brâncuși era prieten cu unii dintre cei mai influenți artiști, poeți și scriitori ai timpului său, printre care Pablo Picasso, Man Ray, Marcel Duchamp, Amedeo Modigliani, Ezra Pound, Guillaume Apollinaire, Henri Rousseau și Fernand Léger. Lista sa de cunoștințe și de prieteni pare să fie un index al celebrităților modernismului.

2. Avea personalitate.

Artiștii care au succes îl obțin nu doar prin realizările lor artistice, ci și prin personalitățile lor fascinante și prin felul inedit în care se promovează. Este dificil de spus dacă Pablo Picasso ar fi avut un așa mare impact dacă n-ar fi putut să exploateze tranzacțiile cu operele sale de artă și să modeleze gustul publicului sau dacă mișcarea suprarealistă ar fi devenit atât de remarcabilă fără năzdrăvăniile lui Salvador Dalí, care nu erau total arbitrare. De exemplu, pentru a sublinia leitmotivul homarului în arta sa, Dalí a ținut o conferință în New York în timp ce-și ținea piciorul într-o găleată și avea un homar pe cap.

Similar, Brâncuși a ieșit în evidență prin combinația neobișnuită de nonconformism (setea sa de viață, femei și petreceri) și ascetism riguros. Aparentul contrast dintre originile sale simple, țărănești, gusturile lui sofisticate și curiozitatea intelectuală cuprinzătoare (era interesat de mitologie, artă, muzică și filozofie transcendentală) a atras atenția oamenilor. În plus, uneori, să te retragi în culmea succesului poate fi o mișcare bună pentru carieră. După ce a creat monumentala Coloană a Infinitului – care a reprezentat punctul culminant al carierei sale – artistul s-a izolat și a mai creat foarte puține opere de artă.

Deși până în acel punct fusese prolific și sociabil, în următorii 19 ani, Brâncuși a creat mai puțin de 20 de opere de artă, toate fiind variații ale sculpturilor precedente. Fostul petrecăreț boem s-a retras din viața publică, ceea ce în mod paradoxal i-a sporit faima. Într-un articol din Life Magazine (1956), artistul este descris ca un pustnic excentric: „Îmbrăcat în niște pijamale albe și având pe cap o bonetă galbenă ca de gnom, Brâncuși șontâcăie prin atelier, având grijă și comunicând cu armata sa tăcută de pești, păsări, capete și coloane nesfârșite.“

Cu câțiva ani mai înainte, Brâncuși a atras atenția prin noutatea șocantă a artei sale: în special, Prințesa X (1920), o sculptură falică, reprezentând-o pe prințesa Marie Bonaparte a creat un așa mare tărăboi la Salonul din 1920, încât a fost a fost scoasă din expoziție. Cu un joc de cuvinte inteligent și la obiect, criticul de artă Anna Chave a sugerat că ar fi trebuit să se numească „Prințesa Sex“ în loc de „Prințesa X“.

Brâncuși a ajuns din nou în centrul atenției în 1926, când a expediat cu vaporul o versiune a Păsării în spațiu fotografului american Edward Steichen. Neconsiderând sculptura o operă de artă, care ar fi fost scutită de impozite vamale, vameșii au cerut taxe pentru materia primă. Deși ambele incidente au suscitat interesul internațional – sau notorietatea, în funcție de punctul de vedere –, magnetismul său artistic este dincolo de potențialul de șoc sau de scamatoriile de publicitate.

Acest gen de magnetism este poate cel mai bine descris de filozoful Friedrich Nietzsche, care-i îndeamnă pe oameni să-și trăiască viața ca pe o operă de artă: „Pentru ca arta să existe, pentru ca orice tip de activitate artistică să existe, există o precondiție indispensabilă: îmbătarea.“ Faima artistică este atinsă atunci când atât artistul, cât și opera de artă ne pot îmbăta, așa cum o face în mod evident Brâncuși. Un țăran, un artist și un intelectual erudit; un boem și un estet aproape de sfințenie; un petrecăreț care frecventa cercurile artistice de elită din Paris și un pustnic, personalitatea paradoxală și enigmatică a lui Brâncuși a atras atenția în aproape egală măsură ca arta sa inovatoare. Și așa ajungem la următorul și cel mai important factor: talentul său.

3. Avea talent: originalitatea, exemplaritatea și inimitabilitatea lui Brâncuși

a) Brâncuși este original.

Deși acest lucru nu se întâmplă mereu în istoria artei, nu sunt singura care crede că faima lui Brâncuși este bine meritată și că este un artist foarte talentat. Cu toate acestea, talentul este dificil de disecat sau de explicat din punct de vedere filozofic: de obicei, oamenii spun că îl recunosc atunci când îl văd. Uneori, trebuie să apelăm la filozofia esteticii pentru a înțelege mai bine motivele pentru ceva ce pare evident sau intuitiv. În acest caz, cred că cel de-al doilea criteriu estetic al lui Immanuel Kant, expus în Critica facultății de judecare (1790), mai exact definiția geniului (sau a ceea ce am numi astăzi, cu mai multă modestie, „talent“), ne oferă o modalitate de a evalua meritele artei lui Constantin Brâncuși. Această scurtă digresiune în filozofia esteticii kantiene ne va ajuta să înțelegem de ce arta lui Brâncuși este originală, exemplară și inimitabilă, sau de ce, simplu spus, are talent.

Kant definește talentul artistic drept „dispoziția înnăscută a spiritului uman prin care natura dă artei regulile sale“ (Critica facultății de judecare). Cu alte cuvinte, talentul este parțial înnăscut, nu doar dobândit prin antrenament și practică. Mai mult decât atât, să produci o operă de artă este un demers inerent creativ care presupune talent. Nu înseamnă simpla reflectare a realității, ci o interpretare creativă a respectivei realități (sau a ceea ce el numește „natură“). În plus, Kant afirmă că nu toate creațiile artistice sunt egale. Unele sunt cu un cap deasupra altora, generând chiar noi mișcări artistice. În primul rând, ca o operă de artă să demonstreze un talent real, trebuie ca „originalitatea să fie principala ei caracteristică“. (Critica facultății de judecare)

Brâncuși este fără îndoială original. Prima lui lucrare importantă este Rugăciunea (1907), o sculptură minimalistă care reflectă combinația unică și eclectică de influențe: sculpturile țărănești, sculptura clasică, figurinele africane și arta egipteană. Un meșter și un gravor în lemn foarte talentat, Brâncuși inventează o nouă metodă de a crea sculpturi: le cioplește din lemn sau din piatră, în loc să le modeleze din lut sau din ghips, așa cum făceau mentorul său Auguste Rodin și mulți dintre discipolii săi la acea vreme. Probabil numită intenționat după Sărutul lui Rodin (1908), cea de-a doua sculptură importantă a lui Brâncuși (cu același nume) elimină realismul trăsăturilor iubiților, aceștia fiind îmbrățișați și formând un monolit rotund și armonios: un monument închinat iubirii. Ani mai târziu, în Pasărea în spațiu (1928), artistul sugerează mișcare, altitudine, aerodinamică și zbor în loc de caracteristicile exterioare ale păsării înseși. Punctul culminant al carierei sale și concluzia logică a ideii de a reda sentimentele și conceptele prin intermediul formelor esențializate, Coloana infinitului (1938) reprezintă spiritul avântat și eroismul civililor români în al Doilea Război Mondial, care s-au luptat împotriva invadatorilor nemți. Este un monument pentru care Brâncuși n-a acceptat să fie plătit.

Unul dintre cele mai inovatoare aspecte ale artei lui Brâncuși este acela că sculpturile sale exprimă esența, și nu forma obiectelor. Apelând la definițiile platoniciene și aristoteliene ale formelor, artistul face distincția dintre minimalism și abstracționism. Brâncuși protestează: „Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor.“ Pentru Platon, formele sunt modelele originale, esențiale, perfecte – cum ar fi bunătatea, virtutea sau umanitatea – pentru concepte și obiecte. Aristotel a transformat conceptul de formă, făcând distincția dintre esențial și contingent sau dintre esență și accident. Esența obiectului definește ceea ce este, indiferent de cât de mult își schimbă aparența sau starea. Bazându-se pe conceptul lui Aristotel, Brâncuși a fost unul dintre primii artiști moderniști care a încercat să exprime esența emoțiilor și a obiectelor, fie că este vorba de iubire, senzualitate, eroism sau curaj.

b) Brâncuși este exemplar.

Dar originalitatea – în sensul de a produce un artefact fără să imiți alte artefacte și fără să înveți cum să produci arta respectivă – nu este suficientă pentru a considera că un artist este genial (sau talentat). Un artist poate crea, așa cum spunea Kant, un „nonsens original“ de care nu-i pasă nimănui și care nu este apreciat de nimeni. Luând în considerare această posibilitate, Kant argumentează că obiectele artistice trebuie să fie „exemplare și în consecință, deși ele însele nu sunt derivate prin imitație, trebuie să servească acest scop pentru altele, i.e. ca standarde sau reguli de estimare“. (Critica facultății de judecată) Când cineva produce opere de artă cu adevărat inovatoare, alți artiști tind să facă același lucru. Brâncuși a stabilit standardul sculpturii moderne, influențând  zeci de mii – dacă nu milioane – de artiști, mulți dintre ei continuându-i tradiția în prezent.

c) Brâncuși este inimitabil.

Cu toate acestea, Brâncuși este unic. Așa cum afirmă un critic de artă pe site-ul Brain-Juice.com: „Sculpturile lui Constantin Brâncuși combin simplitatea și sofisticarea într-o manieră atât de unică, încât par să nu poată fi imitate. Totuși este imposibil să ne gândim la un artist care să aibă o influență mai mare ca el în secolul XX. Aproape de unul singur, Brâncuși a revoluționat sculptura, a inventat modernismul și a modelat formele și conceptele designului industrial de astăzi.“ Ceea ce ne aduce la cel de-al treilea criteriu al valorii artistice la care apelează Kant pentru a explica talentul artistic: inimitabilitatea. Deși arta de calitate este exemplară – pentru că-i motivează pe alți artiști s-o imite – este și dificil de copiat, pentru că fiecare artist talentat are propriul său stil. Brâncuși are un stil distinct pe care mulți îl imită, dar nimeni nu-l poate replica.

Țara care l-a adoptat, Franța, a recunoscut de mult geniul său și a înființat Atelierul Brâncuși la Centrul George Pompidou. Mulți iubitori ai artei sale monumentale așteaptă cu nerăbdare un Muzeu Brâncuși și în țara lui de origine. Până atunci, ne vom bucura în continuare de expozițiile Brâncuși din lume și de recent restaurata Coloană a infinitului de la Târgu-Jiu.

Credit foto: Edward Steichen

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×