Într-una dintre sălile mici, dar intime, ale Muzeului Național al Literaturii Române Iași, l-am intervievat pe Pavlo Matiușa. Un interviu de-o plenitudine diferită, una de tip siameză, de-o relevanță pe care nu o resimt așa acut în multe alte situații, lângă mulți alți oameni. Întâlnirea cu Pavlo a fost un dialog firesc despre experiențe nefirești, un spațiu fără limite despre războiul rus care privează Ucraina de orice drept fundamental, cel puțin. Interpret din ucraineană: Cristina Velicico.
Bună, Pavlo, mă bucur să te cunosc, îți mulțumesc că ești aici.
Bună ziua, și eu vă mulțumesc! (vorbește în română) Mă bucur să fiu prezent astăzi aici, la Iași, și vreau să spun că este extrem de important să fim împreună. Suntem popoare vecine și, din păcate, abia în acest context ne-am apropiat mai mult.
Sunt de acord cu tine și cred că este cu atât mai relevant că pot vorbi direct cu tine, că îți pot auzi răspunsurile. Experiențele directe sunt cele mai apropiate de adevăr. Te-ai alăturat Forțelor Armate ale Ucrainei în aprilie 2022, pentru a-ți apăra țara împotriva invaziei absurde și iraționale a Rusiei. Astăzi, ce înseamnă Ucraina pentru tine — în calitate de bărbat, soț, tată, scriitor și ofițer militar?
Pentru început, vreau să spun că întreaga mea familie se află în străinătate. Copiii mei nu studiază în țară și învață acolo o multiculturalitate pe care nu ar fi obținut-o acasă. S-au străduit să se integreze și au reușit. Cred că acest efort al lor este valoros atât pentru Ucraina, cât și pentru țările în care trăiesc acum. Suntem, într-un fel, într-o pierdere de identitate, dar încercăm să devenim o parte din construcția unei alte identități, combinând ceea ce vine din țară cu ceea ce oferă alte culturi.
Ce înseamnă pentru mine Ucraina? Este locul în care ne putem exprima liber cultura, limba și identitatea. În alte țări putem trăi, putem contribui, dar nu putem construi ceva nou care să fie doar al nostru. De aceea ne luptăm acum – pentru că doar pe pământul nostru ne putem continua identitatea.
Voi aminti de scriitorul nostru național, Taras Șevcenko, care ne îndemna să cunoaștem alte culturi, dar să nu ne dezicem de originea noastră. Identitatea noastră este acum aproape de marginea supraviețuirii, însă tocmai de aceea vorbesc despre țară și despre ce înseamnă ea. Luptăm pentru pământul nostru, pentru teritoriul nostru, pentru identitatea noastră, și vrem să le arătăm celorlalți cât de mult prețuim ceea ce suntem – prin cultură, literatură și existența noastră.
Cultura ucraineană nu cred că poate fi anulată, oricât s-ar încerca — dimpotrivă, cred că se accentuează pe măsură ce timpul trece. Lettres d’amour et de guerre, publicată pentru prima dată în Franța, este o colecție de scrisori schimbate între tine și soția ta, Victoria, în timpul războiului. Într-un interviu anterior ai spus că scrisul a fost pentru tine o formă de terapie. În ce alte moduri te-a ajutat să faci față și să te vindeci?
Suntem o familie unită, iar aceste scrisori ne-au ajutat enorm. Au devenit nu doar un sprijin emoțional, ci și o formă de memorie. Ne permit să-i ținem minte pe scriitorii, poeții, prietenii care au luptat alături de mine și care nu mai sunt. Așa nu îi dăm uitării. Și, desigur, ne păstrăm vocea proprie – vrem să fie auzite și opiniile noastre, nu doar cele spuse de alții.
Nu mă refer doar la scrisorile dintre mine și soția mea, ci și la alte texte, alte cărți. Doar așa putem păstra vie memoria celor care au luptat și au căzut, a evenimentelor care, altfel, ar dispărea.
Este reconfortant faptul că ai reușit să scrii, chiar și doar câteva notițe, într-o zonă de război.
Fiecare propoziție a fost scrisă în Notes, pe telefon. Chiar dacă poate părea ireal, telefoanele sunt uneori singura noastră legătură cu ceva familiar. Scrisul devine un refugiu – un loc în care pot exprima furie, bucurie, speranță. Puterea vine de la oamenii care mă susțin: concetățenii, prietenii, familia. Sunt ca un mac care înflorește într-un câmp de război. Faptul că pot scrie câteva versuri sau câteva gânduri este, în același timp, un refugiu și o bucurie.
Este posibil să te întorci la viața obișnuită după ce ai internalizat o realitate atât de crudă precum războiul?
Fiecare suflet percepe asta diferit. Nu te poți întoarce cu totul de la război. Rănile sufletești rămân – unii le simt integral, alții parțial. Viața nu va mai fi niciodată ca înainte. Cred că există două categorii: oamenii mai în vârstă, care au deja rădăcini – familie, copii, un loc de muncă stabil – și pentru care revenirea este posibilă, pentru că se întorc la ceva concret; și tinerii, care nu au apucat să-și construiască viața. Ei își construiesc identitatea pe front și, pentru mulți dintre ei, lupta devine întreaga lor viață.
După ce ai fost eliberat din serviciul militar, ai încercat să regăsești cine erai înainte sau ai acceptat omul care ai devenit, cu toate rupturile interioare?
Nu, nu am încercat. N-am văzut sensul. Sunt, cu siguranță, schimbat, dar mă accept așa cum sunt.
Crezi că e important ca un scriitor să scrie repede despre ceea ce trăiește sau ar trebui să aștepte distanța?
Există o diferență clară între a scrie pe moment și a scrie după un timp. În Ucraina apar multe texte scurte – poezii, proze scurte, reacții imediate față de război. Un roman însă cere distanță, timp, reflecție. Noi nu suntem nici la începutul războiului, nici la sfârșit, ci în mijlocul lui. În calitate de scriitor și fost luptător, simt că acum pot crea doar forme scurte. Pentru romane e nevoie de timp, e nevoie să te întorci la acele momente, să le înțelegi și să le poți așeza în cuvinte.
După eliberare, care a fost prima carte pe care ai citit-o și de ce?
O proză scurtă: The Things They Carried, de Tim O’Brien, un romancier american, despre războiul din Vietnam. Atunci am realizat că, așa, noi vedem războiul din Vietnam cu ochii americanilor, nu ai vietnamezilor. Și asta mi-a arătat încă o dată că despre războiul nostru trebuie să vorbim noi, ucrainenii –, nu altcineva.
Mai citiseși o astfel de proză înainte?
Da. Soldații de zinc, de Svetlana Alexievici, despre invadarea Afganistanului. Prima dată m-a impresionat profund. A doua oară, pe front, mi s-a părut o carte slabă, pentru că nu spunea nimic surprinzător față de ce vedeam cu ochii mei. Războiul îți schimbă și felul în care citești – când știi realitatea, altfel privești literatura.
Anul acesta a apărut în limba română antologia Mecanisme de apărare. 12 scriitori ucraineni în război, la Editura Muzeelor Literare Iași. Ce vrei să le transmiți cititorilor?
Textul meu vorbește despre un băiețel, Ihor, și familia lui, răniți de arme. Ce m-a uimit a fost reacția lui, a strigat către ruși: „De ce împușcați? Nu vedeți că-mi omorâți familia?“. Pe Ihor l-am luat în familia mea și l-am îngrijit până când părinții lui s-au însănătoșit.
Nu trebuie să uităm că acest război nu e un război „acolo, departe“. Va ajunge și aici dacă nu luptăm. Acest conflict nu se rezolvă cu declarații – agresorul nu se teme de ele. Trebuie să ne unim forțele.
Pavlo, o să închei cu un moment de la Vama Isaccea: o fetiță între 9 și 12 ani întreba dacă sunt produse pentru bărbați, ca să i le dăruiască tatălui ei de ziua lui. A primit deodorante și lame de ras, cu mare bucurie. Chiar și în traumă, se păstrează grija pentru celălalt.
Vă mulțumesc din tot sufletul. Prietenii se cunosc la nevoie.
Foto: Pavlo Matiușa, HEC Alumni Association
